GRIGORE VIERU 14 Februarie 1935 – 18 Ianuarie 2009
Eminescu
La zidirea Soarelui, se ştie,
Cerul a muncit o veşnicie,
Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră – Eminescu.
Suntem în cuvânt şi-n toate,
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu drepate,
De avem sau nu drepate,
Eminescu să ne judece.
Mi-l furară, Doamne, adineauri
Pe înaltul domn cu tot cu lauri.
Ma uscam de dor, în piept cu plânsul,
Nu stiam că dor mi-era de dânsul,
Nu stiam că doina mi-o furară
Cu străvechea şi frumoasa Ţară – Eminescu.
Acum am şi eu pe lume parte:
Pot îmbraţişa măiastra-ţi carte,
Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte,
Acum nimeni nu mă poate minte.
Bine ai venit în casa noastră,
Neamule, tu, floare mea albastră – Eminescu.
Suntem în cuvânt si-n toate
Floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu drepate, Eminescu să ne judece!
Ah, tot mai liniştit mi-e verbul
Ah, tot mai liniştit mi-e verbul
Şi dragostea şi-a mea viaţă.
Ca floarea pomului pe apă
Îmi curge somnul lin pe faţă.
Arată-mi-se-n vis un cântec,
Îl cânt cum cântă numai dorul:
„Ia-mi lacrima, dar ochii lasă-mi,
Ia apa, dar să-mi laşi izvorul”.
„Eşti trist, te pregăteşti de iarnă?”
Iubita parcă mă întreabă,
Iar eu, senin, răspundu-i parcă:
„Mă pregătesc de flori şi iarbă”.
Cîntare scrisului nostru
Sunt un om al nemîniei,
Lumii astea nestrăin.
Vin din munţii latiniei,
Deci, şi scrisul mi-i latin!
Zis-a cerul: „Fiecare
Cu-al său port, cu legea sa!”
Scrisul ei şi rîma-l are,
Eu de ce nu l-aş avea?!
Ah, din sîngele fiinţei
Ni l-aţi smuls şi pîngărit
Şi pe lemnul suferinţei
Ca pe Crist l-aţi răstignit!
Ochii lui cei ai uimirii,
Cînd i-aţi scos şi nimicit,
Aţi scos ochii nemuririi
Ce pre noi ne-au îndrăgit.
Ne-aţi vroit schimba chiar ţeasta,
Sufletul, străvechiul grai,
Învăţîndu-ne că asta
E un bine, e un rai.
Dar din… mare „paradisul”
Iată ce-nvăţarăm noi:
Cine-ntîi îţi fură scrisul,
Celelalte-ţi ia apoi!
Vremuri alte vin să nască
Omul unui nou destin.
Cum minţintu-m-ai, strîmb dascăl,
Scrisul meu că mi-i străin.
Şi din gură şi din carte
Cum minţitu-m-ai mereu,
Cum urîtu-m-ai de moarte
Cînd aflai că-i scrisul meu!
Ştiu: eşti gata să mă rumegi
În slugarnicii tăi cleşti
Cînd mă uit cu ochii umezi
Către crinii latineşti.
Ştiu că paşii tăi mă latră
Cînd, durut, la el revin.
Ci va arde – da! – în vatră
Focul scrisului latin!
Foc de care mult mi-i sete,
Care,-ndurerat şi sfînt,
Grîul altor alfabete
N-a aprins şi ars nicicînd.
Deci, lăsaţi-ne în firea
Moştenită din străbuni
Şi-ţi primi în loc iubirea,
Pacea unor oameni buni.
Nu-i o vină, Doamne iartă,
Floarea lui că o văzum,
Că ne-am fost iubit odată
Şi ne mai iubim şi-acum.
Sunt un om al nemîniei,
Lumii astea nestrăin.
Vin din munţii latiniei,
Deci, şi scrisul mi-i latin!
Cîntec popular
Cînd pe lume-am apărut
La o margine de Prut,
Lîngă rîul pătimit,
O străină m-a răpit
Şi astfel mă legăna:
„Nani, nani, nani-na,
Peste Prut trăiesc jandarmi,
Să creşti mare, să îi sfarmi!
Peste Prut trăiesc potăi,
Iar nu frăţiorii tăi!
De-or striga: „române drag”,
Pune mîna pe ciomag,
De-ai să-i vezi cîntînd de dor,
Pune mîna pe topor!
De ţi-or spune că ţi-s fraţi
Să nu-i laşi nespintecaţi!”
Copil prost, copil furat,
Frate, rău te-am supărat!
Dar eu nici o vină n-am,
Fost-am despărţit de neam
Şi chiar Domnul Cel de Sus
A tăcut şi nu mi-a spus
Care e măicuţa mea
Şi nici maica spusu-mi-a.
Spre chipul tău
Departe nu alerg ca rîul,
Căci cine uită se destramă.
Cu roua spicului sub pleoape
Mă-ntorc spre ce mi-e sfînt şi-aproape:
Spre chipul tău de aur, mamă,
Şi-mi curge sufletul ca grîul.
