11.1 C
Roșiorii de Vede
vineri, martie 29, 2024

GEORGE SORESCU – Sincretismul smeritelor poeme

GEORGE SORESCU

Sincretismul smeritelor poeme

            Personalitate culturală complexă și de admirabilă altitudine spirituală, venerabilul George Sorescu (ajuns la vârsta patriarhală de 92 de ani; n. 23 septembrie 1927, Bulzești, Dolj) a intrat în conștiința publicului avizat îndeosebi ca profesor universitar doctor la Facultatea de Litere a Universității din Craiova, conducător științific în peste 30  de doctorate, critic și istoric literar de solidă formație clasică și filosofică, pasionat latinist și italienist.

El a călcat apăsat și inspirat pe urmele uneia dintre surorile mamei sale, profesoară de profil în București, cu o bibliotecă de specialitate bogată și ispititoare, deschisă nepoților săi însetați de cunoaștere. Aceasta l-a și găzduit în primul an de licean, în Capitală, după care – pe fondul reformării învățământului românesc – tânărul învățăcel a venit în Craiova, la ”Frații Buzești”.

După absolvirea liceului în Bănie, George Sorescu s-a reîntors în București pentru cinci ani, ca student la cursurile de zi ale Facultății de Filologie.

            Cel ce a fost, mai întâi, profesor la celebrul Liceu „Traian” din Drobeta Turnu Severin (1953-1961), concomitent coordonator al Cercului literar „Al. Vlahuță” din municipiul de pe malurile Dunării -, George Sorescu fu promovat, în 1961, asistent universitar al ilustrului prof. univ. dr. Ion Zamfirescu, la Institutul Pedagogic din Bănie , pentru ca, din 1966, să urce toate treptele de cadru didactic la Facultatea de Filologie (ulterior, de Litere) din Craiova.

            Și-a asumat, cu tact pedagogic și fler de modelator, rolul de „mentor școlit” al fratelui său Marin, mai tânăr decât el cu opt ani, ocupându-se efectiv de creșterea și desăvârșirea acestuia întru literatură.

Cu aceeași dăruire și devoțiune benedictină, George Sorescu s-a îngrijit, imediat după 8 decembrie 1996, de valorificarea numeroaselor manuscrise ale lui Marin (laureat al Premiului Herder, în 1991, și al altor numeroase premii internaționale din Europa și din Americi), de editarea acestora în postumitate (mai bine de 30 de volume inedite!) și de sistematizarea domeniilor definitorii ale creației autorului total Marin Sorescu, care a lăsat 15 caiete olografe, cu sute de sonete, inclusiv literatură diaristică (jurnale), precum și cronici literare sau dramatice răzlețite prin diverse reviste.

În două substanțiale volume, îngrijite postum, de fratele său, la Editura ALMA din Craiova, este valorificată opera de grafician-portretist a lui Marin Sorescu, de artist plastic insolit (peste 400 de lucrări), cu veleități incontestabile de pictor de „naturi vii”, surprinzând cu aplomb atitudini și comportamente dinamice ale faunei din ograda casei părintești ori din pădurile seculare din preajma acesteia. De altfel, Ruxandra Garofeanu, în București, și Florin Rogneanu, la Craiova, au girat, în primul deceniu al secolului XXI, două mari expoziții retrospective cu picturi de Marin Sorescu, selectând pentru public în jur de 200 de picturi cu o cromatică eclatantă.

Concentrându-și demersurile profesionale cu precădere asupra propriei cariere universitare, de critic și istoric literar -, George Sorescu, caracter integru și fire preponderent cerebrală, a înțeles să-și adjudece, cu altruism greu de imaginat postura de sfetnic total și părinte spiritual al „mondialului” său frate, Marin, căruia i-a dat cale liberă în reprezentarea, la vârf, a Familiei Sorescu pe tărâmurile creației literare.

Cu bună știință, George a preferat să-și lase într-un con de umbră propriile-i producții din domeniul poeziei și prozei. Acest spirit de sacrificiu – comparabil, poate, cu acela al legendarei Ana a Meșterului Manole – este de înțeles, cel puțin până la un punct. El se constituie într-o veritabilă reverență în fața talentului de geniu al lui Marin Sorescu, dar exprimă și un anume complex, de fervoare și anvergură macedonskiană.

În planul cantității producțiilor poetice, a ales să rămână sub cota „Muntelui” creației lirice a lui Marin. Însă, din punct de vedere calitativ, poezia lui, în ceea ce are mai valoros, nu este mai prejos față de aceea a lui Marin Sorescu.

Fibra și esența poemelor lui George Sorescu sunt cu totul altele și cu totul altfel față de acelea ale fratelui său mai tânăr cu opt ani -, deși popularitatea acestuia din urmă era incontestabilă, în epocă, atât în România, cât și peste fruntarii.

Sfiindu-se, parcă, la modul sublim, de știința sa de carte și de arte frumoase -, George Sorescu respiră spiritul înaltei poezii de meditație mitico-filosofică, de standard european și universal.

Spre deosebire de George Călinescu și Alexandru Philippide – cu care se înrudește parțial -, universitarul din Bănie nu rămâne cantonat (doar) în zarea poeziei zise livrești, adică de inspirație cărturărească.

În esența ei, lirica sa NU este livrescă, deși autorul decolează din geana grea de tâlcuri a marilor noștri antecesori. Pe George Sorescu îl salvează – instinctiv ori, poate, și dintr-un program asumat cu inteligență artistică – recursul, de rafinament indubitabil, la tezaurul liricii noastre folclorice și la repere ale culturii tradiționale de profunzime cosmic-seismică, îngemănat cu apelul viguros la  Spiritualitatea noastră ancestrală, de acum opt-nouă milenii, din vremea pelasgilor și proto-dacilor, la Legile Belagine/ Legile Frumoase și, firește, la Codurile tainice ale lui Zamolxe (1.440 de ani înainte de Hristos) și ale lui Zalmoxe (535 î. H.).

Orizonturile creației lui Homer, Hesiod, Horațiu, Virgiliu și Ovidiu îi sunt, dincolo de orice paradox, con-genere lui George Sorescu, prin studiu și asimilare aprofundate, în timp.  Profesorul craiovean a fost atât de fascinat de creația acestora încât îți poate scanda, în orice clipă, din zi ori din puterea nopții, sute de versuri originale, în latină, ale celor trei titani din Roma antică.

Scormonind adânc, în străfunduri de istorii, în căutarea identității neamului nostru („Cine suntem? De unde venim? Încotro mergem?”), universitarul de la Literele craiovene a înțeles că se cuvine a coborî/ a se întoarce cu mult mai mult în timp – tocmai pentru că acel spirit antic al lui Horațiu, Virgiliu și Ovidiu a survenit târziu, în urma izvorului irefragabil al poeziei Europei Vechi și a întregii lumi: Spiritul tracului ORFEU.

Conjugăm această realitate istorică, de netăgăduit, cu fiorul din adâncuri al poeziei lui George Sorescu, poezie care poartă, deloc ostentativ, ci dimpotrivă, cu simț al măreției smerite, vibrațiile specifice orfismului, pulsând ondulatoriu, cu forța de nestăvilit a unui  Far dătător de viață pentru toți navigatorii (cinstiți sau corsari) de pe mările învolburate ale spiritului uman, totdeauna cutezător și încrezător în atingerea țintelor celeste.

