Dan Lupescu despre…
CHINA – ROMÂNIA (II)
Resetare iminentă, start vijelios şi detentă de ghepard
în relaţiile CHINA-ROMÂNIA
Fulguraţii şi scântei
în haloul/ cearcănul unui fagure de miere
- CHINA: Axis Mundi,
UNICA ţară din lume care se reinventează,
de 5.000 de ani, exclusiv conform propriilor convingeri
Întreba-se-va, poate, cineva – de pe Terra ori de pe vreo buclă despletită din Constelaţia Pleiadelor – dacă nu cumva am exagerat, pe ici-pe colo, în portretul pe care i l-am creionat (în episodul anterior: 1. Dincolo de taina Ceasului Centenar) marelui bărbat de stat Mao Ze Dong, cel care a ctitorit, cu forţă, clarviziune şi hotărâre de neîntrecut Meşter Faur, Republica Populară Chineză, la 1 octombrie 1949.
Răspunsul meu este categoric NU.
Această realitate poate fi dedusă, de oamenii de bună credinţă, din tonul pe cât de echilibrat, bine cumpănit, pe atât de expresiv şi convingător, în care am dat viaţă acestui portret. Repet: pentru oamenii de bună credinţă !
Pe cârcotaşi şi manipulatori-mercenari, vânduţi clicilor întunericului, îi ignorăm. Ei nu au fost şi nu vor fi în stare, niciodată, decât de meschinării şi bârfe deşarte, de palavre aruncate în van, necum de fapte/ semne de lumină, care să continue o tradiţie valoroasă şi să deschidă, concomitent, o nouă zare spre împliniri/ înfăptuiri trainice, novatoare, dar în spiritul matricei primordiale -, care, în cazul Chinei, are o vechime impresionantă, de 5.000 de ani.
Să recapitulăm, aşadar. Mao Ze Dong s-a născut la 26 decembrie 1893 – an în care, în România, tocmai se înfiinţase P.S.D.R./ Partidul Social Democrat Român.
Într-o familie de ţărani a văzut lumina zilei Mao Ze Dong, a cărui primă profesie a fost aceea de învăţător (aidoma lui Ştefan Voitec, care, după al doilea război mondial, avea să fie, mulţi ani, preşedintele Marii Adunări Naţionale din România).
Mao a intrat în conştiinţa chinezilor şi a unora dintre politologii occidentali drept Învăţătorul care l-a înlocuit pe împărat. Era numit Învăţătorul – deşi el şi-a continuat pregătirea la Universitatea din Pekin, unde a şi lucrat, vreme îndelungată, la Biblioteca Centrală a acesteia.
Dicţionarele lumii îl definesc, pe bună dreptate, pe MAO ca pe un mare strateg politic şi revoluţionar, mare conducător de armată şi salvator al naţiunii.
Noi îl putem compara cu bravul rege Burebista, care – acum 2.000 de ani – a înfiinţat primul stat dac, centralizat, unitar, suveran şi independent, reunind cele peste 220 de triburi ale geto-dacilor, care trăiau într-o bună parte a Europei Vechi (despre a căror civilizaţie înfloritoare există vestigii arheologice de peste opt milenii, plus o istorie la fel de veche, scrisă în aurul autohton, aşa cum nici un neam de pe bătrânul nostru continent nu are).
Mao Ze Dong a avut un rol decisiv în formarea statului chinez modern, în dezvoltarea economică a Chinei, fiind, totodată, un apreciat poet, filosof şi vizionar.
Un microportret cum nu se poate mai edificator îi caligrafiază eminentul Dan Tomozei, în excepţionalul său volum ,,Statul în secolul XXI. MODELUL CHINEZ” (Bucureşti, Corint Books, 2016, 416 pagini), lansat la Craiova, în memorabila după-amiază de 12 octombrie 2016, în sala ,,Dinu C. Giurescu” a Bibliotecii Judeţene ,,Alexandru şi Aristia Aman” – Dolj.
