17.5 C
Roșiorii de Vede
joi, martie 28, 2024

La cumpăna dintre milenii…

Dan LUPESCU despre…

Refugiul în vers, mântuirea prin sonete și rondeluri

La cumpăna dintre milenii

de Petre Ion Florin Vasilescu

Veșnic surâzător, longilin și charismatic, cu o ținută olimpiană, de fermecător discobol altoit pe o siluetă de săritor în înălțime, cu o privire în care albastrul azuriu alterna, jucăuș, cu albastrul electric, de sub sprâncenele-i săltate la 1,88 metri altitudine -, profesorul de sport Petre Ion Florin Vasilescu făcea instantaneu victime, chiar fără voia sa, în rândul adolescentelor de toate vârstele, în Craiova deceniilor al optulea și al nouălea din secolul XX, dar și în zorii mileniului al treilea, până mai an…

Relicvă a nu știu căror vremuri pure, mai deloc Casanova/ Don Juan, ci mai de grabă Romeo și Cavaler al Tristei Figuri (fără Dulcineea del Toboso, fără Sancho Panza, dar cu o armada de mori de vânt urieșești) -, vulturescul tânăr abia ținea sub obroc taina unei pasiuni mistuitoare, de pe care – extrem de rar și fulgurant, pentru fracțiuni de secundă – ridica un colț discret din Vălul magic al Mayei: taina cuvintelor clocotind de dor, taina cuvintelor potrivite.

Precizăm că Maya (Ixchel/ Doamna Curcubeului/ Doamna Xochiquetzal) este zeița aztecă a iubirii, zeița visului și a iluziei, responsabilă de misterul vieții -, lumea însăși, în întregul ei, era considerată, de vechii mayași, o iluzie…

Gorjean fiind de obârșii, lui Petre Ion Florin Vasilescu  îi ajunseseră la urechi zvonuri aburoase/ aburinde despre revista (pentru copii mari, buburuze și furnici) botezată, la derută, Bilete de papagal, realizată și imprimată de Tudor Arghezi – cel mai valoros scriitor din Țara lui BRÂNCUȘI -, Arghezi care va debuta în volum la vârsta de 47 de ani, cu un tom de mare rafinament: Cuvinte potrivite.

Cel ce a revoluționat limbajul liric românesc la dimensiuni comparabile cu gestul de ctitor similar, al lui Mihai Eminescu – Poetul nostru Național -, Tudor Arghezi și-a întârziat atât de mult debutul editorial deoarece a ținut morțiș să nu-și imprime cărțile decât în propria-i tipografie, pentru a avea controlul sever al încasărilor și a nu-i îmbogăți pe alți proprietari de teascuri de imprimat pe hârtie, cu cerneluri pe bază de pigmenți de plumb.

Cam tot așa i s-a întâmplat, în ceea ce privește vârsta lansării pe piața editorială, și protagonistului nostru de acum: profesorul Petre Ion Florin Vasilescu, născut la Târgu Jiu – ca fiu al Victoriei și al lui Petre – exact la un an după alegerile furate (de staliniști de la țărăniști) din primăvara anului 1945, născut adică în ziua de 6 Martie 1946.

Între timp, bărbatul în floarea vârstei, din decembrie 1989, a fost implicat în luarea cu asalt a porților (larg deschise, desigur!) ale Prefecturii Dolj, numărându-se printre cei 22 de inși care se ciorovăiau, apoi, că a intrat, fiecare, primul în superbul edificiu proiectat de arhitectul Petre Antonescu (unul și același cu autorul proiectului Primăriei Generale a Bucureștiului și al Arcului de Triumf din Capitala României): Palatul Administrativ al Doljului, edificiu în stil neo-românesc, pus în operă, în 1912-1913, de inginerul constructor italian Giovanni Peresutti, a cărui statuie (în picioare) veghează imediat dincolo de intrarea în Cimitirul Catolic din Bănie.