Tracul Orfeu îi „moșește”, cu măiestrie maieutică, lui George Sorescu poemele sale de reverberații indimenticabile și tainice înțelesuri: imnuri și cvasi-incantații deschise exclusiv inițiaților. Adică poeme ezoterice de cea mai fină esență. Atât de fină încât, la o lectură grăbită, cititorul ne-avizat riscă să nici nu intre în rezonanță cu efluviile bogate ale acestui univers liric deschizând, într-o succesiune de ecouri halucinante, cele opt-nouă aure ce le definesc lamura lor neștiută, în toate culorile curcubeului – zâmbet al lui Dumnezeu.

Ajungând într-un asemenea punct al demonstrației noastre, este binevenit să precizăm că sincretismul constituie unul dintre sigiliile cu voievodală ceară roșie, aburindă și generând rotocoale de sensuri (precum spirala Căii Lactee), sincretism asupra căruia autorul ne atrage atenția încă din genericul provocator al cărții sale (de inscripții, descântece, sonete, pasteluri, rugi și bocete):Desen sonor” !

Așadar, în versurile lui George Sorescu, linia grafică (desenul) se complinește, se re-dimensionează prin intrarea în rezonanță cu spațiul și timpul muzicii (sonor!) – matriță a rigorii și ordinii matematice pe temeiul căreia Demiurgul a dat viață fiecărei ființe și Universului în întregul său nebănuit, toate fiind clădite pe taina Secțiunii de Aur, a Numărului/ Cubului de Aur și a șirului descoperit, într-un târziu, de Fibonaci.

Savant orchestrate și discret încifrate, poemele „mentorului școlit” al lui Marin și al lui Ionică (frații săi mai mici, ambii trecuți prea repede în eternitate) par a nu fi, în primul rând, drapate într-un infinit de văluri neidentificabile ale Maiei, ci într-o infinire de marame românești din borangic, învolburate și străvezii, tocmai ca să poți vedea prin ele, străfunduri de civilizații și mituri, dacă ai ochi născuți pentru a descifra ce-i frumos…

În lirica lui George Sorescu, infinirea de marame opalin-aurii, transparente ca pânza de păianjen,  până în esența Casei-Poem – care-i ființa noastră profundă – este învăluită de horbota miresmelor când delicate sau nărăvașe de iele, când mai ales ferme, de buzdugan (de tabac, smirnă, mosc și ghimbir), străfulgerate de sonuri cardinal-imperiale de purpură și pudră stelară din muzica de sfere.

Toate acestea răsună identitar, NU hăt-departe, în înălțimi siderale, ci în străfundurile ființei spirituale a fiecăruia dintre noi, urmașii daco-geto-tracilor, care am moștenit cu mult înaintea altora îndemnul divin (misiune ființială cu prioritate absolută) „Cunoaște-te pe tine însuți și-L vei cunoaște pe Dumnezeu!”.

Versurile lui George Sorescu urcă, pe nesimțite, de la sonoritățile specifice muzicii de cameră, cvintetelor de coarde sau  de suflători, sonatelor și sonatinelor spre unduiri tot mai grave, de baladă și rapsodie. Ele sună aidoma răscolitoarelor Fugi de Bach ori vaporoaselor Sonate de Chopin și, nu în cele din urmă, asemenea muzicii bizantine și postbizantine, în consonanță spirituală cu albastrul frescelor de Voroneț, cu izbăvitorul roșu de Humor sau roșul-brun de Moldovița (în deplină armonie sonoră cu galbenul solar și azuriul celest), cu verdele-smarald de Sucevița, surâzător, sau cu verdele de Arbore.

Pe cât par de inocent „neînsemnate”, pe tot atât sânt de înalt serafice și antologice aproape fiecare dintre poemele incluse în volumulDesen sonor”, ca și întregul ansamblu arhitectonic (sacru!), care-i chiar această carte nepereche, izvodită din zările indefinibile ale eresurilor și basmelor noastre, ale datinilor, cutumelor și tradițiilor, îngemănate cu trimiteri la istoria genuină a omenirii.

Vă impulsionez, stimați cititori, să privițiDesenul sonoral lui George Sorescu ca pe un fermecat, CÂNTĂTOR covor și chilim oltenesc, posibilă replică lirică la Ansamblul sfânt și sfințitor al lui BRÂNCUȘI, de la Târgu Jiu: „Masa tăcerii”/ a pomenirii/ a dacilor, „Poarta Sărutului”/ hotar între sacru și profan, „Columna Infinită”/ a recunoștinței fără de sfârșit față de eroii neamului, față de toți făurarii de istorie – înaintașii tăcuți ai noștri…

Volumul se deschide cu poemele Reproș, Multe neliniști și Flaut, pentru a se încheia cu tripticul Trecere, Idol și Înțelegeredupă ce a traversat, a sondat și și-a însușit pecețile de taină  ale unor meditații ontologice precum: Dincolo, Neștiutul, Ieri, azi, Mama, Fuge clipa, Bocet întors, Ultim mesaj, Prag rotund, Cod liric (n.n. poem-cheie), Sonet, Bocet modern, Vechi județ, Aici, pe țărm, Manuscris pontic, ca și noianul de tâlcuri ale altor și altor poeme.

Ca o respirație domoală și nevinovată începe (precum mai toate poemele lui George Sorescu) piesa lirică din debutul volumului: Reproș, poezie al cărei titlu e foarte posibil să ascundă, cât se poate de bine, un zăvor. Dacă nu mai multe…

Putem considera că acest prim poem are rolul totemului, nu însă cel din cultura tradițională a indienilor băștinași din America (    …….), ci totemul, nou, foarte nou de la intrarea într-o localitate (comunitate), vector informațional, stâlp de avertizare, pe care este înscrisă, pe verticală, denumirea unității administrativ-teritoriale respective, cu mari litere volumetrice, noaptea puternic luminate, de regulă cu LED–uri.

În prima strofă suntem avertizați, cu derutantă candoare, că: ”Petalele sunt vinovate/ În orice clipă din zi,/ În orice clipă din noapte,/ Pentru că ascund/ Esențele tari / Între clipe și șoapte. ”.

La fel de monoton (poate numai aparent?) curge și a doua strofă, în care: „Privirile sunt vinovate? Pentru că au stat de vorbă,/ Între stele și șoapte… C-o inimă/ Într-un prag de vis ,/ Într-un miez de noapte. ” (s.n.).

De asemenea, înșelătoare este și ultima strofă, a treia, dar care – dacă medităm cu atenție – poate dezvălui veritabile …tornade hermeneutice, de la primul său vers-invocație: „Tăcerile-s vrăji, o, Hecate”, urmate de alte câteva trepte, la fel de lunecoase, dacă nu cumva chiar hipnotice: „Tăcerile-s vrăji, o, Hecate,/ La răspântii de drum, /Pentru că, necontenit, învăluie/ Și dezvăluie/ Durerile neștiute/ Și…amintirile toate.”.

Împrumutat din poezia antichității, procedeul invocării unor „personaje” mitologice revine de-a lungul întregii cărți, pentru a ne încredința că regia și scenariul poemelor lui George Sorescu sânt cât se poate de meticulos puse în operă. Îl regăsim în poema Pastel I, de la pag. 14: „Cad frunze, Selene, pustie -/ Vestală arzând în câmpie !/ Un cerb cu pădurile-n frunte/ Citește psalmii de munte.// Pasul de noapte cuprins/ Este-un războinic învins.// Cad frunze. E noapte târzie./ Selene mă vede, mă știe…!”.

Recurs direct, prin chiar titlul ales: De veghe, Heraclit, depistăm la pag. 37. Dintre cele trei catrene, acela median este un veritabil nod  de semnificații și tâlcuri care, culmea!, nu par deloc ascunse, încifrate: „Venim din lume veche, risipită,/ În foc, în lut, în apă și-n cuvânt,/ Metamorfoza încă tăinuită./ Prinde contur în fiecare cânt.”.

