20.4 C
Roșiorii de Vede
joi, martie 28, 2024

FLORIN LOGREȘTEANU sau Revelația…

FLORIN LOGREȘTEANU

sau

Revelația romancierului de cursă lungă

Impactul paginilor din romanul cu titlu insolit și derutant Fals eseu despre vanitate (Ed. Ideea Europeană, București, 2020, 364 de pagini) și din volumul Keti, prințesa siameză și alte povestiri (Ed. Eikon, București, 2021, 334 p.) ne determină să afirmăm că, valoric, Florin Logreșteanu se aliniază, umăr la umăr, cu autorii de vârf, cu piscurile acestor genuri literare – romanul și povestirea – de la cumpăna secolelor XX-XXI: Dumitru Radu Popescu, Mircea Eliade, Fănuș Neagu, Augustin Buzura, Tudor Arghezi, Nicolae Breban, Paul Anghel, Romulus Cojocaru, Ștefan Bănulescu, Aurel Dragoș Munteanu, Nicolae Velea, Ion Lăncrănjan.

Această judecată de valoare – afirmată răspicat dintru început, șocantă pentru unii mitici din satul cosmopolit de pe malurile Dâmboviței, răvășit de năvăliri barbare de tot felul – NU este rodul vreunui impuls de moment: exploziv, sentimental și neavenit, ci al meditației, înțelegerii și interpretării judicioase, pornind de la creația lui Florin Logreșteanu, de indubitabilă anvergură.

Dacă Arghezi – cu puternice obârșii în Gorj – mărturisea, zâmbind cu candoare mucalită, că s-a născut în București „printr-o întâmplare de pripășire oltenească”, tot așa afirmăm și noi că, aidoma lui Mihai Duțescu (n. 10 mai 1941, la Sibiu) – stră-stră-strănepot al lui Eminescu, grație episodului romantic Florești-Câmpul Cerbului 1878 – și Florin Logreșteanu, oltean get-beget, are o fereastră transilvană în biografia sa: nașterea în Sibiu, la 14 Mai 1948.

Maiestuosul burg medieval de pe malurile Cibinului – cetate de scaun a dramaturg-poetului Radu Stanca, a reputatului critic și istoric literar Mircea Tomuș, directorul revistei Transilvania, dar, desigur, și a profesorilor universitari Pompiliu Manea, Ion Dur și Anca Sârghie, care perpetuează spiritul cariatidelor numite Lucian Blaga, D. D. Roșca, Emil Cioran, Nicolae Balotă, Constantin Noica – poate fi privit, cu gratitudine, pentru detaliul de a se fi constituit ca uter spiritual și punct de întrupare a doi dintre cei mai importanți scriitori ai Olteniei și ai României, din amurgul mileniului al doilea și, mai ales, din zorii celui de-l treilea mileniu.

                                                             

Insistăm asupra acestui amănunt din cel puțin două considerente:

  1. Rigoarea, o anume disciplină metafizică și „cârligul german” al culturii românești, atât de specifice Spiritului Transilvan, se regăsesc în creațiile lui Mihai Duțescu și Florin Logreșteanu ;

  2. Vibrația duhului ancestral pre-creștin, cu ecouri din străbunii întru spirit ai lui Iisus Hristos: Zamolxe (1.440 înainte de Hristos) și Zalmoxe (535 î. H.) se conjugă, în operele celor doi contemporani ai noștri, cu strălucirea cromatică a unui viguros sentiment al armoniei cu Natura (care prinde viață exact în Mai/ Florar, luna nașterii acestora) și al siguranței de sine pe care o trăiește, dintotdeauna, omul pământului, cultivatorul ogorului, adică acela ce stăpânește știința, arta și înțelepciunea de a-și ocroti și de a-și duce la împlinire roadele visate și vizate încă din momentul aratului și al încredințării semințelor NU păsărilor cerului, ci patului germinativ pregătit cu dragoste maternă.

Geana voinței, sprânceana tenacității și arcada temerității bine chibzuite și pusă în operă sunt depistabile în creația acestui Bărbat al literelor române, Florin Logreșteanu, care – cu un calm serenisim, dus uneori până în buza de canion a unui aparent soi de placiditate dezarmantă – NU a ieșit niciodată ostentativ în spațiul public ori pe piața editorială.

Dimpotrivă, retras, parcă, într-o germinație reculeasă și astrală, smerită chiar, și-a asumat ani la rând, decenii, munca îndârjită, concentrându-și toate virtuțile creatoare exclusiv asupra soluționării meticuloase, sistematice și cu tact pedagogic, atât a provocărilor și riscurilor iscate în calea sa de coala imaculată de hârtie, cât și exercitarea uneia dintre cele mai nobile chemări, însă de maximă responsabilitate civică și morală, aceea de profesor – la Liceul „Nicolae Titulescu” și la Colegiul Național „Elena Cuza” din Craiova (1972-2017).

Obsedat de scufundarea în străfundurile tainelor Limbii Române, protagonistul nostru și-a ales pentru doctorat NU o temă legată direct de literatură, ci una ce friza substraturile ezoterice ale magnificei creații a poporului român: Limba Noastră.

Susținută cu brio în 1984, la Centrul de Cercetări Etnologice și Dialectologice din București, teza lui Florin Logreșteanu era și este intitulată Terminologia medicală populară. Polisemantism și expresivitate, comentată elogios de acad. Al. Rosetti și acad. Al. Graur.

Din domeniul cercetării operei marilor corifei ai literaturii române, reținem studiul Modalități sintactico-stilistice în opera lui Liviu Rebreanu, publicat în revista de profil Contribuții filologice.

În calitate de prozator, a debutat în anul 1974, la revista săptămânală a Uniunii Scriitorilor din România, Luceafărul, cu schița Balans, apreciată de suprarealistul Virgil Teodorescu, redactorul șef de atunci al publicației, de criticul literar S. Damian și de prozatorul Nicolae Velea.

Până în anul seismului din 4 Martie 1977, Florin Logreșteanu era cunoscut exclusiv cu numele său real: Radu Scorojitu, bacalaureat al Liceului „Nicolae Titulescu” din Craiova (1967, ultima promoție cu 11 clase cursuri de zi), licențiat al Facultății de Filologie din Bănie, în 1972, secția Română-Franceză (5 ani, cursuri de zi).

                                                      

El a fost unul dintre bravii studenți ai profesorilor universitari doctori docenți Al. Piru (decan), Ion Zamfirescu, C. D. Papastate, secundați cu brio de Ion Schinteie, George Sorescu, Gheorghe Trandafir, Grigore Chelaru, Lileta Donat, Eugen Negrici, Maria-Gabriela Pintea, Titus Bălașa, Dorin Teodorescu, Emil Dumitrașcu, Ion Ceapraz, Nicolae Novac.

Cu pseudonimul literar Florin Logreșteanu – cu care s-a consacrat în cei mai recenți 45 de ani – l-a blagoslovit scriitorul și editorul de maximă anvergură Mircea Sântimbreanu (Mama mamuților mahmuri și alte bijuterii narative), care – în calitatea-i inexpugnabilă de director general al Editurii Albatros (București) – îi girează debutul editorial din 1977, cu volumul de povestiri Răspântia păsărilor.