Cităm integral acest portret: ,,Ca o excepţie în rândul liderilor Chinei moderne, Mao Zedong a fost un orator de excepţie, un lider de excepţie, un literat, un împătimit al istoriei şi culturii imperial dinastice. Reducerea acestuia la simplul şablon occidental de ,,dictator” exprimă nu doar o profundă necunoaştere a specificului chinez, ci mai ales a valorilor care domină China încă din Perioada Statelor Combatante, până la sângeroasele confruntări dintre naţionaliştii susţinuţi de americani şi brigăzile roşii susţinute de ţăranii chinezi, iar mai apoi de comunitatea internaţională, în bătăliile cu forţele japoneze.”.
Privind din perspectivă istorică (începând de la 1 octombrie 1949, când a fost proclamată Republica Populară Chineză, traversând anii Revoluţiei Culturale (1966-1976), apoi evenimentele din 1989 şi ajungând în prezent), Dan Tomozei reliefează cu tărie că analiza ultimilor zeci de ani ,,oferă o singură imagine: SUCCESUL UNEI NAŢIUNI, care se transformă în visul naţiunii chineze” (s.n).
În continuare, foarte bine documentatul autor, care trăieşte, munceşte şi creează de şase-şapte ani la Beijing, punctează şi nuanţează la modul seniorial: ,,Vorbim de perspectiva tratării la rece a erorilor şi fenomenelor sociale, culturale, politice şi internaţionale, rezultatul fiind mereu unul care caută construcţia, evoluţia, oportunitatea, toate adaptate la specificul şi modelul chinez (s.n.). Pentru că în China, aproape nimic nu este preluat şi aplicat fără o prealabilă analiză, modelare şi adaptare la ceea ce înseamnă statul şi societatea chineză” (din nou, sublinierea noastră).
…Statul şi societatea chineză… Statul şi Familia Chineză… Statul şi TOATE familiile din China celor un miliard şi trei sute optzeci de milioane de locuitori din Zhongua Renmin Gon Ghehuo – cum sună, în chineză, denumirea oficială a Galaxiei Kitailor din Estul Asiei, cu o ieşire de 14.000 km la Oceanul Pacific.
China, măreaţa Chină se întinde pe o suprafaţă de aproape nouă milioane şase sute de mii de kilometri pătraţi – de două ori cât întregul nostru continent, Europa !
În 40 de ani, populaţia sa a crescut exponenţial, concomitent cu dezvoltarea economică, în ritm de maratonist fără pereche, făcând saltul de la 852 de milioane de locuitori, în 1976, la peste 1,38 miliarde, în 2016.
Capitala sa, Beijing, a realizat, la rândul ei, saltul de la opt milioane de locuitori (aglomeraţia urbană) în anul 1970, la circa 22 milioane – adică tot atât cât populaţia României de azi.
Sub adierea miresmelor îmbietoare de ceai negru şi vin roşu pe Drumul Mătăsii -, acum, în zorii Anului Nou 2017, Guvernul Chinei a anunţat că şi-a propus să-şi extindă reţeaua de mare viteză feroviară din ţară la 30.000 km până în anul 2.020, investiţia totală însumând 504 miliarde de dolari americani.
Nutrim convingerea că proiectul de 9.000 km de cale ferată de mare viteză, care să lege Beijing de Londra, traversând – sperăm din toată inima – România să demareze în forţă şi în ritm susţinut în anii imediat următori.
Astfel, vechiul Drum al Mătăsii – în care cămilele, tăcutele, dar atât de tenacele corăbii ale deşertului, constituiau principalul mijloc de locomoţie -, împreună cu un alt nou Drum maritim al Mătăsii (în afara celui spre sud, deja proiectat: Vietnam, Laos, Cambodgia, Thailanda, Malaezia, Singapore), pe care ni-l dorim a avea ,,cap compas” portul comercial Constanţa (România), al doilea din Europa, după Rotterdam, şi, se pare, al patrulea din lume, în ceea ce priveşte capacitatea de operare, ar cunoaşte şi versiunea pe şine de oţel, devenind cel mai lung şi, desigur, cel mai tentant ,,Orient Expres”.