Aglutinarea din versul al doilea (În foc, în lut, în apă și-n cuvânt) este menită să cadențeze, ca într-un ceremonial dinastic, întregul excurs liric, dar și să convoace, în prim plan, elementele fundamentale: foc, lut, apă, înlocuind aerul prin cuvânt – care respirație este, iar, dacă îl scriem cu inițială majusculă, devine Duh, altfel spus: scânteie inițială și combustibil divin pentru întreaga viață.

Sub carapacea titlului Simbol descoperim un Ianus bi-frons, Timpul (Ieri-Azi/ Trecut-Prezent; Ieri-Mâine/ Trecut-Viitor): „Pe dealul cu două mori/ Bătrânul cu două fețe/ Pune-ntre pietre răzlețe/ Mărăcinișuri și sori.// (…) // Ei !/ Grăunțe vechi,/ Grăunțe noi,/ Sacii sânt plini,/ Sacii sânt goi ! // La moară,/ Între noapte și zi,/ Nu te mai poți regăsi !”.

Urmează, la pag. 39, Cântecul sevei, cu un halo de aluzii foarte bogat: „În grădinile mele/ Cresc și plante rebele./ Le fac loc între flori,/ Pe pământ,/ Și le găsesc stând de vorbă/ C-un sfânt…// (…)// Cântecul sevei/ Le doare…/ Una cată-n pământ,/ Alta spre Lună,/ Alta spre Soare./ Nu vor de nimeni s-asculte !/ Poate că, de milenii,/ Ard mirodenii/ Unui nevăzut zeu./ Îndoiala, sub mitic simbol,/ Mușcă/ Și din sufletul meu.”.

În poemul Lunec – cu un tandru aer de basm hieratic – eul liric se auto-devoalează, auto-developează astfel, la cumpăna dintre o Fata Morgana din deșertul egiptean Gizeh, lângă Cairo, și pustiurile părelnice din propriu-i suflet : „Eu, sfinx umblător/ Peste multe deșerturi,/ Istovit de nesomn,/ Te privesc mirat/ Cum apari și dispari/ Sub rotocoale de fum./ Lunec/ Peste nisipurile/ Tale,/ Peste deșerturile/ Mele.”.

Veritabil Ulise, hăituit de nălucile din străfunduri, vânat de iluziile optice ale oceanului ne-sfârșirii, poetul își găsește salvarea prin fuga la câmp, în arcadiile copilăriei: „Aici, căpriorul/ Mai rumegă încă/ Tăriile stelelor./ Legați-mă cu funii/ De catargul/ Fiecărei clipe !”. Vă rog să fiți atenți: nu e vorba de căpriorul/ căpriorii de la acoperișul casei, ci de fiul căprioarei: viitorul cerb lopătar, cu pădurile vârstelor în frunte, înnodate în mulțimea de coarne mature, lăstărite ori lăstărinde…

Între descântec de Lună Nouă și ritual de magie albă poate fi considerat poemul de la pag. 43, Prag rotund: „Lângă mine,/ Câteva linii/ Și câteva unghiuri/ Ascund alte brațe,/ Alt cântec./ Fiecare gând e un descântec !/ Peste vorbe, salbă/ De iele…/ Ne cheamă vaduri/ Mai grele…/ Cel neinvidiat de vecini/ E cercul meu plin cu/ Spini…/ Adulmec dinăuntru/ Grădina cu roze/ Și crini…/ Anii scriu în pragul/ Rotund…/ Sub tăceri și sub/ Spini,/ Nu mă frâng,/ Nu m-ascund.”.

Un poem de amplă desfășurare, precum o coadă înfoiat-rotitoare de păun, cu zeci de ochi policromi, și o Niagară de tâlcuri ne propune George Sorescu prin inscripția în piatră (cum sânt foarte multe dintre poemele sale) botezată simplu, E cântul…, din care spicuim: „Se surpă idolii/ În vechi altare,/ Cu mine timpul e dușman./ Îl știu./ Fără opreliști multimilenare/ Mă cată des pe-alături un sicriu…/ Nu cerc să mă închid/ În el de viu. // (…) // Ideea sfâșie din clipă/ Ca o fiară/ Și fiara asta eu sub toc/ o țin./ În foc de primăveri ard/ Tot ce e povară/ Și urc sub astre-nvăluit/ De chin./ Vorbească cel din jur,/ El crede-n toate…/ Și, de-l întrebi, e bine/ Ca să știu…/ Din buzunarul vremii tot/ Mai fur/ Un fir de caier mitic,/ Dacă se mai poate./ E greu sub astre/ Să rămâi pustiu. // Hai, zei din cer,/ De sub pământ, Din ape,/ Veniți spre mine-n vecinări/ De taină/ E cântul de pe urmă/ Când vi-l cer,/ Când mă dezbrac de-a/ Lumii veche/ Haină,/ Când, printre versuri/ Poate,/ Trec stingher !”.

Desprins, parcă, din Monolog în Babilon sau din Visuri în vuietul vremii, de Al. Philippide, pare alt poem de bogată desfășurare, care putea să fie foarte bine titrat Vaier, dar care este intitulat chiar Vuiet. Citez strofa a doua, apoi dinspre final: „Grăbesc pe străzi, pe-alocuri,/ Pe-ndelete…/ De umblet de mașini, mă/ Strâng vioară./ Și pași, și sunet, totul/ Mă-nfășoară -/ Port gravitatea vechilor/ Sonete. // E-atâta vuiet. Împrejur,/ Duiumul… !/ Întind o punte către pas,/ Romantic…/ Când stau de vorbă c-un// Bătrân, sânt antic/ Și când vorbesc – cu mine/ Sânt …nebunul !/ Deschide-mi cartea, tu, chiar,/ Cartea veche,/ Și dă cu deget tânăr fila/ Într-o parte./ Vrea golul să se umple/ De departe/ Cu-un cântec neștiut, Fără pereche. // (…)

Aflat perpetuu în drumeție de inițiere („Cineva/ M-a strigat în somn/ Și mi-a spus:/ Pregătește-te/ De drum lung !”), poetul constată, în inscripția lirică numită Călătorie, încheiată brusc, printr-un prim-plan cu virtuți cinematografice de film neorealist italian: „Devreme,/ Însă,/ Pasul se teme ;/ De pulbere mare,/ Luna e mică,/ Îmi cucăie șoapta,/ Sandaua se strică.”.

Inspirat de mitul lui Iason și al argonauților, eul liric pornește, temerar, Spre Colchida (chiar așa este intitulat poemul), în speranța că va putea lua Lâna de aur a regelui colchid Eete și a Medeei: „Prin apele zilelor,/ Mă întâmpină mii de sirene./ Navighez spre lâna de aur,/ Îngenunchind taurul nopții./ Bucuria și durerea/ Mă risipesc în pietrele Racului./ Câteodată par rege al pustiurilor,/ Dar vechea Medee/ Stă sub Cumpăna dorului/ Și veghează Cornul veninului,/ Până când Săgetătorul/ Va împunge capetele/ Multor dihănii.”.

De notat că titlurile poeziilor lui George Sorescu sunt concise, uneori dintr-un singur cuvânt. Ele sună aidoma timbrului sec, pe care nu-l ia în seamă orice diletant, dar a cărui amprentă sonoră puternică, nebănuită, dăinuie…

Iată cum se auto-portretizează un Icar în devenire, în inscripția Singur: „Eu am rămas încă/ Sub stânca țărmului/ Și-mi cioplesc aripi,/ Dar taurii mării/ Mă împung neîncetat/ Cu sulițele lor albe,/ Cu sulițele lor negre./ Lava vulcanului,/ Taurii mării/ Și vulturul dimineții !”.