În revista Ramuri (nr. 1/ 1978), Eugen Negrici publică, cronologic, prima recenzie la acest volum, analizat în cadrul grupajului critic Debuturi în proza scurtă, în care evidențiază două elemente de tehnică narativă: „posibilitatea întreținerii unei stări de expectație și priceperea conducerii dialogului”.

În numărul din 4 februarie al hebdomadarului Luceafărul, Nicolae Ciobanu remarcă din start „acuratețea stilului” și „coerența compoziției” – confirmate și re-confirmate din plin în cărțile ce aveau să fie validate, inclusiv în recentul roman Fals eseu despre vanitate, respectiv, în antologicul volum Keti, prințesa siameză și alte povestiri. Criticul literar Nicolae Ciobanu mai scotea în prim-plan „predispoziția lui Florin Logreșteanu pentru proza de observație și relatare direct realistă”.

În aceeași lună februarie 1978, profesorul craiovean Mircea Moisa (în cotidianul Înainte, nr. 10230/ 4 febr.) și Laurențiu Ulici (în România literară, nr. din 16 februarie) publică recenzii despre volumul Răspântia păsărilor. Cel din urmă pedalează pe straturile și substraturile epice și poematice ale prozelor scurte din volumul amintit.

Incluzându-l în volumul întâi din Profiluri și structuri literare. Contribuții la o istorie a literaturii române (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1986), Florea Firan, laureat al Premiului „B. P. Hasdeu” acordat de Academia Română, considera că: „Florin Logreșteanu se anunță ca un prozator interesant, cu certe posibilități de valorificare a candorii și ingenuității în arhitecturi epice care nu sunt departe de structura romanescă”. Până la apariția volumului Profiluri și structuri literare, Florin Logreșteanu nu izbutise să publice o a doua sa carte.

*

Strălucit licențiat al Facultății de Filologie din Craiova, component al Promoției de Platină (1972), Florin Logreșteanu studiază și aprofundează de o jumătate de secol tainele tehnicilor de redactare a prozei din România, din Europa, de peste Ocean, ca și din Orientul Îndepărtat.

După ce a cugetat îndelung asupra primei etape de evoluție a romanului francez modern, insistând asupra specificului operelor fundamentale scrise de Balzac, Stendhal, Flaubert și Zola, a reținut, printre multe altele, că:

  1. autorul Comediei umane se lăuda a fi doctor în științele sociale, propulsând genul proteic al romanului la rangul de frescă, prin trasarea, în detalii infinite, a istoriei fidele (adevărate), a tabloului exact al moravurilor societății din vremea sa ;

  2. de la Stendhal a învățat că există o anatomie a sentimentelor, romanul tinzând să fie o cronică de epocă, urmărind cu obstinație autenticitatea oglindirii fenomenelor, deoareceRomanul trebuie să fie o oglindă”, preluând de la Balzac viziunea panoramică ;

  3. pornind de la un cunoscut studiu al lui Dinu Pillat -, și-a asumat evidența căDomeniul clar-obscur al conștiinței rămâne greu accesibil unor modalități de investigație strict raționale, ca acelea cărora un Balzac, un Flaubert, un Zola înțelegeau să le acorde un credit deplin, până a și le însuși în creația epică.”.

Beneficiind, în studenție, de tezaurul oferit de Biblioteca Lectoratului Francez și de îndrumarea meticuloasă a lectorului universitar Bernard Ohier, venit de pe Sena pe malurile Jiului, în Bănie -, Florin Logreșteanu a parcurs cu încântare etapa de căutări extreme inaugurată de Marcel Proust, ceea ce ilustra complexitatea de spirit a secolului al XX-lea în abordarea și transcrierea narativă a realității enigmatice a existenței umane. Exegeții au apreciat că asistăm la „o schimbare radicală de perspectivă, la trecerea de la o psihologie plană la una în spațiu, implicând părăsirea formulei de compoziție a romanului realist tradițional de sorginte balzaciană.”.

Bernard Ohier insista, în cursurile și seminariile cu noi, pe cunoașterea în profunzime a specificului Noului Roman (Alain Robbe-Grillet, Nathalie Sarraut, Michel Butor), a Noii Critici (Roland Barthes, Jean Ricardou, Gerard Genette, Maurice Blanchot, Lucien Goldman, Hugo Friedrich, Georg Lukacs, Wellek și Waren), împreună cu tot grupul de scriitori promovați de revista Tel Quelle și Editura Du Seuil.

Dar, firește, Proust și Gide, Sartre și Camus constituiau vectorii dezbaterilor și lucrărilor – scrise acasă, de noi, studenții, prin analize aplicative ale operelor acestora, abordate îndrăzneț, cu mijloacele psihanalizei, structuralismului, formalismului, în genere, Noii Critici din Europa și din S.U.A.

Preluând subtilitățile filosofiei intuiționiste a lui Bergson -, Proust a înțeles eul se află într-un necontenit proces de devenire în timp. În atare situație, romancierul caută să surprindă și să reconstituie diversele ipostaze ale acestui eu multiplu și mobil”.

De toate acestea ca și de multe altele – reținute de la Roger Martin du Gard, Thomas Mann, Galsworthy, Tolstoi, Dostoievski și până la André Gide, André Malraux, Mauriac, Sartre, Camus, Steinbeck, Hemingway și, desigur, Kafka, Joyce, Husley, Faulkner -, Florin Logreșteanu a ținut cont, într-o măsură mai mică ori mai mare.

                                                             

Este exact ceea ce ne demonstrează și romanul cel mai recent al lui: Fals eseu despre vanitate. Titlul nu are cum să nu te ducă la conexiunea cu Pseudokinegeticos (Fals tratat despre vânătoare), primul eseu autentic din literatura română, publicat de Alexandru Odobescu, dar și la Gide și Malraux, care au prefigurat „tipul romancierului dublat de un eseist”, urmați de Sartre și Camus, care îl exemplifică plenar.

Cu einotează Dinu Pillat -, romanul capătă de-a binelea un înțeles filosofic, ajunge să configureze zbaterile unei gândiri iraționale care încearcă a forța enigma existenței.”.

Se înțelege că la atingerea unor asemenea virtuți tinde și Florin Logreșteanu, izbutind – suntem tentați să afirmăm – chiar la modul miraculos.

Aidoma lui Roger Martin du Gard –, romancierul craiovean a învățat, pe urmele acestuia, dar și pe acelea ale lui Tolstoi, să privească oamenii în adâncul enigmatic al ființei lor, să-i cunoască dincolo de aparențe, să-i înțeleagă și să-i ierte.

Altruismul cu care Florin Logreșteanu își privește și își tratează personajele este evident la tot pasul. De la marii maeștri enumerați până acum, el a degustat și a deprins să se lase ispitit de compoziția romanescă de amploare, în tonuri de frescă voronețiană, ca să nu afirmăm, de-a dreptul, frescă simfonică, probând din plin că este un romancier laborios, stăpân pe tehnica necesară și pe suflul epic impus de cadența evenimentelor și a narațiunii.