Că scenariul și regia îmbulzelii din decembre 89 erau foarte, foarte bine puse la punct o denotă și următoarele detalii. Președintele Consiliului Județean Dolj, Ion Traian Ștefănescu, a lăsat, pe biroul său, exclusiv dosarul în care se găsea transcrierea teleconferinței din 17 decembrie 1989, a lui Nicolae Ceaușescu, cu factorii de conducere ai Armatei Române și din județele patriei; în seiful șefului de cabinet al lui I.T.S., erau vreo 300 de brasarde tricolore, groase, din mătase naturală…

În acele luni fierbinți, mai exact în februarie 1990, era lansat – în Craiova – jurnalul Situația, în care Petre Ion Florin Vasilescu semna – pe toată lățimea acestui tabloid, în jumătatea superioară a paginii întâi – articolul Haos? Niciodată!, având în centru, la dimensiunea unei cărți poștale, fotografia autorului. Să înțelegem acest avertisment: Haos? Niciodată!, ca pe o punere în gardă, dar pe dos: Anarhie, totdeauna!…?

Anii care au trecut au dovedit că ordinul de sub aceste cuvinte/ cuvintele de sub cuvinte! erau, cu adevărat, viceversa: tocmai pe dos. Așa cum, în seara de 22 decembre 1989, atunci când un faustic actor striga în microfoanele din balconul Comitetului Central: Nu mai trageți! Nu mai trageți!, însă, rapid, în urma acestui ordin codificat, știut numai de cei implicați în scenariu, se declanșau rafale de pistoale mitralieră, direcționate în cu totul altă parte, nu spre celebrul balcon…, doldora cu puciști, foarte bine instruiți în Occident și în țară.

Personaj misterios al evenimentelor din decembrie 1989 de la Craiova, profesorul Petre Ion Florin Vasilescu deține – conform Adeverinței nr. 2415, eliberată de CNSAS la 14.10.2014 – ,,titlul de luptător pentru victoria Revoluției din decembrie 1989,, -, însă nu orice fel de combatant, ci ,,luptător cu rol (n.n. scuze pentru ligamentul, care nu ne aparține) determinant,,  .

…Că a fost lovitură de stat, orchestrată și exersată vreo 15 ani pe simulatoarele laboratoarelor de profil ale serviciilor speciale occidentale și ale Securității din România (dar, aici, numai în ultimele două luni) – anunțată, chipurile întâmplător, încă din vara anului 1985 (!!), la Congresul Internațional de Istorie de la Stuttgart, prelucrată apoi în redacția postului de radio Europa Liberă – este, se pare, o cu totul altă poveste. Noi să fim sănătoși. Cu toții. Să-i iertăm și să-i iubim pe cei goi. Doamne, ajută!

În patalamaua amintită mai sus, se mai precizează că Petre Ion Florin Vasilescu a fost supravegheat de Securitate pentru manifestări dușmănoase și intenții de trecere frauduloasă a frontierei, prin anii 1982-83, apoi 1985-88. Noroc că a venit vâltoarea din decembrie 89 și nu a mai fost cazul.

Am zăbovit asupra acestor detalii, în cvasi-totalitatea lor de ordin biografic, întrucât despre preopinentul nostru alte amănunte nu prea ai cum să afli – în afară de o serie de catrene umoristice ori satirice, pe care le publică, sârguincios, zilnic ori aproape zilnic, pe FaceBook, în afara altui șir de știri de pe InterNet, conform cărora a obținut o serie de premii la festivaluri naționale dedicate genului literar cel mai scânteietor, cărora li se poate alătura afișul privind lansarea volumului Catrenul, epigramele răsună…, din după-amiaza de luni, 5 decembrie 2016, de la Biblioteca Județeană AMAN – Dolj, invitații de faimă fiind actorul Ilie Gheorghe, mezzosoprana Ilinca Zamfir, diplomatul Petre Gigea-Gorun, autor al unei jumătăți de sută de cărți, animator cultural veșnic tânăr și ferice, președintele Clubului Intelectualilor Atlantys din Craiova și al Cenaclului Epigramiștilor Olteni.