De o densitate cu totul aparte și de un efect cutremurător este Bocet în somn (cu un extrem de vag ecou subtextual arghezian), de la pag. 59: „Ni s-au vânturat frunzele/ Peste caierul zilelor/ Și/ A tunat tare/ Peste ghemul zodiilor./ Ne-mpresoară suspinele/ Și se ceartă amiezile./ Ni se fură livezile !/ Cine bate, Doamne, cu fulgerele,/ Cine bate cu pietrele,/ Cine ne surpă stelele ?/ Lunecă nisipurile./ Nu ne scoroji rădăcinile !…/ A tunat aprig/ Peste ghemul zodiilor…”.

În acest antologic Bocet în somn apelul, disperat, al eu-lui liric, îl țintește direct pe Atotștiutorul și Atoatefăcătorul DUMNEZEU, a cărui intervenție salutară este subînțeleasă ca singura rodnică, viabilă, posibilă. Deznădejdea comprimată în aceste 15 versuri atinge cote similare cu acelea din balada ciobanului căruia, în absența sa de la stână, i-au fost căsăpite oile de haite feroce de lupi înfometați. Strigătul existențialist, disperat, din varianta baladei cântată de Tudor Gheorghe include țâșnirea durerii dincolo de nori: „Căci noi suntem baci bătrâni/ Și mai știm seama la stâni…”.

Homer, Ulise și Penelopa nu aveau cum să lipsească din cavalcada simbolurilor misterioase ce dau viață volumului Dans sonor de George Sorescu. Exemplificăm prin jumătatea secundă a poemului Aici, pe țărm, de la pag. 63: „Homer, muntele orb,/ A intuit mai bine/ Vuietul mărilor,/ Când a urmărit cu/ Zece urechi/ Rătăcirile lui Ulise/ Și neliniștile Penelopei./ Închizând ochii,/ Aici, pe țărm.”. Capacitatea de percepție auditivă a lui Homer a crescut, așadar, de o 100 de ori, de 1.000 de ori sau de 10.000 de ori abia după ce Homer și-a închis ochii pe dinafară, deschizându-și enorm timpanele auzului lăuntric.

Într-o altă stampă, aparent novice, nu putea rămâne în afara halourilor mitice operațiunea vitală, specifică toamnei, intitulată simplu, Cules, în care din podgorie răsare Dionisos, căruia i se aduce ofranda cuvenită, pentru ca, apoi, armatele de culegători să-și extindă instantaneu aria și să-și deșerteze grosul trupelor în lanurile cu porumb: „Să oprim deci…/ Aici,/ Sub brâul colinii./ Unii/ Vor strânge lui Dionisos/ Ciorchinii…//  Alții,/ Sulițele armatei/ De pe valea din/ Față…// Cu zdrențuitele/ Săbii,/ Porumbii sărută,/ Ne-nvață…/ Înaintăm pe-ndelete./ Se retrage/ Zeița/ Din știulete-n/ Știulete.”. Este de la sine înțeles că trimiterea din ultimele versuri o vizează pe zeița Demeter.

În originalul sonet de la pag. 72 – în care prima și ultima strofă sunt catrene, iar terținele se află dispuse în miezul poemului -, sonet titrat Împliniri, suntem puși în temă, din deschidere că. „Pe-ntinsele hotare-ale mele,/ Sub soare, prin uriașe inele,/ Curg ape și mereu mută stânci/ Brațele, către istorii adânci.”. După care urmează apelul indirect, dar prin care eul liric se mărturisește a fi nimeni altul decât Neptun, având rol salvator: „Ci eu, Neptun visător,/ Cu tridentul pe valuri și timp,/ Supărările clipei le-nghimp.// Mă-nchid, mă deschid,/ Iar moartea rămâne-n afară/ De litera visului meu,/ Ce nu are dreptul să piară.”. Semnalăm asonanța nu doar inedită, însă cu putere de sugestie incredibil de mare: „timp/ le-nghimp”, chit că unora, cu urechi …pudibonde, s-ar putea să nu le pice bine. Nici la stomac.

În ultimele 20 de pagini ale volumului Dans sonor, George Sorescu își deconspiră nemijlocit recursul la substratul spiritualității noastre pre-creștine, mai vechi nu cu un secol, două sau trei, ci cu un mileniu și jumătate decât nașterea lui Iisus Hristos.

Poemul Umbre este încărcat de taine grele și sună adânc și înalt, precum Manuscrisele de la Marea Moartă: „Un bătrân, stăpân peste zodii,/ Mi l-a-ntins la o răscruce de drum./ Îl zăream greu, ca prin fum…/ Nu mi-a cerut pe el nici arginți,/ Nici strai, nici făclie de noapte,/ Ci m-a-ntrebat de părinți/ Dacă mă mai cheamă prin șoapte.// Și, după-apăsătoare tăceri,/ Cornul dăruindu-mi c-o mână,/ A ținut încă să-mi spună: <Din el au băut regii daci/ Și voievozi plinitori de moșie,/ Flautul vremii îi cântă, / Cumpăna lumii îi știe>.// Mitice chipuri, aievea, nespus,/ Răsăreau de sub boltele mii./ Le priveam șiruind către-un vad/ Cu ochii purtători de făclii./ Cai, sfâșiind taina umbrită,/ Piatra sfărâmau sub copită.// Și-n noaptea aceea, păgână,/ Arme sub Lună luceau,/ Fagii pădurii cântau/ Și iele pe vârfuri dansau;/ Ape se rostogoleau cu tumult/ În făgașele Daciei vechi.// Glasul lui din adânc îl ascult,/ Cu fior îmi răsună-n urechi :/ <Să toarne-n Corn Sacru vin,/ Câți lui Zamolxe se-nchin…>”. Poemul este cu adevărat pilduitor, demn de cele mai exigente antologii.

Dincolo de portalul, doldora de sensuri, Manuscris tomitan întrezărim siluetele scânteietoare ale lui Ovidiu (exilat la Pontul Euxin/ Marea Neagră, în Sciția Minor), Zamolxe și Ahile: „Tomitanii m-au înțeles/ Mai bine,/ Căci m-au lăsat să/ Mă-nchin și/ Neodihnitelor/ Vânturi./ Semințiile dacice/ Mă vor cânta/ Laolaltă/ Pentru că l-am slăvit și pe Zamolxe…// Îmi mistui mâhnirile,/ Aici, sub pieptul/ Valurilor,/ Precum, un timp,/ Nefericitul/ Ahile.// Târziu/ Voi șopti însă/ Prin acest ultim vers/ Tot/ Ceea ce nu se știe/ Încă.”.

Alături de cei trei – Ovidiu, Zamolxe, Ahile -, veghează și germinează necontenit umbra nemuritoare a lui Mihai Eminescu, cel din Mai am un singur dor, Rugăciunea unui dac, Povestea magului călător în stele și, de ce nu?, Archaeus.