*

Primul paragraf din Fals eseu despre vanitate șochează de-a dreptul prin franchețe, directitudine și aparentă simplicitate, aruncându-ne, cu forță irezistibilă, în atmosfera definitorie pentru prozele lui Urmuz, Mircea Eliade, Joyce, Borges, Dino Buzati, Cesare Pavese, dar și în aceea din Arca lui Noe de Ionel Teodoreanu.

O asemenea …îmbârligătură – de atmosferă și derulare a faptelor – ne face să întrezărim nu numai zâmbetul inocent, provocator de inocent al autorului nostru, dar și o, abia vizibilă, licărire ironică în priviri, o grimasă – în clar-obscur de noapte doldora de iele – ușor sarcastică și malițioasă.

Punem în paralel – citând – următoarele pasaje:

  1. Florin Logreșteanu: „Escargot, omul-melc, coboară la subsolul locuinței sale situată în suburbia din partea de sud a metropolei. Este o încăpere din lespezi de ciment ¾ în care se ajunge pe o scară de lemn de stejar camuflată de o trapă din scânduri. În interior se află cea mai mare parte din biblioteca profesorului. Poet oarecum celebru și filosof, în felul său, Escargot a imaginat în încăperea subterană un loc al meditației, al cunoașterii de sine și, fără îndoială, al genezei propriei creații. Aici se mai află o măsuță cu trei picioare și un butuc din lemn de fag, servind drept scaun. Pe măsuță zace, ignorat de o vreme, manuscrisul unei viitoare cărți de poezie, purtând un titlu nu prea lămuritor: Ego… Poetul n-a făcut nicio precizare…”.

  1. Franz Kafka: „Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa s-a trezit în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.”. Este fraza dintâi din celebra nuvelă Metamorfoza, scrisă de Kafka în 1912 și publicată în 1915. Primul paragraf din romanul lui Florin Logreșteanu intră în consonanță – prin tăietura directă ireproșabilă, lansată în sculptura lumii de Constantin Brâncuși ! – cu această frază a lui Kafka, străfulgerând orbitor și letal, ca o sabie de samurai, ca o lamă de ghilotină necruțătoare… Frapantă, descumpănitoare și șocantă frază suprarealistă ce pare să drapeze, în falduri străvezii de tâlcuri neștiute, aproape întregul roman al lui Florin Logreșteanu.

  1. Urmuz: „Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, având terasă cu geamlâc și sonerie. În față, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strâns înfășurată în cearșafuri ude… O masă fără picioare, la mijloc, bazată pe calcule și probabilități, suportă un vas ce conține esența eternă a lucrului în sine, un cățel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ținând în mână o sintaxă și …20 de bani bacșiș… Restul nu prezintă nicio importanță.”. Am citat pasajul din debutul scrierii Pâlnia și Turnavitu, subintitulat „roman erotic în patru părți”, în care Urmuz – cel ce a anticipat pe plan mondial literatura absurdului – ia în derâdere cuplul din romanele de dragoste. Descoperit de Arghezi – precizează Al. Piru -, URMUZ, pe numele adevărat D. Demetrescu-Buzău (1883-1923) n-a scris, în total nici 50 de pagini (nouă opere literare), dar a rămas în antologiile și istoriile de profil drept un redutabil autor de parodii în proză (plus o fabulă gratuită: Cronicari), „ironizând spețele și temele literare, prin exploatarea ambiguității cuvintelor”. Identic procedează, din când în când, Florin Logreșteanu, în capitolele sale, dar și în ansamblul romanului său, pe care îl putem privi și ca pe o metaforă sentențios și pedant absurdă a căutării de sine, în care se aventurează atât Escargot, poetul melc (așadar, NU gândac, precum la Kafka) și celelalte personaje, cu mare încărcătură holografică ;

  1. Ionel Teodoreanu: Dorea un costum de stofă cadrilată, cu buzunare largi și multiple, gen sporti-detectiv, cu caschetă englezească, pantofi cu tălpi de crèp : <<Percy Stuart înainta cu pași de panteră. Cea mai dibace ureche nu l-ar fi putut simți>> ; box, revolver, ochelari cu rame de corn, motocicletă, pipă cu rotocoale de fum aromat, lupă, cronometru, trusă cu tenuri și mustăți artificiale, baston-spadă cu retrovizor etc.”. Așa creiona Ionel Teodoreanu, în romanul Arca lui Noe, portretul savuros, sugerând un orizont psihologic bogat, al liceanului din România anului 1936, „pasionat de literatura polițistă de import într-atât încât ajunge să viețuiască mimetic, în spiritul acesteia”.

În această orchestră camerală de coarde – în armonie cu Franz Kafka, Urmuz, Ionel Teodoreanu, dar și cu spiritul romanelor analitice ale Hortensiei Papadat-Bengescu și ale lui Camil Petrescu -, Florin Logreșteanu induce tonuri și tonalități specifice, rând pe rând, viorii, violinei, violoncelului și contrabasului.

*

Primele două capitole din Fals eseu despre vanitate însumează 27 de pagini și aproape un sfert, fiind printre cele mai bogate din carte, alături de capitolele 17-18 (ultimele), care totalizează 24 de pagini și patru rânduri. Împreună, reprezintă ceva mai mult de 18% din întregul roman, detaliu grăitor pentru însemnătatea pe care le-a acordat-o autorul.

Recomandat de revista Contemporanul, parte integrantă a aceluiași trust cu Ideea europeană, editura care girează noul volum al lui Florin Logreșteanu -, acesta găzduiește, pe coperta a patra, lămurirea semnată de însuși autorul cărții, care sintetizează cu luciditate și nedisimulată detașare: „Romanul încearcă să ilustreze dihotomia vanitate-modestie, din perspectiva și profilul spiritual al actanților: scriitori din diferite generații și orientări literare, oameni de presă, reprezentanți ai clerului, un orb care se consideră clarvăzător ș.a. Eroii judecă și operează în real cu instrumente, uneori inadecvate, ale fanteziei.”.

Poetul octogenar Radu Popescu (trimitere clară, pentru noi, la numele real al autorului: Radu Scorojitu) este protagonistul, consacrat în acest roman, ca și în viața literară sub pseudonimul literar Escargot, preluat din limba franceză, în care înseamnă „melc”.

Existența și comportamentul său sunt aproape strivite de lespedea grea, din piatră dură, a unui apăsător sentiment de frustrare, de unde și reacția retractilă, de a coborî deseori, petrecându-și mare parte din viață în subsolul locuinței sale, unde ajunge pe o scară de lemn de stejar, camuflată de o trapă de scânduri.

Atenție: această coborâre se cuvine a fi percepută și înțeleasă ca o domoală scufundare în SINE, străfulgerată de ÎNĂLȚAREA în spirit/ spirituală !