Vechiul şi noile Drumuri maritime ale Mătăsii ar avea un nou şi fascinant frate, pe luciul hipnotizant al căii ferate Beijing-Bucureşti-Londra !
Păstrând cadenţa uluitoare de 10% anual, a ritmului de dezvoltare economică, din cei mai recenţi 30 de ani -, China a făcut saltul, demn de cel mai energic Făt Frumos din basmele româneşti: până pe locul al doilea, la nivel mondial, ca mare putere economică.
În vizita din noiembrie 1992, la Institutul Naţional de Dezvoltare şi Strategie Economică al Chinei, din Beijing, directorul general al acestuia (şcolit la Londra, Moscova şi, cred, şi prin Americi), ne-a precizat că tranziţia spre economia de piaţă a acestei uriaşe ţări din Răsăritul planetei noastre este concepută pentru o perioadă de 150 de ani. Crezând că nu am înţeles bine, l-am întrebat: ,,15 sau 150???”… Ne-a răspuns, surâzând înţelegător, semn că se aştepta la reacţia noastră de nedumerire şi mirare: ,,150. Una sută cincizeci de ani!”. După care ne-a explicat, cât se poate de plastic: ,,Vedeţi, dumneavoastră, celor mulţi li se pare că este uşor să schimbi circulaţia autovehiculelor de pe dreapta pe stânga, sau invers. Dai o nouă lege, reamplasezi semnele de circulaţie, dai ordine noi agenţilor rutieri, dar… Dar ce te faci cu călătorii din mijloacele de transport în comun? Schimbând sensul benzii de circulaţie, ei s-ar trezi nevoiţi să coboare în mijlocul străzii, expunându-se pericolului unor grave accidente rutiere. Peste noapte, nu poţi schimba, la mii şi mii de autobuze, tramvaie, troleibuze, uşile de acces şi de coborâre, de pe o parte pe alta. Să înlocuieşti tot parcul de transport în comun este imposibil, într-o singură noapte. Şi, atunci, totul trebuie gândit temeinic, pas cu pas… De aceea sunt necesari 150 de ani”.
Peste numai două-trei luni, prin februarie-martie 1993, sosea în România o numeroasă delegaţie oficială din China, care – în afara reprezentanţilor guvernului – a inclus zeci, poate chiar peste o sută, de oameni de afaceri chinezi, reprezentanţi ai marilor companii din îndepărtata ţară prietenă, dar atât de apropiată de sufletul nostru, soră geamănă ca aspiraţii, idealuri şi vibraţie a inimii. Mesajul prietenilor chinezi sosiţi în Bucureşti a fost identic, sută la sută, cu cel pe care îl reţinusem din vizita pe care o efectuasem în China, răstimp de 17 zile, în noiembrie-decembrie 1992, în fruntea delegaţiei Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.
Şi atunci nu ai cum să te miri de realizările, din 2016, ale giganticii Chine: cel mai mare telescop din lume, denumit FAST (Five-hundred-meter Aperture Spherical Telescope), pus în funcţiune în provincia Guizhou; lansarea primului satelit ştiinţific al cuantelor, denumit ,,Mozi”; cuplarea dintre nava spaţială Shenzhou 11 şi modulul spaţial Tiangong; încheierea cu brio a primului an de zbor pe orbita spaţială a satelitului ,,Wukong”, destinat testării materiei întunecate.
Gândul îmi fuge la o altă realizare – ştiinţifică, tehnică şi tehnologică – de excepţie a Chinei, de acum câţiva ani: punerea în funcţiune a unicului laser din lume cu o capacitate uluitoare, asigurată de fasciculul de 2,5 km (doi kilometri şi jumătate), cu care poate, oricând, să ,,măture”, din spaţiul cosmic, orice satelit ori alt corp zburător neavenit.