Mentalitate, atitudine și comportament de străvechi și calm cioplitor în piatra  veacurilor se dovedește George Sorescu, în următorul poem exhortativ, cu titlu derutant, Numai, care nu are nimic declarativ ori declamativ în el, dimpotrivă, sună ca o invitație, ce-i drept scandată, dar pe ton șoptit, ca într-un ritual magic, invitație pe tărâmul Timpului Absolut: „Se risipesc cheile/ Cu care-ncerc să descui/ Iar porțile/ Trecutului. // Antice morminte ! / Cenușiile/ Ziduri…/ Uneori,/ Se rotesc, dezolările… // Prin parcuri/ Și pe drumuri,/ Țintuite de pietre/ Și de mirări/ Stăruie umbrele/ Vechilor împărății. // Numai sufletul românesc/ Rămâne neștirbit/ Și foiește-mprejur,/ Veșnic tânăr. // Aici, la „Marea cea mare”,/ Se topesc imperiile/ Sub călcâiul/ Timpului./ AICI, ne-ncetat…/ La Carpați/ Și la „Marea cea mare.”.

Poem de introspecție și autoevaluare la o răspântie de drumuri, ca în fața unei Troițe/ Trinitate Divină, a unei măguri/ piatră de hotar în pădure ori, cine știe?,  reunite într-un labirint al amurgului -, Bocet sub clipă se prezintă ca o confesiune dezarmantă, ori precum o epistolă răzleață pentru Măiastra/ Pasărea Suflet, Pasărea de aur, Pasăre în spațiu, Pasăre în VăzDuh (adică și în magia Văzului cu ecouri străvechi, dar și în super-Magia Spiritul Divin!): „Mi s-au risipit iar/ Morile de vânt/ În pulberea anilor…/ Și brațul de cremene/ Rătăcea prin toate pădurile !// Am ocolit poemele/ Morilor de apă…/ Și pasul meu,/ Tânăr,/ Trecea peste valuri,/ Căutând undeva/ Cântecul sufletului !/ Și, iată, că de-acum/ Rătăcesc singur/ Sub viscolul amintirilor.”.

Inscripție-avertisment, cu aură de tentă „tezistă”, pe care poetul resimte, însă, nevoia să o sculpteze rapid și cuminte în calcarul cuvintelor, întâlnim pe pagina următoare, 81, sub titlul Mâhnire: „Vii către mine cu sinceritate,/ Numai tu mă cauți mai des./ Sărutându-mă tu, eu întârzii/ La izvoarele tulburi ale cunoașterii./ Picură în apele tale/ Și liniștea târzie a consolării !…”.

Sfială monastică are poemul Tabu, iar Paralele induc, parcă, starea de spirit specifică psalmodierii: „Pasul meu,/ Vorba ta/ Trebuie să urce/ Ca două piramide/ Deasupra deșertului. // Ochii tăi,/ Amnarul visului/ Meu,/ Trebuie să scapere/ Ca două fulgere/ Deasupra oceanului. // (…) // Pasul,/ Deșertul,/ Cremenea visului/ Și nesfârșitele/ Zile și nopți ! // Câte văi,/ Câte porți ?”. Tăcuta, muta parteneră (de monolog, nu de dialog) poate fi Hecate, cea invocată chiar în debutul volumului, sau unul dintre cele trei chipuri ale ei: Bendis/ Selene – în cer; Artemis – pe Pământ; Persefona – în Infern.

Desprinse parcă dintr-un ritual secret din Noaptea de Sânziene (când, prin cerurile deschise, coboară spiritele strămoșilor: miriade de sfere de lumină, strălucitoare) par versurile cu trimiteri clare la Mesagerul Zamolxian, grație titlului: Între suliți. Hieraticul ceremonial pare a se desfășura în climatul Misteriilor lui Zalmoxis (v. Constantin Daniel), într-o  Arcadie stranie, în care apelul/ raportarea la zeul pastoral Pan este aproape inevitabilă, Dionisos veghind de undeva din zări neștiute: „Roiesc peste păduri/ Fluturii primăverilor./ Undeva,/ Sub stejarii vechii Arcadii,/ Cu boltitele uliți,/ Se zbate sufletul meu/ Între suliți… // Urcă din desișuri un cântec,/ Cunoscut doar de mine,/ Ultimul slujitor al/ Nemuritorului Pan./ Mor în fiece an ! // Trec dănțuitoarele/ Iele,/ La doi pași/ De brațul meu sângerat,  La doi pași de Lună/ Apele nopții/ M-adună. // Cine a spus că sânt veșnic ?”.

Ritual de trecere-petrecere prin această lume telurică și efemeră constituie poema intitulată chiar așa, Trecere, în care: „Toate lucrurile stau/ Sub magia unui simbol/ Și fiecare literă,/ Fiecare gând/ Poartă alt chip./ Sufletul meu,/ Mereu altul,/ Trece pentru/ Ultima dată/ Prin fața lor, / Numărându-le, / Pentru ca să-și ia/ Rămas bun/ De la fiecare zâmbet,/ De la fiecare mâhnire./ Sufletul meu,/ Mereu altul.”.

Penultimul poem al volumului Dans sonor de George Sorescu poartă titlul Idol – un soi de inscripție pe o bornă de hotar, dincolo de care întrezărim, concomitent, chipurile Patriei-Mame și al lui Dumnezeu: „Prin câte cetăți/ Am trecut,/ Numele tău/ Mi-a fost scut./ Prin câte cetăți/  M-am culcat,/ Numele tău/ Mi-a fost pat./ La câte fântâni/ M-am oprit,/ Chipu-n oglinzi/ Ți-am privit,/ Temelii ți-am zidit !…/ Acum,/ Cu surâsul întregii/ Păduri,/ În clipa de taină,/ Te chem:/ E final de/ Poem !…”.

Cu gândul la expresia și expresivitatea tainice ale sculpturii Cumințenia Pământului de BRÂNCUȘI ne duce poemul cel de pe urmă din volum, numit simplu, dezarmant de simplu și derutant: Înțelegere -, ca toate creațiile lui George Sorescu din acest pilduitor „nor magic” Desen sonor, cartea sa publicată de Editura Scrisul Românesc din Craiova, director: Ilarie Hinoveanu, redactor de carte: Marcela Radu, tehnoredactor: Ion Ungureanu, Bun de tipar: 16 august 1978.

Iată cât de simplu – dar profund și limpede precum apa înșelătoare de izvor sau de Marea Adriatică, pe Coasta Dalmațiană, înșelătoare prin chiar limpezimea sa euforică – este acest poem Înțelegere: „Să lăsăm lucrurile/ Să urce/ Și/ Să-mbătrânească,/ Pentru că sunt atât de/ Obosite/ De nenumărate războaie:/ Cu timpul,/ Cu oamenii,/ Cu ele însele ! // Să lăsăm lucrurile/ Să moară/ Peste tot,/ Împrejurul nostru,/ Ci numai sufletul/ Să rămână tânăr/ Pentru a îmboldi/ Alte constelații,/ Alte dimensiuni ! // Să lăsăm apoi și sufletul/ Să se risipească/ Cum ni s-au risipit/ Semenii,/ Cum i s-au risipit/ Aripile,/ Cum se risipesc/ Toate-n lume !”.

Este o nouă Cariatidă, o nouă Columnă întru Infinire, o fantomatică Troiță, în fața căreia suntem chemați să ne închinăm, o Piatră de Hotar între lumi știute și mai ales neștiute – de multe ori, în versurile profesorului George Sorescu, se repetă perechea incantatorie a cuvintelor „Știutele-Neștiutele”, ca și ”Iele”, ”Ielele”, apropo de Noaptea cerurilor deschise: Noaptea de Sânziene, din 23-24 iunie, în fiecare an…

În poemul final Înțelegere – având rol euharistic și de epilog totdeauna deschis – regăsim seninătatea noastră dacică, proto-dacică,  în fața morții, care naștere în cer, renaștere în altă dimensiune SPIRITUALĂ este, seninătatea înțelept reculeasă a ciobănașului din balada identitară Miorița.