Al doilea paragraf din primul capitol incită, înainte de toate, prin conceptul jurnal”: „În prima jumătate de oră, Escargot își privește, aparent fără interes, ceea ce va deveni opera sa capitală – un jurnal (deocamdată, notații dezlânate, impresii despre evenimentele care i-au marcat până la acea vârstă existența, speranțe ratate, realizări nerecunoscute, cum ar fi meritat, de către indivizi obscuri din breasla scriitorilor etc.), aflat în fază de proiect, căruia i-a hărăzit, mintal, un parcurs și o finalitate de invidiat.”.

Simpla referință la acest jurnal (pe parcursul cărții vor fi referiri și la un Jurnal de bord…) nu are cum să nu stârnească trimiterea la romanul Patul lui Procust al lui Camil Petrescu, care a avut „o carieră mult mai zgomotoasă” decât Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Camil Petrescu i-a uimit pe contemporanii săi prin numeroasele note de subsol.

Ca și Patul lui Procust – roman, înainte de toate, gidian, deoarece urmează tehnica „jurnalelor” și a „caietelor” -, recenta carte a lui Florin Logreșteanu are o anume înrâurire din operele lui André Gide. Ne referim la „criteriul autenticității” și la ecourile din Bergson și Proust.

Pentru a stimula impresia de eseu, Florin Logreșteanu face deseori recurs la Eugen Ionescu, celebrul autor al capodoperei Rinocerii, și, cu deosebire, la Nietzsche, din care citează cu precădere.

Deschizând din ce în ce mai mult „trapa” universului lăuntric al lui Escargot -, romancierul din Bănie apelează la un prim citat din Eugen Ionescu, relatând sec: „Un extras dintr-o aserțiune a lui Eugen Ionescu l-a obsedat cu o zi în urmă toată după-amiaza. Îl recitește acum, încercând să-i pătrundă mesajul: <<Emoțiile mari – eterne – se repetă, în indivizi, cu o perfectă identitate, de multe mii de ani încoace. Mă tem de moarte ca italianul Renașterii, iubesc viața ca Horațiu, sufăr de vanitate nesatisfăcută ca Alcibiade. Ceea ce nu mă împiedică să trăiesc aceste emoții unic și autentic, ca și cum le-aș fi trăit eu singur în univers. Le trăiesc fără nici un ecou din cultură…>>. Escargot reflectă, ca în ziua precedentă, la conceptele de moarte, viață, vanitate.”.

După alte câteva nuanțări, aflăm despre Escargot că: „admiratoare nu are, invidioși – o mulțime, ceea ce-i întărește convingerea că a reușit să devină steaua polară la care a năzuit în adolescență și tinerețe, un centru absolut în jurul căruia, veșnic, se rotește firmamentul… Vanitatea?… Ionescu și-o recunoaște… Vanitatea sa?… Escargot o consideră numai ambiție, o voință similară cu aceea a emirului din Bagdad, năzuind spre o Mekka, în care a fost predestinat să se fixeze cu opera lui… Bineînțeles, fără sacrificiul emirului (râde). În această privință preferă să rămână cu picioarele pe pământ…!”.

Râde”, cuvântul din paranteză, ne îndrituiește să reținem substratul ironic al povestirii…

Apoi: „Gândul îi fuge la refuzul său, formulat un pic agresiv, în aceeași dimineață, de-a o revedea pe Elena la sfârșitul acestei săptămâni… Elena… Ce păcat că aruncase biletul, i-ar fi putut telefona, întrebând-o scurt: <<Ce mai vrei de la mine, Elena?… Din literatură nu mă mai poți da afară, ca, pe vremuri, din biroul tău. În schimb, tu ai ieșit…”. Acum, trântit comod pe scăunelul improvizat, Escargot se întoarce, nostalgic, în trecut. A cunoscut-o pe Elena la Universitate, la un bal studențesc.>>”.

Florin Logreșteanu l-a conceput pe Escargot – un posibil alter-ego narativ al său – ca pe un veritabil personaj exponențial, în jurul căruia se desfășoară partea cea mai substanțială a romanului. Protagonistul, Escargot, este un ins dificil pentru intelectualii din mediile în care dorește să-și impună valoarea.

Concomitent, omul-melc se vrea un observator atent și lucid al lumii din jur, iar analiza lui, mărturisită lui Policar, „personaj semnificând puterea creatoare” – ne atenționează Florin Logreșteanu – denotă carența de înțelegere și prea plinul de iluzii.

Puțin mai târziu, dar în aceeași zi în care este răvășit de biletul primit de la Elena, „Escargot se învârte în jurul mesei, se așază, din nou se ridică și repetă mișcarea… Îl mănâncă în fund?… Nu, este numai bântuit de amintiri care nu-i sunt pe plac. Merge la biblioteca ticsită cu cărți și monologhează, lipindu-și de frunte un deget: <<Unde dracu este Ionescu?… L-am rătăcit… (agreează filosofia lui Eugen Ionescu, nu și teatrul său!). Ionescule!…>> Renunță, se întoarce la măsuța de scris.”.

                                                                                                     

Lui Escargot îi revine în minte o definiție dată de Eugen Ionescu, autorul francez cu sânge dâmbovițean: Extazul – contemplarea olimpicului Buric… Apoi, involuntar, gândul îi fuge înapoi, la Elena… Își înăbușă regretul că nu reținuse numărul de telefon al Elenei, revine la măsuța de lucru, răsfoiește cu febrilitate hârtiile împrăștiate peste tot, dibuie Carnetul cu însemnări personale și citește cu voce îngânată: „Tu i-ai silit pe mulți să-și schimbe impresia despre tine; iar ei îți reproșează cu asprime aceasta. Tu te-ai apropiat de ei, dar ți-ai continuat cărarea: ei n-o să-ți ierte asta niciodată. Tu-i depășești; însă, cu cât te înalți, cu atât mai mic apari în ochii invidiei. Cel mai urât e însă cel ce zboară…”.

Urmează o paranteză, în care romancierul precizează că textul este reprodus din Nietzsche, reflecțiile lui Zarathustra, dar Escargot simțea că-i vin ca o mănușă.

Privindu-l în ochi pe Policar – hm, al cărui nume s-ar putea să semnifice mai mulți Icari!… –, afirmă: „Ți-am înțeles șovăiala -, ridică tonul. Un Escargot NU poate zbura, evident, fiind melc. Privirile lui sunt orientate spre interiorul său. Or, nu tu mi-ai spus că mai profund este adâncul decât înaltul făgăduitor de ceea ce nu există?…”.

Gându-i …zboară la păsări, care-și râd în sine, ori cârâie mândre că Escargot nu le poate ajunge… Ticăloase și proaste!… – le cotează. Autorul face o nouă trimitere la Nietzsche, îl mai „săpunește” nițel pe Policar, apoi „meditează la un subiect straniu: Omul a descoperit prostia și zborul. Zborul asociat prostiei!… Zâmbește: numai lui îi putea trece prin minte această asociere… Exagerare?… Nicidecum. Un melc NU poate imagina zborul decât ca pe o nerozie. (…) Un smintit – Icar – a inventat așa ceva, dar tot s-a prăbușit… Se prăbușesc chiar păsările cărora Creatorul le-a dat un fel de aripi, impropriu numite așa. Fiindcă aripi, cu adevărat, au numai îngerii… (…) Escargot este pus în încurcătură: are clar în minte noțiunile de zbor, prostie și ticăloșie. O asociere firească la fiecare individ normal. În schimb, sminteala și modestia sunt păcatele care-l pândesc pe melc. Întrevede o soluție?… Sau i se pare?… O revelație trebuie așezată în poveste -, crede. Cu orice risc, povestea trebuie spusă…”.

