ROMÂNII DE LÂNGÃ NOI – UITAŢI DE ŢARA MAMÃ
Populaţia româneascã din Peninsula Balcanicã.
Studiu uman geographic
( X I V )
Dr. Dorin Lozovanu
Conştiinţa şi identitatea etnică a românilor din Serbia
Dintre cauzele negării identităţii etnice româneşti putem identifica următoarele:
– Propaganda politică şi socio-culturală sârbească în regiunea Serbiei de est, care a încercat să
diminueze elementul etnic românesc prin asimilare lingvistică şi etnoculturală. Românii formând majoritatea populaţiei în multe din opstinile Serbiei de est, a fost greu de asimilat în totalitate, recurgându-se la alte mijloace, cum ar fi crearea unei categorii etnice separate de vlahi, cu o
definiţie şi identitate etnică confuză, dar şi susţinerea identităţii etnice sârbe a vlahilor, care ar avea doar ca specific bilingvismul sârbo-vlah. Lipsa instituţiilor culturale, religioase şi educaţionale româneşti, a unei elite intelectuale, relativa subdezvoltare a regiunii cu populaţie românească, preocupată mai mult de problemele socio-economice decât etno-culturale, a favorizat diminuarea conştiinţei etnice româneşti şi substituirea acesteia cu cea de identitate sârbească, plecând deseori de la argumentele apartenenţei la istoria şi statul sârb. Crearea unei imagini negative legate de români, cu sensuri peiorative uneori, ca o identitate inferioară celei sârbe sau iugoslave în general a fost argumentată şi prin evoluţia socioeconomică mai bună a Iugoslaviei socialiste faţă de România, până la sfârşitul secolului XX. Identitatea etnică de român şi chiar vlah, se asocia deseori cu una de ţigan, cioban sau ţăran, fiind mai puţin prestigioasă, imagine oarecum preluată chiar de masa populaţiei româneşti dornică de a se ridica la un nivel de emancipare socio-culturală mai ridicată, care putea fi obţinut doar prin intermediul limbii şi culturii sârbe. Nu ar fi de neglijat şi teama autorităţilor iugoslave de precedentele mişcări iredentiste a populaţiei româneşti din regiunea Timocului, manifestate în secolul XIX dar şi în perioada de până la 1946, mai ales cu prilejul celui de-al doilea război mondial. Nu întâmplător tocmai regiunile de la frontiera cu România, cu populaţie compactă şi majoritară românească, până în prezent au identitatea etnică românească cel mai puţin exprimată, făcând deseori subiectul unor dispute politice.
– Slaba consolidare a elementului etnic românesc din regiune, care nu a avut niciodată formaţiuni
politico-teritoriale proprii, iar legăturile cu România nu au fost suficiente, inclusiv din cauza interesului slab exprimat al statului Român faţă de această regiune. Fiind sub influenţa structurilor sociale specifice spaţiului Balcanic dominat de Imperiul Otoman, identitatea etnică nu a reprezentat elementul de bază pentru consolidarea unei populaţii, deseori prevalând fie identitatea confesională, fie cea politico-administrativă impusă ulterior. Inexistenţa consolidării etnice a grupurilor etnografice şi dialectale de români, care nu au avut condiţiile pentru formarea unei limbi literare, a favorizat dispersarea lor şi prevalarea unei identităţi statale impuse.
– Opoziţia faţă de identificarea cu România, din cauze politice şi socio-economice. Dacă din punct de vedere politic s-a format opinia centralizată a unei Iugoslavii relativ democratice şi prospere, faţă de România săracă şi lipsită de democraţie pentru perioada socialistă a ambelor state, apoi din punct de vedere socio-economic deseori opiniile referitor la o imagine negativă de român au fost formate subiectiv, în urma contactelor cu românii veniţi din România. Dacă românii din Serbia, în urma migraţiilor de muncă în Europa de vest de după anii 70 ai secolului trecut, şi-au îmbunătăţit situaţia economică, apoi pentru mulţi români din România regiunea Serbiei de est a format un areal de câştig mai ales prin muncile agricole prestate în sate. Faptul comunicării în limba română a reprezentat un element de unitate oarecum, lucrătorii din România fiind atraşi de satele româneşti din Serbia, însă contingentul de populaţie din România, slab instruită din pături sărace, a lăsat deseori impresii negative printre românii din Serbia, creându-se o imagine a românilor (celor din România) ca săraci, hoţi, tâlhari, forţă de muncă ieftină etc.
Acest lucru a contribuit oarecum şi la negarea asocierii cu identitatea de român, bazată pe simple
concluzii de genul „eu nu-s român, nu-s ca cei din România, sunt din Serbia, deci sârb”, deseori întâlnite în procesul interviurilor realizate în satele româneşti mai ales din zona de contact cu România.
Procesele politice şi socio-economice din ultimul deceniu au influenţat şi procesele etnice din regiune. Astfel s-a schimbat conjunctura raporturilor politice şi socio-economice dintre Serbia şi România, prima fiind într-o profundă criză politică, socială şi economică, iar a doua într-o relativă stabilitate şi evoluţie favorabilă. Conştientizarea apartenenţei la o altă etnie decât cea de sârbi, prin specificul lingvistic, etnografic şi folcloric a înregistrat mari progrese. Transformarea identităţii sârbeşti în una puţin prestigioasă la nivel european, prin politica generală de defavorizare a Serbiei ca stat, fragmentarea şi duşmănia creată însăşi în cadrul etniilor sud-slave, a dus la creşterea rolului identităţii româneşti la populaţia de limbă română din Serbia, reflectată atât în statisticile ultimului recensământ, cât mai ales prin crearea unor organizaţii şi mişcări culturale, politice şi religioase cu caracter pronunţat românesc. Mişcările în favoarea unei identităţi comune româneşti au luat amploare şi în prezent asistăm la procese foarte active de revendicare a unei identităţi româneşti, care se materializează prin crearea organizaţiilor obşteşti, mass-mediei şi a slujbelor religioase în limba română şi iniţiativele de predare a limbii române în şcoli. Susţinerea din partea României, deşi insuficientă şi controversată, se adaugă la factorii care favorizează evoluţia identităţii etnice româneşti. Deşi întâmpină opoziţia cercurilor naţionaliste sârbeşti, precum şi a mişcărilor de orientare spre individualizarea etniei vlahe, conştiinţa
etnică românească ia amploare în Serbia de est, fapt ce va duce la creşterea considerabilă a numărului celora care îşi vor declara identitatea etnică românească. De menţionat este şi apariţia unei identificări ca rumâni pentru românii timoceni, după cum se vorbeşte în dialectele locale, în opoziţie cu români, pentru cei din România sau Vojvodina. Deşi este clar că diferenţa de o literă nu este decisivă pentru a justifica că rumânii nu sunt români, totuşi sunt mişcări care susţin o identitate de rumâni, ca denumire autentică pentru cei care sunt recenzaţi ca vlasi (în limba
sârbă) separată de cea de români. Rumânii ar fi populaţia românească autohtonă din Serbia de est după aceste opinii (D. Dragici, 2004).
( Va urma )