În acest generos, semnificativ context – din care am adus în prim-plan doar o secvenţă minusculă -, este cât se poate de normal ca, în Mesajul de Anul Nou 2017, preşedintele Chinei, Xi Jinping, să evidenţieze. „ În 2016, pe malul pitoresc al Lacului de Vest din Hangzhou, am găzduit cel de-al XI-lea Summit G20, prin care am dăruit lumii înţelepciunea şi proiectul Chinei privind marile probleme ale întregii omeniri şi am arătat farmecul cultural al Chinei. În acelaşi timp, a fost accelerată implementarea strategiei ,,O centură, un drum”. A fost deschisă Banca Asiatică pentru Investiţii şi Infrastructură (AIB). Am susţinut cu consecvenţă dezvoltarea paşnică şi am apărat cu fermitate suveranitatea teritorială şi interesul maritim ale Chinei. Poporul chinez nu va permite categoric nicio intenţie de încălcare a drepturilor legitime ale Chinei în aceste probleme”.
Revenind la ideea din titlul prezentului comentariu, găsim de cuviinţă să facem referire la o altă, bine argumentată, observaţie a lui Dan Tomozei, consolidată de-a lungul întregului său volum ,,Statul în secolul XXI. MODELUL CHINEZ”: ,,Trasând limitele istorice şi culturale ale Chinei, nu multe popoare se pot lăuda că au şi azi obiceiuri care sunt păstrate la fel ca în urmă cu secole şi milenii. În spaţiul chinez s-a născut şi s-a transmis fiecărei noi generaţii o abordare cu totul specifică, UNICĂ (s.n.), nu doar în ceea ce priveşte viaţa, care în China are valoare de simbol dacă privim evoluţia individuală în dimensiunea timpului”.
În alte tronsoane ale cuceritoarei sale cărţi, Dan Tomozei glosează pe marginea unei alte realităţi – şi anume aceea că, dacă în prezent, occidentalii trăiesc sentimentul acut că timpul pare să nu mai ajungă pentru absolut nimeni şi nimic, ,,unul din marile câştiguri pe care le aduce China este recuperarea valorii timpului”. Analistul român se referă la faptul că, în China, timpu-i abordat, trăit şi asumat ca materie preţioasă la nivelul evoluţiei individuale, ierarhice, familiale, productive, creative, dar mai ales la nivel decizional.
Perspectiva din care trebuie privite aceste realităţi este aceea a conştiinţei timpului. Tocmai de aceea, Dan Tomozei menţionează cu aplomb: ,,Conştiinţa timpului la chinezi generează stabilitate” -, pentru ca, în alt punct al excursului său minuţios, să nuanţeze: ,,Tot mai puternic reancorată în propriul teritoriu spiritual-istoric, tot mai încrezătoare în forţele proprii, de această dată conştientă de diferenţele şi potenţialul divin, China de azi construieşte la fel cum o face de mii de ani: atentă la experienţele trecutului, la nevoile prezentului şi oportunităţile viitorului. Numai aşa poţi înţelege şi succesul, şi erorile trecutului, numai aşa poţi cuprinde, fie şi în parte, o ţară care construieşte proiecte pe 20-30 de ani”.
…Proiecte pe 20-30 de ani. Acestea sunt cele pe termen scurt şi, eventual, mediu.
Deoarece, după cum am precizat în partea primă a prezentului comentariu, China are şi proiecte pe 150 de ani. Sau chiar pe două-trei-patru secole, cum judicios demonstrează, în alte pagini ale cărţii sale, Dan Tomozei – noul Nicolae Milescu Spătarul, în planul acribiei documentării, al spiritului de observaţie cu anvergura aceluia al legendarului Argus, dar şi în planul pertinentei disecţii în profunzime a complexului, trepidantului şi de toată lauda Fenomen Chinez.
DAN LUPESCU
Craiova, 3-4 ianuarie 2.017