Mesajul este cât se poate de clar: Fii înțelept și smerit, Omule, că viața este fum ! Deșertăciunea deșertăciunilor. Așadar, deșertăciunea la modul absolut.

Finalmente, în fața efemerității vieții trupului de humă, a tuturor lucrurilor -, TOATE jocurile magice, toate vrăjile, farmecele de oprire a curgerii timpului, a Marii Treceri spre pragul morții (singura țintă sigură a vieții !) se rup, se spulberă, dovedindu-se neputincioase, ele însele fiind trecătoare.

Până și sufletul, chiar dacă ni-l păstrăm tânăr (sau, mai degrabă, ni se pare că îl păstrăm tânăr…) ”Pentru a îmboldi/ Alte constelații, Alte dimensiuni !”, se cuvine să forăm adânc și să ne regăsim înțelepciunea de a-l lăsa „Să se risipească”, așa după ”Cum ni s-au risipit/ Semenii,/ Cum i s-au risipit/ Aripile,/ Cum se risipesc/ TOATE-n lume !” – deoarece, se subînțelege, viața fiind fum, deșertăciunea deșertăciunilor, această risipire fără sfârșit este la fel, este în consonanță cu universul: „Cum se risipesc/ Toate-n lume !”…

Având, dincolo de orice paradox, reflexe domoale de smalț psaltic (precum psalmodierile diafane, de taină, ale Grupului Potirul de la Mânăstirea Radu Vodă, din buricul Babilonului numit București, Capitala României), universul liric creat de profesorul George Sorescu, monograful iluminatului și iluministului Gheorghe Asachi, ne obligă să ne întoarcem la enigmatica zeiță Hecate, invocată în prima poemă a volumului Desen sonor.

Să ne întoarcem și să ne reamintim câteva detalii înmărmuritoare, care ne pot metamorfoza, vremelnic, în stane străvezii de piatră:

  1. Hecate patronează magia, vrăjile și otrăvurile, simbolizând lucrările tainice ale beznei;
  2. unii o consideră zeiță de origine tracă, similară cu Bendis;
  3. într-o epocă timpurie, a fost venerată ca zeiță împărțind binefaceri oamenilor, patronând nașterea și tinerețea animalelor sălbatice și căsătoria umană;
  4. era venerată ca zeiță cu trei capete ori chiar trei trupuri, cu trei înfățișări simultane (Tripla Hekate): în cer este Selene, pe Pământ e Artemis, iar în Infern – Persephone;
  5. cele trei trupuri lipite ar reprezenta Luna Nouă, Semiluna și Luna Plină;
  6. cele trei trupuri poartă, în cele șase mâini, torțe, alteori șerpi sau o CHEIE, un bici ori un pumnal (apud Victor Kernbach).

Și iată cum, invitându-ne în atâtea tainice scorburi ale cunoașterii mitice și îmbiindu-ne cu fagurii polenului crud și mierii spiritului atâtor zări hipnotizante, George Sorescu ne ispitește să-l vedem – mulțumită volumului Dans sonor – ca pe un veritabil Perseus, pornit într-o imensă călătorie, dăruit de Nimfe cu sandale înaripate, o tolbă cu săgeți și un coif/ o căciulă fermecată, ce-l poate face invizibil muritorilor și nemuritorilor…

De altfel, cel mai lung, dar și extrem de dens poem al volumului Dans sonor este intitulat, deloc întâmplător, Cod liric – instrucțiuni de trecete-petrecere într-o cuceritoare călătorie inițiatică: „Să știi că,/ Astăzi,/ Nu se mai fac minuni/ Și va trebui să descui/ Toate ușile/ Cu mâinile tale ! / (…)/ …porți asupră-ți/ Cărți grele/ Cu pecete de aur/ Către împăratul/ De peste veac./ Fă-te om sărac !/ La plecare,/ Nu-ți dăruiesc nimic,/ Nici fluier, nici oglindă,/ Nici ghindă…/ Nici perle, nici fus./ Drumul cată/ Și-n jos/ Și-n sus./ Ei !…/ Îți mai spun doar/ Că el trece/ Prin multe păduri/ În care/ Câte un copac,/ Printre copaci,/ Va vorbi/ Câte-n Lună și-n Soare./ Tu… să taci !/ Apele să le treci/ Dimineața,/ Cu tălpi plutitoare !/ Pe țărm/ Te vor aștepta/ Fel de fel de jivine,/ Vrând să li te-nchini,/ Vrând să ți se-nchine./ Tu să fulgeri din umeri,/ Să bâjbâi/ Spre un picior./ Vor crede că ești/ Când șchiop,/ Când chior,/ Apoi,/ La fiecare castel, / Să nu bați în ferestre/ Și-n uși,/ Ci să dibui spre beci,/ Să rupi gratii/ Și să desfereci stafii/ Din cătuși./ Una mi-ar trebui/ Și mie,/ Să pălmuiască, Pe câțiva spâni,/ Obișnuiți, la drum lung,/ Numai/ Cu mură-n gură.”.

George Sorescu ne stârnește, în finalul acestui basm liric indicibil, zâmbetul, la gândul că, după recursul la „spâni” (oameni însemnați cu pistui, ca avertisment pentru ceilalți că aceștia sunt vicleni și să nu se încreadă în ei, în spâni), nu poate să se abțină de la a-i tachina pe criticii literari „obișnuiți cu mură-n gură”. Ei, da, volumul Desen sonor nu le dăruiește criticilor nici măcar o mură, ci numai noduri de semne, răspântii interogative, aburinde chei pentru încifrarea (nu pentru descuierea) Labirintului.

Școlit peremptoriu la înaltele academii ale prozodiei subtile practicate de poetul-filosof Lucian Blaga și de poetul-matematician Ion Barbu -, George Sorescu este cât se poate de sigur pe mijloacele sale de expresie, care sunt exclusiv pentru cei subțiri la spirit, pentru inițiați, nu pentru amatorii de „mură-n gură”.

Dacă ar fi să facem trimitere la studiul de rafinament evident dedicat de Eugen Negrici delimitării și definirii celor trei subtipuri de „prelucrare”, s-ar cuveni să afirmăm că poezia lui George Sorescu poate fi înscrisă și în primul subtip, „prelucrarea cu atribuiri de sens” – prin „tehnica sugestiei și a vagului”, „virtuțile expresive ale prozodiei” întrucât versurile sugerează irezistibil, revelează și „prin ritmul și prin poziția cuvântului în frază, prin neobișnuita clădire sintactică, precum și prin sonoritate” (Lucian Blaga); dar și în cel de-al doilea subtip: „prelucrare cu mediere de sens” – „În funcție de ideea mai îndepărtată pe care o induc, rolul de mediator îl pot juca în rețeaua lexicală a poeziilor unele cuvinte din fondul inițiatic și ocult apte să instruiască și să reveleze, cuvinte raportabile la atitudini arhetip de ecou mitologic (…), sintagme aluzive care precipită constituirea unui ax interpretativ, imagini reevaluate în sens emblematic etc”.

Poemele profesorului universitar George Sorescu ilustrează la fel de bine și concluzia lui Eugen Negrici referitoare la modalitățile/ căile prelucrării cu mediere de sens: „În poezia noastră, prelucrarea, oricare ar fi modalitatea folosită și unghiul de transcendere, este, cu predilecție, mitic-simbolică și speculativ-metafizică.”.

