Dialoguri fundamentale
cu
dr. NICOLETA DABIJA
( I )
„Eminescu este dimensiunea cea mai profundă a sufletului românesc.”
Ion Bădoi – Stimată Nicoleta Dabija, sunteţi doctor în filosofie şi o prezenţă activă în publicistica românească. Scria cineva că „Dialogul este o oglindă în care ne putem cunoaşte”, iar Mihai Şora spunea că „Dialogul presupune existenţa a doi subiecţi, liberi şi egali în demnitate”. Dialogul este preferabil monologului, chiar şi numai pentru atributul acestuia de a fi un mijloc direct de comunicare şi cunoaştere reciprocă, de a fi un mijloc de ieşire din singurătatea orbitei noastre existenţiale, care se găseşte uneori la ani lumină distanţă de cei de lângă noi. Pentru mine, dialogul înseamnă puterea şi îndrăzneala de a mai pune întrebări într-o lume care se abandonează din ce în ce mai mult monologului, dar şi curajul de a răspunde şi de a-ţi asuma răspunsurile. Ceea ce nu este chiar foarte simplu. Provocând dialogul, încercăm să-l reînvăţăm. Îmi voi permite să vă arăt neliniştile mele puse sub semnul întrebării, cu convingerea că, aşa cum scria un mare poet, „puterea de a mai pune întrebări şi puterea de a mai auzi întrebări” reprezintă strigătul împotriva singurătăţii noastre umane. De aceea, vă întreb, ce înseamnă pentru Nicoleta Dabija dialogul?
Nicoleta Dabija – Empatizez destul cu cele afirmate în întrebarea Dumneavoastră. Fie că e numită nevoie de comunicare, fie nevoie de relaţie, ea constituie o întrebare serioasă a vremii noastre, pentru care gânditori importanţi au încercat soluţii. Masificarea şi standardizarea, tot mai acute în societăţile actuale, ar trebui să fie contrabalansate de un tip de compensare, prin reînvăţarea dialogului. Dorinţa de comunicare este naturală, până la urmă. Că înlocuim tot mai mult dialogul autentic, faţă către faţă, cu o comunicare virtuală e un rău şi nu e. Stilul de viaţă nu ne permite mereu relaţionarea directă şi ne provoacă să acceptăm un surogat al ei. Pe de altă parte, fiecare ar trebui să decidă pentru sine dacă o astfel de comunicare răspunde într-adevăr nevoii sale sau e o simplă şi temporară amăgire. Personal, nu cred că trebuie scăpată din vedere relaţionarea directă, singura cu adevărat terapeutică, uneori înălţătoare, în timpurile pe care le traversăm. Cunoaşterea prin comparaţie cu celălalt, prin situarea în faţa celuilalt, obligat să-l tolerezi pe celălalt şi opiniile lui, este singura relaţionare veritabilă. Din păcate, tot mai slab reprezentată. Intrăm pe facebook şi ne întâlnim cu toţi prietenii deodată, mai mult, ne facem rapid o groază de prieteni, cu unii nici nu apucăm să comunicăm, doar le urmărim sau nu postările, aflăm câte ceva despre ei şi ne mulţumim cu atât, nu ne interesează cum sunt aceşti oameni cu adevărat. Nici cu prietenii altădată apropiaţi nu ne mai vedem, substituim întâlnirile directe cu cele online. Nu cred că aceste mijloace de comunicare nu au virtuţile lor, suntem constrânşi de timp să ne reducem relaţiile reale, iar reţelele de socializare sunt adesea un medicament împotriva resimţirii acute a singurătăţii. Dar ele numai calmează boala sufletului, nu o şi vindecă, nu ne scapă definitiv de ea. A nu pierde din vedere dialogul autentic, a-l reînvăţa este o exigenţă pentru fiecare din noi, poate inconştientă, poate ascunsă, dar o exigenţă pentru suflet, care trebuie trezită şi împlinită într-o zi. Mai ales relaţiile de prietenie veritabilă, ele, în primul rând, trebuie protejate.