Brusc, are prima revelație: prostia

Zborul e inutil – a doua revelație…

A treia revelație: între oameni, el e singurul care există… sau singurul care se află la vedere…

Tulburat, Escargot se descoperă în omul prăbușit pe o piatră, într-o stradă pustie dintr-un oraș în care nimeni nu i-a venit în întâmpinare. Căutându-se pe sine (s.n.). s-a dus spre semeni precum se-ndreaptă soarele către noapte. (…) Prin dedublare, ascultă cuvintele Nebunului Înțelept al lui Nietzsche. (…) Beat de aceste gânduri, Escargot se învârte în jurul mesei în sensul mișcării acelor de ceasornic. Îi place comparația. Zâmbește. El trebuie să existe în conștiința lumii, s-o determine să consimtă că minutarele lui măsoară cu adevărat Timpul (s.n.). Minutarele operei lui… Se prăbușește peste scaunul improvizat (…) Smulge câteva hârtii din viitorul jurnal (s.n.).”.

Procesul de conștiință continuă, introspecția găsirii sinelui devine din ce în ce mai insuportabilă, îl podidesc lacrimile, face noi și noi speculații, după care pare să se lumineze: „Cine e Escargot?… Melcul?… Ce știu oamenii despre melc?… La fel de becisnic ca râma, cârtița sau gândacul de scoarță, este ignorat. În schimb, impresionează elefantul… Or, melcul este singura vietate care, deși se târăște, predestinat să se înfrupte din rodul pământului, trăiește toată viața cu privirile ațintite spre cer (s.n.). Licoarea opalină îl ispitește… Natura a creat în el o ipostază a geniului. (…) Colile albe A4 se dovedeau inutile ori de câte ori se apropia de măsuța de scris. Semn de neinspirație?… Poate… Deși, dacă ar fi încercat, ar fi reușit, cu siguranță, măcar un eseu cu ispititorul titlu: Cine suntem noi?… (Evident, scriitorii contemporani. Despre clasici, Escargot decretase sec: Sunt duși!… În viitorul apropiat sau mai îndepărtat (…), poeții vor putea fi numărați pe degetele de la o mână; de prozatori, lumea se va îndepărta ca de o viermuială care inspiră numai scârbă; criticul literar are să dispară și el după un soi de deratizare culturală!)”.

Și iarăși, un racursiu la Nietzsche, din care ar alege un motto, care sună aidoma unui superb poem: „Mă-mprejmuiesc cu cercuri și cu țarcuri sacre, tot mai puțini sunt cei ce mă-nsoțesc suind cu mine pe piscuri tot mai-nalte: zidesc un lanț de munți din tot mai sfinte culmi…”.

Protagonistul gândește că, asociind titlul cu mottoul, tonul eseului se va dori polemic: Escargot opus celorlalți; melcul, ce ascunde sub cochilia sa mistere, opus derizoriului, masiv, dar lipsit de fantezie, atrofiată la cel obișnuit să străbată pădurea prin forță fizică…”.

Aceste considerații, ca și altele, presărate de-a lungul cărții sale de Florin Logreșteanu, ne aduc în memorie detaliile din Patul lui Procust, anume din dialogul cu doamna T. în care scriitorul își prezintă concepția sa privind tehnica romanului. „Teza autenticității, anticalofilismul, profund, al lui Camil Petrescu, gândirea lui substanțialistă – menționează Ovidiu Ghidirmic – e, aici, mai limpede, ca oriunde, formulată.”:

– Un scriitor fără stil frumos…, fără nimic?

– Stilul frumos, doamnă, e opusul artei… E ca dicțiunea în teatru, ca scrisul caligrafic în știință.

Acum e revoltată.

Albastrul cald al privirii a devenit de platină, fixându-mă.

  • Atunci, ce e un scriitor?

  • Un scriitor e un om care exprimă în scris, cu o liminară sinceritate, ceea ce a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viață, lui și celor pe care i-a cunoscut, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie.”.

Oarecum, așa procedează și Florin Logreșteanu, în valurile succesive ale dramei sale interioare derulate, pe larg, în capitolele volumului său Fals eseu despre vanitate -, „Scriitorul nu se dă în lături de la paradoxuri sau exagerări, voite, pentru ca ideile sale estetice să transpară cu mai multă claritate – își continuă Ovidiu Ghidirmic demonstrația. Corespondentul masculin al doamnei T. este aviatorul Fred Vasilescu. Solicitarea lui pentru scrierea unui jurnal intim are la bază aceleași rațiuni, pentru care scriitorul invitase și pe doamna T. să țină corespondență.”.

*

Spicuim câteva secvențe din capitolul al doilea, pentru a ilustra sagacitatea cu care Florin Logreșteanu dă viață personajelor sale și universului narativ din romanul Fals eseu despre vanitate:

Noe sau Corăbierul cu palimpsest (n.n. pecetea lui Urmuz este mai mult decât evidentă!) respiră aerul leșios al orașului, filtrat prin batista pe care nu și-o dezlipește de nas și buze. Este o batistă specială, impregnată cu parfum de alge marine, procurată cândva de la o tarabă din vechiul Corint (n.n. parcă-l vedem pe italienistul cu trei titluri de doctor în științe, titularul cursului de Italiană și a celui facultativ de Istoria Artei: prof. univ. dr. Ion Pătrașcu, trecut la cele veșnice nu tocmai demult, la vârsta de aproape 100 de ani!). Pe atunci era tânăr, chiar foarte tânăr și, mereu îndrăgostit de sirenele semnalate în diferite porturi ale lumii, tânjea după iubirea nemărturisită pentru o copilă zurlie întâlnită pe malul Dâmboviței bucureștene. (…) Astăzi, Noe a îmbătrânit, dar nu și-a pierdut harul călătoriilor. (…) Redactează de ceva timp un Jurnal de bord, ridicat la rangul de operă fundamentală (în opinia lui), depășind, prin născociri și interpretări inedite,,,,, banalele consemnări de acest gen scrise înaintea sa.”.

În dialogul cu tinerii Nostromul și Matrozul, cei doi custozi care-i sunt mai apropiați, Noe face ce face și se interesează de strada Mântuleasa, toposul care dă și titlul nuvelei-capodoperă a lui Mircea Eliade, dar pe care Corăbierul cu palimpsest nu-l numește, trece apoi la „transparența mării și opacitatea cerului”, la „vanitatea pescărușilor”, revine la „ce s-a mai întâmplat pe strada aia, parcă Mântuleasa?…”, ca să ajungă la o veritabilă satiră: „Bucureștiul te îneacă cu aerul lui îmbâcsit de mofturi”, „Cocoșații domină numeric Capitala României…”, „Mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu arca mea dacă ar fi trebuit să înfrunte oceanul planetar cu acești indivizi la bord?… Dumnezeule, în ce lume am acostat!…, apoi îi uluiește pe Nostromul (Nostradamus?!) și Matrozul (Băsescu?!) susținând că, în alegerea sa pentru a salva viața pe Pământ, ”Harul… Harul m-a ales…, harul s-a încuibat în mine, hotărând că lumea fără Spirit nu merită să existe… Așadar, eu sunt Omul de spirit, spiritul absolut, dacă-mi este iertată vanitatea…”.