Referitor la volumul pe care Petre Ion Florin Vasilescu ni l-a încredințat: La cumpăna dintre milenii… Sonete și rondeluri (Editura Buna, 2017, format A4, 134 de pagini, legate cu arc negru, din plastic) scrie, destul de limpede, dar și pe dedesubt, în Prefață, de-a lungul a trei pagini, distinsa Doamnă prof. univ. dr.  Elis Râpeanu, om de cultură de o finețe stroboscopică, armonioasă și de o erudiție spectaculoasă, în domeniu, care a studiat zeci de ani evoluția epigramei pe Terra, în Europa și în România, dedicându-i o eclatantă teză de doctorat, elogiată în mediile specialiștilor.

Ce am mai putea susține noi, într-o eventuală postfață? Mai nimic…

Trei sferturi din studiul introductiv al Doamnei Elis Râpeanu este dedicat sonetului. Două treimi din pagina primă constituie o sinteză ultra-succintă a acestuia, care are o tradiție de secole în literatura universală, fiind practicat de italieni încă din copilăria limbii italiene, iar încă o pagină și aproape jumătate (A4) analizează creațiile de gen ale lui Petre Ion Florin Vasilescu, autor care adoptă toate nuanțele sonetului modern, cu o mare varietate de teme; repune în drepturi poezia clasică, acea poezie armonioasă cu (sic!) ritm, rimă și măsură; sonetele lui P.I.F. Vasilescu sunt scrise cu sufletul (n.n. putem deduce că trebuie să-l iertăm: era în criză, nu avea nici hârtie, nici pix ori creion chimic, iar de computer îi e, probabil, frică…), scrise, așadar, cu sufletul, dar și cu spirit umoristic și chiar satiric.

În ceea ce ne privește, reliefând tenacitatea lui Petre Ion Florin Vasilescu de a potrivi cuvinte și licăriri de umor, ori ravisante jerbe satirice, de o admirabilă virulență, alteori scăpărătoare idei – seci precum iasca, dar cu oțelite scântei, țâșnite din piatra amnarului -, sonetele sale respectă cu obstinație regulile de suprafață, mecanica versurilor, fără a avea nici cea mai vagă tangență cu lirismul.

Altfel zis, sunt versuri (meșteșugit cioplite, mai din teslă, mai din bardă, alteori sculptate cu daltă de bijutier în lemn de nuc, de cireș, tei sau trandafir), dar atât.

Saltul de la versificație la poezie poate să i se pară terifiant, letal, autorului nostru – ca și când ar trebui să țâșnească, Pasăre Măiastră, de pe un pisc, pierdut prin nori, pe altul,  al unui canion fioros. Și aceasta, din pricina carențelor ce țin de ghidul solfegierii culturii de specialitate.

Cu blândețe, Elis Râpeanu se exprimă destul de străveziu, în același sens, însă în slove învăluitoare: sonetele ocupă o bună parte din volum; sunt creații în care, ca-n tot ce scrie, Petre I.F. Vasilescu se exprimă pe sine (n.n. ironie discretă, că altfel afirmația ar fi redundantă, tautologică: orice autor se exprimă pe sine…), îmbinând liricul cu expunerea (n.n. de motive …judecătorești!?), chiar cu povestirea (n.n.: Na, că …căzurăm direct în narațiune!), într-o prezentare vioaie (n.n. deci, nu moartă) de fapte și idei; incită prin sinceritate, prin capacitatea de a ține interesul treaz.

Elis Râpeanu și-a reprimat atât de tare suferința de a tot ocoli judecățile de valoare, întemeiate pe principii estetice clare, consacrate, nu pe subterfugii (ocrotitoare, pentru autor), încât răbufnește abia în ultimele două rânduri ale generoasei sale prefețe, care cad precum Ghilotina din buricul Parisului, cu denumire sadică – Piața Concordiei, unde au fost executați condamnații la moarte până în anul de grație 1969 (o mie nouă sute șaizeci și nouă!): ,,Când vine primăvara, oltenii își spală putina de varză și dezgroapă ultimele fire de praz, din groapa cu nisip săpată astă-toamnă,, – punctează decisiv Elis Râpeanu. Quot erat demonstrandum.