Ion Bădoi – Vorbind despre filosofia românească, putem să afirmăm , fără a greşi, că se află într-o perioadă de criză, într-o perioadă de criză a recunoaşterii publice, mai ales că unii dintre reprezentanţii ei nu dau semne profunde de demnitate? Pentru a nu fi acuzat că fac remarci cel puţin nefondate, amintesc de gravitarea nepermis de aproape a anumitor cercuri filozofice în jurul Puterii actuale sau trecute…
Nicoleta Dabija – Poate că au rămas sub vraja ideii platoniciene că filosoful trebuie să conducă cetatea, iar rotirea în preajma puterii le consolează cumva neputinţa de a conduce ei înşişi România, sau le dă impresia că o fac deja. Lăsând gluma, „filosofii” la care faceţi referire şi-au dat demisia demult din filosofie. Sau, ei au fost ori ar fi putut fi filosofi, dar şi-au încheiat „cariera” după prima sau a doua carte. Doar că nu pot scăpa definitiv de omul şi gândirea lui dinainte, nişte mituri funcţionabile în filosofie, tot îşi mai arată colţii în realitatea lor cotidiană. Ei uită aşa că filosoful nu mai este ce era în societăţile antice, recunoaşterea publică a filosofiei nu mai are forţa de altădată, de altfel, mă tem că la noi nu a avut forţă vreodată. Refuz să-i consider filosofi, refuz să-i identific filosofiei actuale şi asta pentru că un filosof trebuie să trăiască în spiritul filosofiei sale, dacă aceasta există. Am cunoscut oameni care sunt în viaţa de zi cu zi, ca şi în gândire, cu adevărat filosofi, deci, nu mă pronunţ chiar în van. Când ajungi să-ţi manifeşti numai potenţialul într-o direcţie şi apoi faci altceva, te numeşti altcumva, intelectual, scriitor, om de cultură, nu ştiu. Apreciez că ei înşişi, în parte cel puţin, oficial poate, refuză eticheta de filosof, însă poporul nu prea vrea să renunţe la ea şi continuă să-i numească astfel.
Ion Bădoi – Mă întreb şi vă întreb, cu toată sinceritatea şi, probabil, impoliteţea dorinţei mele de a afla un răspuns tranşant: care mai este rolul filosofului în această perioadă de repede degradare morală, de acumulare sălbatică şi de criză a elitelor româneşti? De ce filosoful român are capacitatea de a se manifesta în anumite medii academice străine, dar „strălucitor” prin absenţa din spaţiul cultural românesc?
Nicoleta Dabija – Filosoful este om doar, caută şi el un soi de recunoaştere, dacă nu cumva, nişte condiţii normale şi necesare pentru a-şi duce la capăt studiile, cercetările. Dacă pornim de la ideea că la noi nu există filosofie mare, iar perceperea ei este mai degrabă negativă, nu ni se va părea nici ciudat că un gânditor de elită va pleca în căutarea unei aprecieri minime a gândirii sale. Şi nu e cazul doar a filosofilor, ci a intelectualilor în general. Eu mi-am pus foarte des întrebarea până unde ar fi fost Eliade, Cioran, Ionescu ceea ce sunt, dacă nu ar fi plecat, dacă ar fi rămas prizonierii societăţii, culturii şi politicii româneşti. Pe de altă parte, de ce să nu vedem problema şi invers. Noi stăm prost cu normalitatea, trebuie să luptăm serios ca să ne educăm mentalitatea, să devenim o societate civilizată, decentă, cum am putea în aceste condiţii să ne preocupe valorificarea vârfurilor de gândire? Mă tem că va mai trece multă vreme până atunci…
Ion Bădoi – Mai are poporul român elite? Mai sunt dispuse elitele, atâtea cât mai sunt, să-şi asume dimensiunea clasică a rolului istoric, sau îşi asumă doar acea vulnerabilitate încorsetată în lipsa performanţei? Sunt elitele româneşti ancorate în lupta pentru „îmburghezire”, sunt ele înlănţuite în structuri clientelare şi văd România doar ca pe o moşie care trebuie însuşită şi nu ca pe o naţiune care trebuie ajutată să-şi recapete demnitatea? Sunt elitele româneşti timorate?