După o pauză de reflecție, acordată celor doi custozi, care sorb din cafelele aproape reci, Noe dispare într-o încăpere alăturată și revine, aducând cu sine catastiful cu însemnări „purtând un titlu pe care nu-l explică: Jurnal de bord consemnând evenimente vechi și contemporane, judecate imparțial de Noe, alesul lui Dumnezeu… Îl depune pe birou, dar nu-l deschide.”.

*

În necruțătorul excurs de căutare și definire a sinelui, de confruntare cu ai săi confrați, cu lumea întreagă, reluat, parcă, la nesfârșit de Florin Logreșteanu în următoarele 330 de pagini ale cărții sale -, Escargot, protagonistul, și „haita” personajelor ce-l înconjoară, cu tendințe devoratoare, sunt conturate, prind relief și viață din ce în ce mai copleșitoare, nu rareori frizând tărâmul halucinatoriu, conform tehnicii fragmentării, promovată de Gide în revoluționarul său roman Les faux-monnayeurs – „cu utilizarea deopotrivă a contrapunctului din muzică și a procedeelor de decupaj din cinematograf, de a da o imagine multiplicată a personajelor ca într-un joc de oglinzi, de a trece peste criteriile consacrate ale verosimilității, cu preocuparea sugerării cât mai autentice a ceea ce este adevărul hazardului. Fiecare personaj în parte deschide perspectiva unei intrigi în sine” (Dinu Pillat).

Pe de altă parte, Florin Logreșteanu ar putea exclama: „Idealul scrisului ar fi pentru mine transpunerea în literatură a înaltei tensiuni care se degajează din pictura lui Salvador Dali. Iată ce aș vrea să realizez: demența aceea, la rece, perfect lizibilă și esențială” -, după cum se confesa M. Blecher într-o epistolă adresată lui Sașa Pană.

*

La fel de complicate, întortocheate și complexe din punct de vedere psihologic, precum cele deja amintite, sunt și celelalte personaje cărora Florin Logreșteanu le dă viață viguroasă în acest al nouălea roman al său –, romane însumând vreo 3.000 de pagini, publicate, toate, la prestigioase case de editură din România, ba chiar și de la Atena (Grecia). Le vom numi spre finalul comentariului nostru.

Pentru a argumenta judecata de valoare de mai sus, dar și pentru a incita setea pentru lectură a eventualilor cititori, selectez câteva tronsoane edificatoare din capitolul ce poartă numărul 10. Așadar, de dincolo de miezul romanului Fals eseu despre vanitate :

Escargot ajunge la Clubul Turnul Babel puțin după orele prânzului. Acasă, n-a înfulecat decât un ștrudel cu mere și a dat gata o sticlă cu vin. Se clatină puțin. Nu-i nimic, are să-i treacă. Și, în definitiv, băutura a fost doar un auxiliar asociat surprizei de-a fi fost nominalizat pentru marele premiu dâmbovițean.

Dar cine a făcut nominalizările?… Noe este în Franța, Matrozul a fost nominalizat și el, Nostromul nici atât. Se surprinde întrebând: <<Cine o fi făcut nominalizările?… N-am nicio idee…>> (…) Aude, totuși: <<Corăbierul cu palimpsest… Cine altul?… Noe.>> Escargot nu crede o iotă. Ceilalți încearcă să-și susțină punctul de vedere. Argumentele lor sunt confuze. Corăbierul se află la Paris, detașat de evenimentele dâmbovițene. Așa se explică și nominalizarea bătrânului poet. După o viață de ignorări, de polemici și bârfe între ei doi, nu-l crede pe Noe capabil de generozitate; de obiectivare, în fond. <<Lipsește Poetul Levantin… Ba nu… O notiță alăturată listei clarifică absența recordmenului în premii și premiulețe. Nu și-a dorit nominalizarea. Oricum, nu se va afla pe Dâmbovița în ziua decernării marelui premiu>>.

Altă scenă, din exact același moment și din același loc: Turnul Babel: „Poetul Mefisto Ricardo (n.n. acesta era pseudonimul cu care regretatul nostru coleg Constantin Trancă, decedat în Belgia, semna, la „Frații Buzești”, diverse note și articole pe care le posta la Gazeta de perete a liceului craiovean!) și-a tras un scaun la masa bătrânului, fără să întrebe dacă e acceptat. Altădată, Escargot obișnuia să-l respingă, cu o zeflemea bine articulată. Nu-i plăcea mutra lui. Acum, nu procedă la fel. (…) Mefisto Ricardo… Un pseudonim stupid… Trimitea mai curând la bandiții iberici decât la un individ dedicat poeziei… Lui Escargot îi provoca scârbă când îl descoperea prin vreo fițuică literară. Omul era și credul, și infatuat, și nebun. (…) Când definise poeții prin ceea ce se vede și ceea ce nu se vede, bătrânul avusese în gând semnificația propriului pseudonim: poetul-melc… Scosese la lumina zilei numai o parte din zăcămintele de spirit aflate sub cupola de întuneric ce-i oferea protecție în fața judecăților nedrepte ale celor din breasla sa. Cei mai mulți arătau de la început puținul pe care-l aveau. NU erau capabili de REVELAȚII (s.n.), de surprize prin care să-i umilească pe judecătorii prea grăbiți să-i evalueze superficial. Pe când un escargot (n.n. melcul) se împărtășea în egală măsură din lumină și întuneric, dihotomie care lipsea confraților săi; și pe care n-o înțelegeau… (…) <<L-ați auzit pe Escargot, fraților colegi? Îmi spune că sunt beat și că vorbesc prostii… Numai fiindcă a fost nominalizat pentru premiere și eu nu… Câtă vanitate!…>> (…) <<De ce a tulit-o Corăbierul cu palimpsest la Paris?… A mirosit ce are să se întâmple.>> <<Sau a aranjat ploile la București și s-a șters pe mâini… S-a săturat de metropolitani. Nu mai vrea să se implice.>> <<Crezi?… E și aici mâna lui… O să primească premiul cine nu te aștepți…>> Mefisto Ricardo aterizase deja la o altă masă. Gustă din paharul unui orator dezlănțuit. Escargot fusese uitat. Profitând de inflamarea poeților, melcul se retrase , diplomatic, în mediul său, în întunericul care-l ascundea provocărilor celorlalți. Se strecură pe după draperiile pereților de sticlă până în dreptul ușii și ieși. Aproape dădu piept în piept cu bătrânul grafician care-i realiza, când i se cerea, coperta cărților. <<Ce se întâmplă, Escargot, ce e vacarmul ăsta?>> – încercă să-l oprească. <<Intră și-ai să vezi -, îl depăși Escargot. Turnul Babel… Nimic altceva…>>.