Este o sentință irefragabilă, turnată în ceara roșie, fierbinte, a sigiliilor dinastice.

Cititor înfocat, bănuim, în pruncie, apoi în adolescență și în anii de mai apoi, al celebrelor reviste de benzi desenate pentru copii și tineret Vaillant, Le journal de PIF, Pif Gadget, patronate de Partidul Comunist Francez, impresionante prin longevitate și tiraj (sistematic, între 350.000 și 650.000 de exemplare, dar – în trei cazuri – chiar câte un milion de exemplare pe ediție) -, P.I.F. Vasilescu pare să fie ecoul serenisim, din România, al PIFului parizian.

 P.I.F. Vasilescu știe, intuim, că poezia este întemeierea ființei întru cuvânt (după cum afirma marele filosof Heidegger), dar uită, credem, aserțiunea lui Georges Poulet, conform căreia orice formă este impură, încremenirea într-o formă nefiind altceva decât o îngrădire pentru libertatea de mișcare a spiritului.

Cum sonetul și rondelul reprezintă forme fixe, concluzia se subînțelege. P.I.F. Vasilescu suferă de lipsa libertății de mișcare a spiritului. Paradoxal sau nu, exercițiile sale prozodice – demne de romanțioase, apăsat machiate, albume sentimentale în versuri – par să nu poată fi declanșate decât de canoanele impuse de formele fixe ale sonetului și rondelului, canoane care le dau viață, le încurajează să lăstărească în voie (aparentă), să crească și să înflorească, pentru ca, brusc, la un moment dat, când tind să se metamorfozeze în fruct, să fie gâtuite tocmai de îngrădirile specifice acestor specii lirice.

Finalmente, se cuvine să afirmăm că Petre Ion Florin Vasilescu își caută, de o viață, refugiul în vers.

Cu suflet inocent de copil – cum este obligatoriu pentru orice creator -, condeierul craiovean speră, irepresibil, că-și va găsi mântuirea prin sonete și rondeluri.

 Este bine, e foarte bine că ostenește, că se nevoiește întru Cuvânt. Care înseamnă Logos, Dumnezeu. Chiar dacă această tainică izbăvire va veni târziu. Poate chiar la capătul Drumului.

Pentru charismaticul domn Petre Ion Florin Vasilescu, a scrie catrene umoristice, satire, sonete, rondeluri ori a sculpta în diferite materiale (pentru că are și acest talent!) constituie modalitatea cea mai dragă sufletului său de a se ruga, de a trăi Rugăciunea, de a sta de taină cu Dumnezeu, neîncetat. Și, astfel, domnia sa se simte mereu fericit.

Întocmai ca veselul Alecsandri. Surâzătorul Vasile Alecsandri, poetul Doinelor și lăcrămioarelor, neîntrecutul autor de pasteluri, din dumbrava sfântă a grădinilor și codrilor seculari de pe moșia moldavă a Mirceștilor, dar și al baladei culte Peneș Curcanul, intrată, pentru totdeauna, în conștiința românilor, ca și poemul atât de melodios Hora Unirii.

Să ne reamintim – în context – și faptul că, încă din 1857, așadar cu vreun an și jumătate înainte de 24 Ianuarie 1859, pictorul Theodor Aman, întemeietorul școlii naționale de arte frumoase, picta celebrul tablou Hora Unirii la Craiova. – jucată cu înfocare de localnici, în fața Școlii Centrale, azi Colegiul Național Carol I din Cetatea Băniei.

La alte dimensiuni și, desigur, cu alte mijloace, simpaticul Petre Ion Florin Vasilescu pictează, peste timp – cu slove duduind de dor –, sonete și rondeluri, care atestă sensibilitatea și vibrația policromă, în acorduri de curcubeu, a sufletului său solar, meridional, de pandur de pe plaiurile Domnitorului Tudor Vladimirescu și ale haiducului Iancu Jianu, din Romanați.

                                                                        DAN LUPESCU

 

Craiova, 25 Mai-10 Iunie 2017

 

 

 

 

 

Articole Conexe

Ultimele Articole