Nicoleta Dabija – Nu mai cred într-o existenţă reală a elitelor la noi, dacă mă gândesc la înţelesul bun pe care trebuie să-l aibă elita, dar ştiu că nu e suficientă credinţa mea ca ele să se declare pe piaţă şi valabile. Deci, în opinia mea, există elite contrafăcute, care funcţionează după valori slabe, imagine, situaţie financiară etc., care maimuţăresc activitatea unei elite reale. Apreciez elitismul, înţeles ca elitism de gândire, de acţiune, ca asumarea unui drum cumva în răspăr cu mersul societăţii, dacă aceasta merge prost. Dar un astfel de elitism e practicat personal doar, e greu să găseşti în alţii curajul pe care ţi-l asumi tu la un moment dat, lipseşte solidaritatea, aşa că te trezeşti prea repede marginalizat, dat la o parte şi ajungi să te întrebi dacă nu cumva problema e cu tine şi nu cu ceilalţi, cu majoritatea.
Ion Bădoi – De ce nu apare filosoful român în spaţiul luptei zilnice pentru „descifrarea” anumitor evenimente, trăiri şi pentru a aduce rigoarea şi, de ce să nu spunem direct, înţelepciunea filosofică?
Nicoleta Dabija – Pentru că „înţelepciunea filosofică” de care amintiţi nu spune mai nimic lumii actuale. Iar dacă nu mai există urechi care să asculte, care ar fi rostul participării la jungla aceasta socială? Cei care mai reţin o oarecare sensibilitate pentru filosofie, foarte puţini de altfel, au înţeles şi că e mai potrivită o cultivare a eului lor în solitudine, eventual scriind pentru alţi „rătăciţi” cum sunt şi ei. Când te simţi şi eşti diferit, e cu sens să lupţi pentru a-ţi păstra diferenţa, dar nu e înţelept să te lupţi cu morile de vânt turbate ale societăţii. Filosofia a devenit, înainte de orice, o preocupare personală, o încercare individuală de a trăi din întrebările şi răspunsurile ei. Şi trebuie să crezi în valorile ei dintotdeauna, în forţa ei de a te menţine într-un mod de existenţă singular, căci riscul de a o abandona, de a ceda unor imagini la modă, de a te lăsa ademenit de ipostaze ale puterii este foarte mare, nu doar pentru filosofi, ci pentru fiecare dintre noi. În cele din urmă, nu m-aş feri să adaug, că sensibilitatea, de orice tip ar fi ea, este privită astăzi pieziş, drept ceva demodat, care nu va face niciodată din tine un individ „de succes”.
Ion Bădoi – Înainte de intrarea României în Uniunea Europeană ni s-a recomandat deosebit de imperativ: „Dacă vreţi să intraţi în Europa, trebuie să vă debarasaţi de Eminescu”…” Eminescu, ca poet naţional, şi întreaga cultură naţională nu-şi au locul sub zodia internaţionalismului„. Emil Cioran în „Schimbarea la faţă a României”, scria „Tot ce s-a creat până acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul e aproximativ. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat, cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi Budha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet.” Altcineva scria că „în lada de zestre a poporului român se află doar Eminescu„.
Vă întreb direct: Dăm foc la lada de zestre sau o schimbăm cu un card frumos armonizat financiar?
Nicoleta Dabija – Fireşte că mă pronunţ pentru „lada de zestre”. Eminescu este dimensiunea cea mai profundă a sufletului românesc. Dacă vrem să accedem cu adevărat la o conştiinţă europeană, nu de Eminescu trebuie să scăpăm, ci mai degrabă de lumea descrisă de Caragiale şi vizibilă mai mult sau mai puţin în fiecare dintre noi, cu asta cred că avem o problemă. În plus, a fi european nu presupune a renunţa la patriotism, a te debarasa de valorile tradiţionale. Este o exigenţă să te arăţi în virtutea unui specific naţional, pentru că englezul este în primul rând englez, după cum francezul e înainte de orice francez, înainte de a fi cu toţii europeni.
