“Declarăm a înţelege, deşi nu concedem…”
Serata ”Eminescu, jurnalistul”, din 19 mai 2015, găzduită cu generozitate de Sala de festivități a Institutului Cultural Român, a fost moderată, ca de fiecare dată, cu măiestrie și rafinament de către președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, d-l Dinu Doru Glăvan. Iubitor de Eminescu și de adevăr, d-l Doru Dinu Glăvan a avut invitați, la această Serată, jurnaliști, scriitori, artiști, oameni de cultură care au adus, pe lângă autoritatea operelor proprii, emoția redescoperirii întro nouă lumină a ”românului absolut”, dar și ”performanțele uluitoare ale Culturii Cucuteni, vârf de ”dezvoltare al unei civilizații” din urmă cu 6-7000 de ani.
Distinsa doamnă prof. univ. Ioana Ungureanu, etnolog, muzicolog, profesoară de canto la Universitatea Santa Cecilia, reîntoarsă în țară, fiindcă „Patria e ȋn tine, oriunde vei fi exilat pe glob, ȋn constelaţii, sau dincolo de toate galaxiile marelui Univers și oricâte ar fi făgăduinţele străinătăţilor, ţărâna, sufletul şi spiritul din care eşti plămădit te strigă ȋndărăt„, a vorbit cu pasiune, cu dragoste și venerație despre ”Eminescu pe zidul poeților mondiali”.
În 1939, Mircea Eliade le vorbea occidentalilor despre Cultura de Cucuteni în aceşti termeni: „România are o protoistorie şi o preistorie remarcabile. Aici, pe pământul nostru, a crescut un fenomen „originar”. Aici s-au manifestat simboluri, s-au transmis tradiţii. Originea unui simbol preţuieşte cât descoperirea unei dinastii de faraoni“. Desigur, încercarea lui Mircea Eliade de a sensibiliza occidentul, de a atrage atenţia mediilor culturale occidentale în a studia cultura Cucuteni, într-o perioadă de adânci frământări istorice, s-a dovedit zadarnică. Au fost anii războiului, au urmat anii comunismului, dar nici perioada postdecembristă nu s-a dovedit foarte prolifică pentru studierea acestei culturi misterioase, dar fascinante.
Când scriitorul Daniel Roxin vorbește despre Cultura Cucuteni, o face cu o explozie pe care numai atenta cercetare și profunda implicare științifică o justifică, astfel că auditoriu, chiar inițiat al Culturii Cucuteni, îl ascultă cu emoție și cu maximă receptivitate.
” Cultura Cucuteni (sau Cucuteni-Tripolie), spune Daniel Roxin, reprezintă vârful de dezvoltare al unei civilizații în Europa anilor 3.500-5.000 î. Chr. Performanțele la care a ajuns populația cucuteniană sunt absolute uimitoare iar ele ar trebui cunoscute de toți românii!
Acum 6-7.000 de ani, cucutenienii aveau case cu etaj și case ridicate pe piloni, comunitățile lor trăind în așezări de până la 20.000 de case, aranjate planimetric, ceea ce ne spune că era o societate bine organizată și din punct de vedere administrativ. Gândiți-vă la faptul că o așezare cu 20.000 de case putea să adăpostească 100.000 de oameni – un oraș măricel din România de astăzi – iar ca aceștia să aibă tot ce le trebuia, era necesar să fie foarte bine organizați. Peste toate, este de reținut că locuințele cucuteniene ajungeau și până la 200 mp, erau compartimentate, ceea ce sugerează că fiecare cameră avea o specificitate. Cu o continuitate de peste 1.500 de ani, cucutenienii stabilesc și în această direcție un record european pentru acea epocă.”
Despre incredibila calitate a ceramicii de Cucuteni, despre pigmenții naturali ai culorilor, care reprezintă și astăzi o necunoscută, despre simbolurile ei, despre uitarea cu care este tratată de către decidenții de astăzi, despre neputința de a transforma o uluitoare Cultură întrun brand de țară, a mai vorbit scriitorul Daniel Roxin, cu convingerea că o va face și cu alt prilej.
Jurnalistul și poetul Miron Manega, cu pasiunea și perseverența-i recunoscute, a prezentat un fragment dintr-un articol al lui Mihai Eminescu, scris la vârsta de 20 de ani, dar cu o profunzime și o claritate excepționale.
Articolul este publicat în ziarul ”Federațiunea”, condus de Ion Poruțiu la Pesta, pentru care a fost urmărit de organele ungurești, dat în judecată și nevoit să părăsească Austro-Ungaria.
Mihai Eminescu și-a publicat articolul sub titlul ”Echilibrul”, în Mai/Aprilie 1870, sub pseudonimul Varro. Redăm câteva fragmente din acest articol, nu înainte de a reproduce ceea ce spunea Miron Manega la sfîrșitul comunicării sale: ”Dacă vom fi liberi, vom mai vorbi și altădată despre Jurnalistul Eminescu”!
Echilibrul
”Măsurariul civilizaţiei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete — noţiuni, prin şir şi accent logic — cugete, prin accent etic — simţăminte. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, d.es., cu material de vorbă unguresc.
Afară de aceea, civilizaţia unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principie cari trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care să li fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizaţia, care e şi trebuie să fie comună tuturor păturilor populaţiei.
Sunt popoare ce posed o respectabilă inteligenţă înaltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă înaltă, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebuie să prezinte lucruri proprie ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii. Legislaţia trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni.
Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiei sale. Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşie nu e decât o lungă şi scârboasă don-quixotiadă. Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorize? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţiune? Au industrie? Au comerţ? — Ce au?
Limba? ar trebui să li fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construcţia, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc.
Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o nulă.
Legislaţiune? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru unguri, găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria.
Arte şi literatură? O traducere rea din limba germană, şi ştie toată lumea cât de rea poate să fie o traducere. Industria? Germană. Comerţul? În mâna evreilor.
Va să zică nu au nimica aceşti oameni prin ce să ne superiorize pe noi românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă care să fie o mai rea expresie a poporului ci de cât cea maghiară. Să ne silim puţin a analiza spiritul, — nu al poporului maghiar, pe care din inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată, — ci al acestei coterii care-l guvernă, guvernându-ne totodată şi pe noi prin o ficţiune diplomatică.
Ungurii nu sunt superiori în nimica naţiunilor cu care locuiesc la un loc; şi acest palat de spume mincinoase cu care au înşelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretenţii ridicole. Kant numeşte ridicolul risipirea spontanee a unei aşteptări mari într-o nimica întreagă, adică: parturiunt montes, nascitur ridiculus mus.” (se scremură munții și fătară un șoarece).
O Serată ”Eminescu, jurnalistul” de o actualitate mai mare ca oricând, de o profunzime impresionantă și beneficiind de participarea unor ”actori” înnobilați cu o mare dragoste pentru Mihai Eminescu, pentru Cultura Română, sub bagheta invizibilă, dar perseverentă a președintelui UZPR, d-l Dinu Doru Glăvan. Nu se vor stinge ecourile elogioase ale acestei Serate ”Eminescu, jurnalistul” fiindcă în luna iunie, la Palatul Parlamentului se va omagia, cu și mai mare putere și dragoste, Poetul și Jurnalistul Nepereche.
A consemnat
Ion BĂDOI
