Se-ndoliază fraţii şi mamei îi e rău.
Trec lumânări aprinse spre Rai, la Chişinău,
Bat clopotele-n Ţară la moartea lui Vieru.De fapt, pe cine pierdem? Noi nici nu ştim preabine,
În vălmăşagul lumii isteric şi corupt.
Adevărata Ţară se află dedesubt,
Cu marii morţi pe care-i uităm fără ruşine.Mai până ieri, Vieru venea la noi acasă,
Şi ne purta de grijă cu sufletul lui bun.
Şi în zadar cuvinte în cinstea lui se spun,
Cel prigonit în viaţă, de viaţa lui se lasă.Îngheaţă parcă focul pe toate aceste vetre,
Pe unde el, divinul a suferit nedrept.
Când iudele zdrobindu-i şi cap, şi scris, şi piept,
Pe străzi şi în ziare au dat în el cu pietre.Cinstit şi vulnerabil, dar ne-ncercat de teamă,
Siberia sfidând-o, c-un pâlpâit plăpând.
El Ţara lui întreagă purtându-şi-o în gând,
Credea suprem într-însa, ca-n propria lui Mamă.Şi totuşi, n-are nimeni o simplă remuşcare,
Pentru’calvarul zilnic al Marelui Poet?
Şi totuşi, n-are nimeni o urmă de regret,
Că prea urâtă-i viaţa şi-i prea absurd să moară?Drogaţi de bătălia puterii şi a pâinii,
Bolnavi de egoismul abject şi diavolesc.
În ură şi-n trădare copiii noştri cresc,
Mai oameni decât omul or’să ajungă câinii.În cel ce pleacă astăzi din strâmba noastră lume,
A lăcrimat o Ţara şi s-a ascuns un Neam.
Şi eminesciana pereche, râu şi ram,
Îl ştie după nume şi-nvaţă să-l rezume.Se află în morminte o Românie întreagă,
Şi am rămas de-asupra, nevrednici, noi cei vii.
Şi ne e dat blestemul să nu-i putem găsi,
Decât în nişte lacrimi, care de ei ne leagă.S-a-ntunecat pământul şi lăcrimează cerul,
Românii plâng plecarea poetului divin.
Şi semne dinspre case şi din morminte vin,
Acum spre Eminescu a şi pornit Vieru.Nefericită vreme a noroaielor majore,
Din nou s-aşează vame şi graniţe-ntre fraţi.
Aşa că pentru drumul pe care-ai să-l străbaţi,
Îţi murmurăm: Adio şi iartă-ne, Grigore!Adrian PĂUNESCU