Ion Bădoi – Nu trebuie să ne ferim de cuvinte şi să nu recunoaşte că Mihai Eminescu a fost acuzat, uneori chiar vehement, de antisemitism. Înainte însă de a discuta despre antisemitismul marelui poet, aş dori să prezentaţi cititorilor „Opiniei Teleormanului” un contemporan al lui Eminescu, savant evreu, folclorist şi „minte luminată, care s-a asimilat aproape complet culturii române, dar a cărei asimilare nu a contat, având în vedere că a fost expulzat în 1885″ . Este vorba de Moses Gaster, cel care chiar avea oarece sentimente de prietenie faţă de Mihai Eminescu şi a şi scris cuvinte înţelepte şi adevărate, chiar curajoase, despre acesta: „Se zicea că era antisemit. Pe atunci antisemitismul era foarte răspândit, dar el n-a fost contaminat de acel virus, foarte rar a abordat chestiunea evreiască în ziar şi numai o dată sau de două ori în poemele sale, unde i-a satirizat pe greci şi a adăugat, de asemenea, un cuvânt despre evrei”. Iată, acestea sunt cuvintele unui evreu, şi nu unul oarecare. Alexandru Ioan Cuza îi numea, pe cei care în circa 55 de ani (1803-1859) ajunseseră de la 30.000 la aproape 120.000 de suflete în Moldova, „români de cult mozaic” şi a făcut eforturi pentru a le grăbi emanciparea. Vă ascult cu atenţie…
Nicoleta Dabija – Moses Gaster este un savant important pentru cultura română, deşi, am impresia, nu foarte cunoscut. Eu l-am descoperit citindu-i de fapt memoriile, din marea mea pasiune pentru literatura autobiografică, care mi-a dat întâlnire cu o mulţime de autori până atunci necunoscuţi. După memorii, i-am căutat şi studiile mai importante. Am susţinut un referat la master pe subiectul Moses Gaster, iar ulterior am alcătuit şi un articol pentru revista „Dacia Literară” de la Iaşi.
Ceea ce m-a revoltat pe mine a fost o statornicie în atitudinea negativă a românilor faţă de spiritele luminate, de atunci şi de azi, mai ales dacă e vorba de altă etnie. Moses Gaster a fost evreu de origine română, perfect asimilat culturii române, iubitor de „ţara de baştină”, cum o numea. Tatăl său era rabin, iar în familie fusese educat în spiritul asimilării. Asta nu înseamnă că şi-a neglijat vreodată rădăcinile evreieşti, că s-a ascuns de ele, ba dimpotrivă, a fost prezent la viaţa comunităţii pe cât i-a stat în putinţă. Dar studiile sale lingvistice priveau limba şi literatura română. Când a publicat Literatura populară română, nu i s-a acordat o atenţie prea mare, deşi e o lucrare fundamentală pentru cultura noastră. A avut o bogată activitate publicistică în presa românească. A tradus, pentru prima dată în limba română, cartea de rugăciuni ebraice. În 1885, a fost totuşi expulzat de guvernul D. A. Sturdza, din principalul motiv că activitatea sa publicistică s-a extins într-o direcţie care nu a convenit acestuia. Pe scurt, a fost vorba de un articol în care Gaster s-a pronunţat asupra bunei relaţionări a românilor şi evreilor într-o localitate la care D. A. Sturdza făcuse referire într-un înţeles opus. Cum guvernul nu trebuia să dea explicaţii, expulzarea s-a făcut repede. După un an de peregrinări prin Viena, Berlin şi Frankfurt, Gaster s-a stabilit la Londra pentru tot restul vieţii, unde a ocupat funcţii dintre cele mai prestigioase. Deşi în 1888 a fost chemat în ţară, căci se schimbase guvernul, Gaster a refuzat să se întoarcă, rănit profund de nedreptatea care i se făcuse odinioară.
Expulzarea nu i-a afectat însă interesul ştiinţific pentru cultura română, ceea ce spune multe despre faptul că pasiunea pentru limba şi literatura română erau autentice. A rămas fidel studiilor începute în România. Cercetările sale despre limba română ajung să fie publicate în Italia, Franţa, Germania, dar nu şi în România, din voinţa lui de data aceasta. A mai ajuns totuşi în ţara de baştină în 1921 şi 1926, pentru susţinerea unor conferinţe. În 1929, a fost ales membru de onoare al Academiei Române şi a fost distins cu medalii şi ordine româneşti. Adică, în cele din urmă, i s-a recunoscut oarecum valoarea şi la noi.