Turnul Babel – menționat de cel puțin patru-cinci ori numai în aceste secvențe – este unul dintre motivele baroce care-l obsedează pe Florin Logreșteanu, întocmai cum se întâmpla acum 70 de ani, când poetul francez Pierre Emmanuel tipărea Babel (1952).

Atunci, Europa și omenirea se aflau la nici un deceniu după a doua conflagrație mondială. Acum, suntem în plină dezlănțuire furibundă și absurdă a lui Putin (care a îmbrăcat toga de zale, a țarului Petru Cel Mare) împotriva Ucrainei.

Într-un asemenea context, este cât se poate de firească invocarea simbolismului babilonic. „Babel nu este haosul, dar nici ordinea. Babel e labirintul care asociază tentația haosului și nevoia de ordine” – punctează Nicolae Balotă.

Referitor la acei ani, Pierre Emmanuel a ținut să reliefeze: „Întreg peisajul istoric semăna, în ochii mei, cu o catastrofă geologică. NU împărtășeam optimismul nimănui, dar credeam, în felul meu, în om: în esența umană, indestructibilă, capabilă să suporte o suferință infinită. M-am simțit în stare să clădesc o epopee spirituală a istoriei umane, nu în noutatea ei, ci în repetiția ei sempiternă.” .

Aburii ce ies din ceara roșie a acestei mărturisiri – cu valențe de sigiliu pus pe umerii unei epoci – rimează de minune cu vibrațiile din sufletul lui Escargot și ale altor personaje-reper din romanul Fals eseu despre vanitate scris de Florin Logreșteanu.

*

Găsim de cuviință să mai facem un ultim apel la liota de personaje ce populează universul epic al acestui roman. Cele mai convingătoare – pentru suculența, pitorescul și portanța personajelor, cu sau fără aripi de albatros – sunt înseși citatele gâlgâitoare de semnificații.

Clubului Turnul Babel din București îi ia locul luxosul hotel Royal din Paris, unde Corăbierul cu palimpsest și Prințesa Sex tocmai au coborât pe terasă, pentru a-și savura obișnuita lor cafea de după-amiază. „Noe este puțin agitat, butonează telefonul mobil, se enervează că nu primește legătura imediat. Într-un târziu îi răspunde un glas de femeie. Noe se străduiește să fie politicos, dar este, în continuare, precipitat.”.

Cavalcada de cuvinte ce urmează poate să pară desprinsă dintr-un roman polițist ori cu substrat polițist: „<<Dă-mi-l pe Pescăruș. E pe-acolo?…>> Pescărușul e numele conspirativ al omului de încredere, al Corăbierului, de la București. Nu riscă să-i fie interceptată convorbirea și să se afle cu cine comunică de fapt. <<Grăbește-te, nu sunt în țară, după cum știi… Nu, nu revin, aștept… Legăturile astea îți fac numai nervi…>> Ca atașat la UNESCO, poate fi urmărit. I se pare firesc. Reprezintă țara în Capitala Luminii… <<Alo!… În sfârșit… Pe unde umbli, băiatule?… Lasă, nu-mi spune… Notează iute numele pe care ți le dictez, în legătură cu persoanele și… Și să mă sune fiecare dintre ele după ora 23… Poftim?… Lasă asta… Știu oamenii ce au de făcut… Clar?…>> Silabisi fiecare nume de două ori. La sfârșit, insistă asupra unuia singur, dând detalii în plus. <<Acesta mă va înlocui. Ai înțeles?… Președintele juriului… N-are nicio importanță poziția lui în sistem… M-ai înțeles?… Vreau să fie o surpriză… Să mă sune și el… Sigur, tot după ora 23… Hai, la treabă!… Scoate-i din pământ, dacă e nevoie… Nu înlocuiesc pe nimeni cu nimeni… Salut!…>>

<<Mon albatros, sper să nu te incomodez>>, se alintă prințesa, turnându-și o linguriță de smântână în cafea. <<Ai vorbit ceva de ora 23… Or, eu atunci încă nu dorm… Și nu vreau să fiu singură… La București, mă culc, de obicei, spre dimineață. (…) >> Vreau să mă duci într-un local celebru, ridică tonul Prințesa. Am citit pe internet că boema literară pariziană socializează mai ales noaptea…>>

A urmat o tăcere și mai lungă. Noe era realmente surprins de această cerere insolită. Nici vorbă să-și piardă nopțile prin localuri, el, atașatul unei țări importante la UNESCO.

<<E imposibil!, deveni tranșant. Mâine aș fi pe prima pagină a ziarelor și revistelor… Atașatul României la Paris într-un club de noapte… Nimfa mea, trebuie să fim realiști…>>

<<Mon albatros…, mon albatros…>>, gângurea, ușor dezamăgită. Își aprinse a doua țigară. Încerca să-și îndepărteze din minte refuzul lui categoric. Auzise, citise sau numai își imaginase că albatrosul este o pasăre solitară, nu zboară în cârduri.

O scoase din încurcătură apariția lui Blaireau. <<Dacă domnișoara dorește, și domnul profesor este de acord, mă poate însoți diseară la barul Muzele nopții. Îl va cunoaște pe agentul meu. Sunt sigur că domnișoara îl va convinge să nu tărăgăneze prea mult această afacere.>>.

*

În Capitolul 11 întâlnim cele mai pitorești și, probabil, cele mai fermecător-incitante personaje din romanul Fals eseu despre vanitate al lui Florin Logreșteanu. Este vorba despre Cerșetorul, Orbul și Starețul. Dar, mai ales, despre Orbul…

Cerură supliment de supă și li se aduse. Cerșetorul își plimbă privirile peste fața orbului fără nicio discreție, știind că acesta nu poate să-l vadă. Îi veni în minte ceva, ca o tâmpenie, la care nu se gândise niciodată: privirea fiecărui om este o fereastră prin care individul încearcă să iasă din sine, în afară. Escargot, omul-melc, îi vorbise despre asemenea bazaconii. Ceva adevăr poate că exista în filosofia bătrânului cărturar, care pretindea că lumea în cărți este mai bogată și mai frumoasă decât cea din afară ; sau mai săracă și mai urâtă… Pahonie nu prea înțelesese. Acum, încă, privindu-l pe orb, încerca sentimentul că Escargot nu se înșelase prea mult. Uite, el vedea… Fereastra lui era larg deschisă înspre lumea din jur, fereastra orbului avea obloanele trase. Fu încercat de un sentiment de vanitate. Și-l reprimă în secunda următoare, dând har Domnului că-i dăruise lumina.