În altă ordine de idei, ne place să credem că poemul Cod liric, împreună cu întregul alai de cânturi-descânturi, bocete, sonete și trepte inițiatice –  din cartea Desen sonor a lui George Sorescu – și-a dovedit menirea superioară de a-l provoca pe fratele său, Marin, să-și amplifice eforturile creatoare, de originalitate indubitabilă, de a continua, cu maximă osârdie și acribie, imensa provocare antropologic-arhetipală de a complini, prin noi și noi volume, seria unică La Lilieci. Ceea ce Marin Sorescu a și realizat, lăsându-ne șase volume dodoloațe – autentică epopee a satului oltenesc de secol XX, capodoperă care întrece toată proza epică, toate romanele sociale pe această temă, făcând să țâșnească în transcendental, în metafizic, fiecare dintre sutele de poeme, prin finalurile lor pline de atâtea și atâtea noime.

Resimțim impulsul unui racursi, în ideea de a mai decupa câteva chipuri – cu inserții de totem, de astă dată în sensul pe care îl are în picturile lui Ion Țuculescu și, desigur, în acela mitologic, de însemn heraldic pentru un grup de persoane  ! -, revenind, în comentariul nostru, la poezii din prima parte a volumului Dans sonor.

Pendulând între două dintre înfățișările lui Hecate, adică între Bendis și Persefona, pe muchia de cuțit dintre sacru și profan, poetul se simte adulmecat, chit că (ori poate tocmai pentru că…) se află în preajma unor vestigii cu taine grele de timp: „Peste sanctuarul de lut/ Se-nvolbură-un gând neștiut./ Simt/ Cum pe lângă/ Murmurul streșinii/ Se mai târăsc încă/ Iguanele altor ere,/ Pasul meu cântă,/ Ea încă mă cere…/ Încă mai/ Adulmecă cerberii adâncului,/ Îi dibui lângă ieslele drumului./ Ieri, azi, totdeauna !/ Dihăniile nu-mi pot prăvăli/ Zidurile,/ Nu pot mistui/ Luna…/ Peste pragul de lut,/ Știutul/ Mi-e știut-neștiut.”. Poemul citat se cheamă, ca o inscripție pe răboj, pe crugul ceresc, pe totemul matusalemic, moștenit de poet din strămoși: Adulmecă, pag. 8.

De aici – din preajma sanctuarului de lut, a iguanelor altor ere și a presimțirii cerberilor adâncului, care adulmecă-adulmecă visata pradă  tânără a poemului aflat pe masa Genezei -, eul liric sare, instantaneu, sprinten și nonșalant, direct Dincolo, sperând să-și afle întrupare de Icar: „Am trecut dincolo de vis,/ S-a năruit ultimul zeu./ A existat un vechi paradis,/ S-a risipit în sufletul meu. // Ai rămas între legendă și zid,/ Columnă fără cișmea, cu izvor,/ Către tine porți mi se-nchid./ N-am aripi de șindrilă să zbor. // Clipa-ntre nopți e păgână:/ Nu-mi este nici soare, nici vatră./ Nu privesc înapoi ca să văd/ Trecutul în stana de piatră. // Prin pădurile lumii, arar,/ Va străbate un pas neștiut/ De-al iubirii fior. În hotar,/ Eu, sub luceferi, tăcut !”.

Cascada de interogații din finalul poeziei Sub ce chip – „Revenind, sub alt chip,/ Voi poposi cu alte iluzii/ Într-un defileu,/ Într-o vie,/ Nu voi fi eu, voi fi eu./ Cine știe ? // Unde vei fi tu ?/ Precaut,/ Sub ce chip/ Să te caut ?” – ne poartă gândul spre procedeul identic valorificat de Lucian Blaga în volumul său de debut Poemele luminii.

După ce precizează că interogațiile îl ajută pe poetul din Lancrăm „să-și dirijeze ingenios raționamentul și, odată cu el, mașinăria care produce scânteia” -, Eugen Negrici amplifică orizonturile, cercurile concentrice ale conexiunilor sale hermeneutice: „Interogațiile – contraforți și coloane de sprijin – amintesc, în alt plan, de ceea ce admira Proust la Beethowen – acele fraze interogative, repetate indefinit, la intervale egale și destinate – cu un lux exagerat de preparații – să aducă un nou motiv, o schimbare de ton, o revenire.”.

Reliefăm faptul că, la George Sorescu, această strategie a interogațiilor se resimte nu în fiecare poem (ar fi fost, desigur, agasant), ci la nivelul întregii arhitecturi a volumului său Desen sonor., interogațiile apărând după cadențele specifice laitmotivelor.

Pasul următor îl face poetul pe un tărâm necunoscut, prin poezia Neștiutul (motiv recurent în versurile lui George Sorescu), ale cărei peceți lirice se prezintă astfel: „Mi-ai presărat neștiutul/ Peste cumpăna vieții/ Și-ndelung ai tăcut./ În silabele-ți stinse/ Se dezlânau drumuri,/ Din prăpăstii/ Mă smulge un vârtej mut./ Mă părăsea o pădure/ Spre asfințit,/ Brațul meu/ Lăsa zilei săgeată/ C-un arc înflorit./ Drumuri, prăpăstii,/ Vârtejuri și-o apă./ Sufletul meu/ Din toate s-adapă.”.

Un vers onomatopeic și un triptic de interogații descoperim în inscripția-totem Ieri, azi: „Toate mă strâng,/ Toate m-apasă,/ Cochilia amintirii/ Îmi este singura casă./ Prin codri/ Cântecul meu se destramă./ Încă te știe…/ Încă te cheamă !/ U ! uu-u !…/ Ieri, azi, totdeauna./ Unde ți-e pasul ?/ Unde e Soarele ?/ Unde e Luna ?”.

Bachică este titlul descumpănitor al altui poem-inscripție-totem, care ne induce imaginea – tremurândă ca frunza în vânt – a unui Prometeu încătușat în lutul dospit: „Cupele au demult rădăcini,/ Ielele cântă/ Peste veche/ Și roză licoare/ Pădurile au încremenit/ Între lutul dospit/ Și stelele căzătoare./ Un zeu mi-a/ Ferecat picioarele-n stânci./ Un balaur cu solzi. De spice/ Șuieră peste văile-adânci.”.

Simbolul totemului mitologic apare cu insistență, cât se poate de sugestiv, în poemul Și vremile: „Fiorul cel vechi e uitat -/ Sub o imagine veche, un semn./ O, sufletul meu e de lemn./ Un zeu de lemn nesculptat. // (…) // Fiorul adânc, e uitat…/ Sub zariștea clipei un semn./ O, sufletul meu e de lemn,/ Vechi totem în timp aruncat !”.

George Sorescu conferă atribuții noi totemului său, anume acela de buzdugan năzdrăvan, pe care-l aruncă, de la distanță de șapte poște, pentru a bate în poarta ferecată a castelului și a-i anunța sosirea.

Dacă monahii, preoții și enoriașii din Minsk au înălțat, la modul hiperbolic, o Icoană a Maicii Domnului cu o înălțime de peste patru metri și jumătate și o lățime de trei metri -, George Sorescu creionează, cu smerenie profund românească, o iconiță-portret: Mama, gândită la antipod, aproape ca o litotă (hiperbolă pe dos), adică micuță, suavă și delicată.

Grăitoare este însăși dispunerea fragilă a versurilor, asemenea unor aripi în trepte, din șindrilă străvezie, ori din fluiere de nai, magicul instrument muzical inventat de Pan. O reproducem ca atare:

Altar la care mă-nchin

   de trei ori :

      în zori,

         în amiaz

            și-n chindii.