Ion Bădoi – Vă rog să ne vorbiţi despre Eminescu şi „chestiunea evreiască”, despre acuzele aduse atunci, dar şi acum, mai ales că nu este uşor să vorbeşti despre antisemitismul lui Eminescu, darămite să-l şi explici.
Aşadar, a fost Mihai Eminescu antisemit?
Nicoleta Dabija – M-am ocupat într-o perioadă de ceea ce se numeşte „chestiunea evreiască” la Eminescu. Nu negam nici atunci, şi nu o voi face nici acum, că Eminescu a semnat câteva articole în presa vremii care pot fi interpretate drept antisemite. Doar că orice acuzaţie trebuie să fie privită, nu simplist, ci luând în considerare contextul politic, social, economic şi cultural al vremii. Nu caut astfel să-l absolv de vreo vină pe poet. Dar la noi, mai ales, am impresia că se condamnă prea uşor, pata e definitivă şi tinde să întunece orice altă preocupare şi valoare a celui acuzat.
Ca să dau un răspuns mai concret, în timpul când Eminescu se manifesta în presă împotriva evreilor, România se afla în faza clarificărilor ideologice. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, afirmarea identităţii naţionale era în vogă şi, pe deasupra, provocată de introducerea naţionalismului în actul politic şi administrativ al ţării. Românii însă nu au preluat modelul francez, care identifica cetăţenia cu naţionalismul, ele fiind la noi privite în continuare separat. Naţionalismul nostru era mai curând apropiat de înţelesul german al conceptului, adică pretindea descoperirea unui eu unitar spiritual, a unui specific naţional care trebuia preţuit şi valorificat înainte de toate. Înţelesul acesta fusese preluat de junimişti, conservatori ca orientare, care l-au influenţat şi pe Eminescu în atitudinea sa xenofobă. Junimiştii, care se declarau prima mişcare cu specific naţional, pledau pentru valorificarea culturii agrare şi pentru eliminarea elementului străin. Articolele lui Eminescu cad sub influenţa acestei gândiri tradiţionaliste. El pledează de asemenea pentru satul de tip arhaic, pentru civilizaţia rurală. Ia mereu partea celor săraci şi umili şi critică oraşul, pe care-l percepe ca pe un loc al pierzaniei.
Antisemitismul lui Eminescu trebuie văzut ca parte dintr-o xenofobie mai largă. El dorea, în spiritul vremii, să obţină un specific naţional nealterat, adică unul protejat de elementele dăunătoare. Eminescu recunoaşte că sunt şi evrei care muncesc, de exemplu, dar 1% din totalul lor. Aceştia pot să rămână în ţară, dar restul, să plece. Dacă nu vor să plece, soluţia lui Eminescu este aceea a asimilării, adică ei să vorbească limba română în casele lor şi să facă căsătorii interconfesionale. Altminteri, nu i se pare corect ca ei să capete drepturi în România. Aspectele economice, politice şi sociale ale elementului iudaic îi dau bătăi de cap şi îl supără pe poet, însă dacă e ceva de remarcat, mai ales în plan cultural, nu ezită să anunţe, să laude.
O cercetare obiectivă a articolelor eminesciene, disponibile tuturor, dau de înţeles că antisemitismul era o parte a xenofobiei de care au fost prinşi mulţi în epocă, mulţi din cei aflaţi sub influenţa idealului specificului pur naţional. Pretenţia de asimilare a evreilor la limba şi cultura ţării de adopţie, care vine dinspre Eminescu, este normală până la un punct, în condiţiile în care iudeii cereau cetăţenie şi drepturi comune cu băştinaşii. Eminescu a scris şi împotriva grecilor din România, de exemplu, doar că elementul evreiesc, mult mai numeros în acea perioadă în Ţările Române, mai cu seamă în Moldova, era mai supărător, de aceea l-a atacat mai des în publicistica sa.
( Va urma )
A consemnat
Ion BĂDOI