<<Ca orice pasăre sau piatră>>, adăugă orbul. <<Întunericul este un refugiu unde conștiința și voința se unesc pentru a respinge asaltul inconștientului. Te aperi de valurile oceanului, căutând sprijinul stâncii… >>

<<Escargot… El obișnuiește să se retragă în întuneric, unde conștiința și voința se unesc… Duce o viață ciudată… Nu știu, așa se vorbește în urbe.>>

<<Așa este, acceptă orbul. Întunericul și lumina îi sunt egale. I se pare că Dumnezeu i-a făcut un hatâr, înzestrându-l cu harul acesta…>>

<<Vede ce-i convine și se refugiază în bezna criptei lui când lumina nu-l menajează… Noaptea mea este încărcată de toate virtualitățile existenței. Cunoști cuvântul virtual?… Ca să poți privi în adânc, îndepărtezi de tine lumina Soarelui…>>

<<În adânc voi fi când Domnul va crede de cuviință, bolborosi cerșetorul. Toți ajungem acolo.>>

<<Nu înțelegi nimic, frate! – strigă orbul, atrăgând asupra sa privirile călugărilor din sala de mese. Nu e vorba de moarte… Moartea nici NU există…>>.

Sistăm aici șuvoiul acestui lung șir de exemplificări, sperând că deja am stârnit îndeajuns de mult interesul cititorilor, fără a fi devoalat numeroase alte taine ale romanului analizat.

*

Nu ar fi exclus ca Florin Logreșteanu să fi meditat adânc, înainte de a trece la redactarea recentului său Fals eseu despre vanitate, la o mărturisire tranșantă a lui Nicolae Balotă, din deschiderea studiului său hermeneutic Omul dublu al lui Baltasar Graciàn, unul dintre prozatorii eseiști ai Spaniei: „Ajuns în toamna vârstei bărbătești după ce ai trecut prin primăvara copilăriei și prin vara tinereții, devii mult mai sensibil la operele deconcertante, neliniștitoare, a căror substanță abundă în enigme, lucrări eminamente problematice, adevărate puzzle ale minții și închipuirii.”.

Nicolae Balotă apreciază că, dintre operele iezuitului, două sunt deosebit de importante: Oracolul manual și Criticonul: „Experiența despre care vorbeam a iscusitului iezuit este concentrată într-un discurs în același timp ezoteric și exoteric. Dualitate corespunzând chiar sistemului propovăduit de Garcian, eticii sale duble. Trăiești pe două planuri, socotea el (și nu numai el, în secolul său): pe un plan intim-personal și pe altul social. (…) Dubla față a omului, întors înăuntrul său și, totodată, privind în afară, impune un perspectivism antropologic. Jocul perspectivelor domină viziunea lui Baltasar Gracian.”.

Chiar dacă nu a avut pe masa de lucru capodoperele la care ne-am referit în exegeza noastră – din literatura română, europeană și universală -, Florin Logreșteanu le-a purtat mereu în subconștient, fără să se teamă de ele, dimpotrivă: provocându-le să-i …provoace fantezia creatoare, pe noi și lăudabile coordonate.

O dovedește și inscripția sa, de pe coperta ultimă a romanului Fals eseu despre vanitate, de o luciditate și limpezime critică irefragabile: „Perorația sa (n.n. a lui Escargot) în fața lui Policar este un amestec de sinceritate și patetism, de credință și naivitate, ce-l plasează în ipostaza visătorului incurabil, combinând în conștiința sa artistică ceea ce-i oferă universul exterior și meandrele labirintice ale propriei interiorități. Se autodefinește Escargot, omul-melc, și nutrește sincer iluzia capacității sale artistice de a conjuga liric, în egală măsură, universul exterior, cotidian, în care trăiește, și cel interior, în care se izolează, cele două devenind, la nivelul creației autentice, complementare. De VANITATE (s.n.) îl judecă ceilalți… Are conștiința propriei valori, crede eroul… În aceeași ipostază se regăsesc și celelalte personaje ale romanului… Cartea încearcă să sugereze rezolvări credibile dilematicelor trăiri ale personajelor, dovedindu-se un fals eseu despre vanitate; mai degrabă, o ipostaziere firească a intelectualului, confruntat cu opacitatea celor care cred în nivelarea valorilor…”.

                                                             

Conștient sau nu, Florin Logreșteanu își croiește personajele conform principiului poli-perspectivei, lansat și impus de Picasso în pictura mondială, prin chipurile privite simultan atât frontal (din față), cât și din lateral (profil ori semi-profil), care au intrigat și au scandalizat atâtea minți obtuze.

Facem acum o ultimă conexiune: dacă în capodopera lui Marcel Proust, încununată în 1919 cu Premiul Goncourt, TIMPUL apare ca personaj principal – conform analizei, interpretării și demonstrației minuțioase a lui Walter Biemel -, în universul narativ al lui Florin Logreșteanu, TIMPUL poate fi perceput, nu rareori, ca un personaj difuz, subiacent, cu virtuți de hologramă.

*

Anduranța frescelor simfonice ale lui lui Florin Logreșteanu – din romane precum: Trepte și Labirinturi (publicate în 1989 și 2003 la Ed. Cartea Românească), Puzzle (2013), Casa cu iederă (2016), Negru profund, noian de negru (2016), Parfum de carte (2017) și Păcatul lui Onan (2019) -, siguranța și ținuta de drum au, credem, ceva din spiritul străvechi, nipon, al siluetelor zvelte specifice pagodelor din vechea capitală Kyoto ori din spiritul mirificelor livezi de cireși înflorind suav-exploziv sub adierea munților sfinți – din Japonia. Sacra Japonie. Care crede în om și în puterile omului ca ens, nu atât solitar, cât mai ales solidar – adică în Comunitatea conștientă de propria-i identitate, de propria-i forță de persuasiune și vocație biruitoare, totdeauna. Vocație de Samurai!

Au, totodată, vibrația insolită a pasului și a conversației întreținută, cu măiestrie de gheișă, cu mers funambulesc pe frânghia timpului și pe coarda întinsă la maximum a destinului, ori numai ispitiri nebănuite, care-l fac pe Florin Logreșteanu să lase impresia că ar putea să se ia la întrecere, concomitent, cu cei mai temerari piloți de Formula 1, la raliuri ultra-dure din lume, precum Montecarlo sau Paris-Dakar.

De originalitate și autenticitate indiscutabile, Fals eseu despre vanitate îl consacră definitiv pe Florin Logreșteanu ca fiind un romancier de prim-plan al literaturii române actuale, făcând parte, negreșit, din falanga celor mai valoroși scriitori români din zorii mileniului al treilea.

În istoria literaturii române actuale, Florin Logreșteanu este și va rămâne un REPER inconfundabil. Gata să se ia la trântă, zâmbind, și cu Dumitru Radu Popescu, și cu Arghezi, Sorescu, Adrian Păunescu, Nicolae Dan Fruntelată sau, de ce nu?, Constantin Brâncuși – purtătorii praporilor Spiritului Olteniei, adică ai Spiritului Românesc la modul absolut.

Suntem convinși că, în înțelepciunea sa serenisimă, NU se va lua la trântă cu nimeni. Ci va lăsa TIMPUL să lucreze…

                                               DAN LUPESCU

                                               Craiova, Mai-Iunie 2022

Articole Conexe

Ultimele Articole