Răsare din vechi temelii

   cu ii,

      cu primăveri

        și păduri.

Are picturi

   cu sori,

      cu furtuni

         și… tăciuni.

Durez cu el veșnicii ;

       în zori,

           în amiaz

              și-n chindii.”

Pornind de la celebra sintagmă latină Fugit ireparabile tempus, George Sorescu scrie o grațioasă caligramă, Fuge clipa, din care cităm strofa a doua, ultima: „Melancolia,/ Sub cețuri,/ E-un sfânt/ Sărutat de nori/ Și de cer./ Trecutul pare lespede/ Grea,/ Pe sărutul imens,/ Pe cuvânt.”.

Pe motivul Fortuna labilis este croșetat un bizar Bocet întors: „Mi s-au risipit/ Cetățile/ În pulberea anilor,/ Dar pasul încă/ Mai rătăcește/ Prin păduri necunoscute. // (…) // Azi,/ Alte cetăți,/ Alte epopei !/ Suflete,/ Cui să te dau ?/Cui să te cei ?”.

Două stampe au structură de sonet. Prima: În orele tăcerii I – cu dispunerea tradițională a strofelor: două catrene, urmate de două terține. A doua: În orele tăcerii II constituie un sonet răsturnat, terținele fiind plasate la începutul poemului, iar catrenele – la sfârșit.

Autoportret indirect, poemul Ultimul mesaj constituie o viguroasă și expresivă filă/  dioramă de Muzeu al Țăranului Român anticipând  viziunea lui Horia Bernea – muzeul viu, muzeul stare de spirit, nu alăturare sordidă de obiecte singuratice, pierdute în timp. Enumerarea, parcă abia șoptită, seamănă cu o rugăciune rostită mai mult în gând ori cu un descântec (aproape) mut: „Coșul cu linguri de lemn/ La colțul străzii !…/ Mirați,/ Vor privi trecătorii…/ Coșul cu toată copilăria/ Mea…/ Cerul adânc,/ Masa cu trei picioare/ Și strachina de lut./ Lingura de lemn/ În care citesc ca într-un/ Ghioc/ Tot romanul copilăriei./ Fiecare deal,/  Fiecare livadă,/ Fiecare pădure/ Sună ca un cântec arcadic./ Fiecare gând,/ Fiecare vorbă,/ Fiecare legendă/ Sună ca o epopee pierdută.”.

În pofida titlului cu tentă luminoasă, poemul În Arcadia îngroașă plutonul descântecelor dezlănțuite: „Rătăcesc/ Din loc/ Îl alt loc/ Risipit și fără noroc,/ Vechi descântec/ Sub zodii de soc ! / (…) / Pasul și dorul/ Mi se re-ntorc…/ Zilele și anii/ Fir de moarte/ Îmi torc./ De unde? Încotro ?/ Până când ?/ Este-nțepat de-ntrebări/ Orice gând.”.

Versul onomatopeic „Aa…u ! Iele” urmează primelor patru versuri din Bocet modern și se repetă, apoi, ca într-o simetrie răsturnată, înaintea ultimelor patru. Iată secvența din partea secundă a acestui bocet: „Mi se împuținează, Doamne,/ Fluviile,/ Care lunecă nemilos/ Odată cu mătcile/ Pe de lături cu lanurile,/ Prin suflet cu bruma./ Cui să mă plâng numa ?/ Aa…u ! Iele,/ Cin din dureri să m-adune,/ Cin de dureri/ Să mă spele ?”.

Expresivitatea cuvintelor care cad precum pecețile de ceară roșie de pe epistolele voievodale este ilustrată în Pastel III, poem care se naște, precum Venus din spuma mării, din simpla înșiruire de cuvinte, ca într-o hipnotică Strigare a numelor: „Frunza,/ Hrisov vegetal, în rugină,/ Lăstunii,/ Gârnița,/ Cerii, nebunii,/ Alunii… // Cornii, jugaștri, arțarii,/ Frasinii,/ Aninii/ Și pădurarii/ Tânjesc după cântec/ Și boare… // Toamna visează/ Cu mine :/ Că suie,/ Că plânge,/ Că moare…”. Performanșa este demnă de toată lauda.

Aproape identic se petrec versurile din inscripția-totem (alt totem mitologic, emblematic) Lectură, care poate fi privită și ca un Descântec de Înviere:

„Dacie,

Întins

Și

Străvechi

Hrisov,

Cu multe peceți

De foc,

       De apă

            Și de pământ.

Te cuprind

Și te cânt !…

Dincoace de

Zori,

Începi iarăși

Cu câte o minune

A lumii:

              Un pod,

              O cetate

Și-un zeu.

La fiecare hotar,

Mă-ngrop

Și mă dezgrop eu.”

Aruncând o privire de ansamblu asupra volumelor de poezie ale lui George Sorescu – Întoarcerea Euridicei (1970), Desen sonor (1978), Aripi în timp (1994), ediția a doua, după decesul lui Marin Sorescu, incluzând capitolul/ ciclul inedit „Cutremur în Arcadia” -, Florea Firan punctează: „Poezii de factură clasică (motiv, tehnică prozodică); (…) poeme, sonete în cadrul cărora stăruie reflecțiile și neliniștile unui eu creator ancorat simbolic în tradiții și în toposurile universului rural. Structural, George Sorescu este un neoromantic pentru care miturile se constituie, uneori, în puncte de reper, adecvate propriilor căutări și aspirații.”.

Tranșante și bine argumentate sunt, de asemenea, judecățile de valoare ale universitarului bucureștean Dumitru Micu: „Notoriu în mediile academice prin activitatea științifică, George Sorescu nu e, probabil, mai puțin citit în lumea intelectuală, largă, ca prozator și poet. Căci e un scriitor aproape total. Apariția cărților sale de istorie și critică literară a fost contrapunctată, în cursul anilor, constant, de editarea unor culegeri de poezii originale. (…) Poeticul se înfăptuiește, în versurile lui George Sorescu, la viu, la palpitul inefabil al elementarității; o poezie scrisă într-un stil complet modernizat, fără nici o urmă a clișeelor proprii tradiționalismului din perioada interbelică.”.

                                                            ***

Pe cât de bogat în semnificații, tâlcuri și taine, pe atât de simplu în aparență, ca poveste lirică șoptită, parcă, în serile feerice și în nopțile șezătorilor noastre sătești de acum un veac -, creația lirică a lui George Sorescu rămâne un reper de limpiditate latină, vibrație bizantină scânteietoare și respirație divin ritmată pe sub arcadele luminând-mântuitoare din armonioasa arhitectură brâncovenească – redimensionate într-un stil robust neo-românesc, de rezonanță baladesc-ancestrală, demn de neîntrecuții G. M. Cantacuzino, Ion Mincu, Petre Antonescu, Octav Doicescu.

George Sorescu este un poet român de referință de la cumpăna secolelor XX-XXI, impunându-se ca o voce distinctă, într-un stil propriu, meticulos, riguros și sugestiv, nu în prelungirea poeziei noastre pașoptiste, sămănătoriste ori gândiriste, ci în arcanul de lumină al celor mai valoroși poeți români interbelici, precum Lucian Blaga, Ion Barbu, Vasile Voiculescu, pe care nu-i calchiază, în nici un chip și cu nici un preț, însă al căror spirit cu deschideri europene îl continuă.

Este o poezie de introspecție psihologică și de meditație filosofică, descinzând din orizonturile mitologiei de recunoaștere unanimă și anvergură universală.

                                                                                    DAN LUPESCU

Craiova, Iulie-August 2019

 

           

Articole Conexe

Ultimele Articole