24.6 C
Roșiorii de Vede
duminică, iulie 14, 2024

TIMPUL ȘI SPAȚIUL LA MIRCEA ELIADE

                           TIMPUL ȘI SPAȚIUL LA MIRCEA ELIADE

 Mircea Eliade 3

Ca și la Eminescu, și în cazul lui Mircea Eliade trebuie stabilită încă de la început diferența între timpul mitic și timpul fantastic. Noțiunea de timp mitic este clar explicată de Eliade în  Le Mythe de l’Éternel retour, unde analizează diferențele între timpul mitic – ciclic – și timpul istoric. Acțiunile omului primitiv sunt o comemorare permanenta, realitatea este trăită într-o manieră ciclică, biologic, ritmată de anotimpuri, de recolte. Timpul istoric, linear, nu există încă, este un timp mitic. Individualitatea omului este legată de evoluția acestei concepții către un timp istoric. Această evoluție a marcat, de asemenea, în mod direct, dezvoltarea romanului modern. Individualizarea personajului, ce caracterizează așadar romanul modern, este indisociabilă de noile concepte de spațiu și timp. Ele se modifică urmărind evoluția concepțiilor ce privesc individual. În epoca clasică, conceptele de spațiu și timp nu prezentau interes, însă o dată cu romanul realist, acestea obțin mai multă valoare.

Sacrul și profanul este scrierea reprezentativă ce oferă mărturii puternice în sprijinul punctului de vedere creștin asupra lumii. Studiul lui Mircea Eliade asupra istoriei religiilor întărește opiniile lui Rudolph Otto (The Idea of the Holy), acesta susținând ideea că experiența religioasă este total diferită de experiența naturală. Ambele lucrări prezintă o dovadă împotriva poziției estetice conform căreia religiile sunt rezultatul proceselor naturaliste, mai degrabă decât un răspuns la o realitate supranaturală obiectivă.

De exemplu, Eliade arată că sacrul nu e același cu profanul și nu poate fi explicat ca rezultat al profanului. De asemenea, lucrarea lui susține ideea că, de fapt, Creștinismul este o împlinire a altor religii, depășindu-le, și nu una dintr-un șir foarte lung de religii.

Scepticii susțin că impulsurile religioase ale omeniriii sunt produsul proceselor naturale. Dacă astfel se prezintă situația, o analiză a ceea ce omenirea consideră a fi sacru și profan ar trebui să arate că profanul înconjură sacrul. Cu alte cuvinte, mărturiile ar trebui să susțină ideea că profanul dă naștere sacrului, că profanul este fundamental, solid și de neînlocuit, în timp ce sacrul este arbitrar, amorf și tranzitoriu. Oricum, așa cum demonstrează Eliade, dovezile conduc la o concluzie total opusă.

De exemplu, în discuția lui legată de spațiul sacru, autorul notează că acesta este considerat mereu partea reală a universului, în timp ce spațiul non-sacru este ambiguu și lipsit de o anumită structură. Cu alte cuvinte, sacrul este punctul solid, fix, de la care totul din  jur se orientează, în timp ce non-sacrul este o întindere fără formă și fără esență. Spațiul profan se caracterizează prin haos, omogenitate și relativitate, în timp ce spațiul sacru este ordonat, distinct și moral.

Profanul nu oferă o bază a existenței sacrului. Dacă realitatea ultimă este profană (haotică, omogenă și relativă), nu există o modalitate prin care să producă o realitate ordonată și fixă. Efemerul nu contează pentru etern. Pe de altă parte, eternul poate conta pentru efemer. Dacă realitatea ultimă (partea reală a existenței noastre) este sacră, este clar că aspectele profane ar putea, de asemenea, să existe. Lumina poate conta pentru întuneric, întunericul nu poate conta pentru lumină.

Eliade arată că sacrul este înțeles ca un loc unde eternul întâlnește temporalul, unde divinul întâlnește umanul. Acest tip de spațiu nu ar avea sens într-o realitate care este profană. Dacă realitatea ar fi profană, omenirea nu ar avea baza necesară pe care să construiască o realitate sacră. Pe de altă parte, dacă realitatea este atât sacră, cât și profană, capătă sens faptul că omul ar avea spații care să indice unde coincid cele două sfere. Ideea că religiile și spațiile sacre ce constituie parte integrantă a apariției acestora sunt rezultatul unei lumi pur profane nu se  potrivește actualului experiment.

Acest principiu poate fi observat în discuția lui Eliade despre construcția spațiilor sacre. El observă că o construire a unui spațiu sacru nu este opera omului, în sensul că omul a proiectat-o sau a înălțat-o prin propria dorință și prin propriul efort. Mai degrabă, spațiile sacre sunt construite după modelul zeilor. În construirea unui spațiu sacru, omul imită crearea lumii de către divinitate. Acest act este motivat de dorința de a evada din iluzia și relativitatea vieții profane. De asemenea, cred că acest lucru demonstrează că omul realității obiective încearcă să imite faptul că există. Scepticii ar susține că viața iluzorie a experienței profane este, de fapt, reală și că ar trebui acceptată ca atare, în timp ce viața „solidă” a sacrului este, de fapt, o iluzie. Oricum, acest lucru nu are sens. Umbrele nu produc pietre, pietrele produc umbre. Ceea ce este mai puțin real nu poate face ceva să pară mai real, ci se întâmplă mai degrabă invers. Omenirea nu alcătuiește povestiri ale creației cu construirea unor spații sacre, ci imită povestiri ale creației. Cu alte cuvinte, miturile noastre despre creație nu prezintă un zeu care să fie rezultatul spațiului și timpului; mai degrabă, spațiul și timpul sunt rezultate ale creației. Sacrul scoate la iveală realitatea absolută și, în același timp, face posibilă orientarea, așadar fundamentează lumea în sensul că fixează limitele și stabilește ordinea lumii. Profanul, pur și simplu, nu poate face acest lucru. Așadar, construirea spațiilor sacre este o altă dovadă împotriva ideii că sacrul este ceva profan, creat de om.

O altă opinie a scepticilor este aceea că religia reprezintă o evadare pentru cei mai slabi, care nu vor să facă față ambiguității și lipsei de sens a vieții. Ideea este aceea că oamenii religioși creează sacrul, o lume a visului și a imaginației, pentru a evita lumea reală.

Eliade observă că trăsătura esențială a oamenilor religioși din timpurile primitivea constituit o „obsesie ontologică”, o „nostalgie a ființei”. Sacrul nu presupune o evadare din realitate, ci o întoarcere la realitate. Este o ușă spre începuturile timpului, când omul și zeii trăiau împreună în pace și perfecțiune. Prin intrarea în sacru, omul tinde să recupereze lumea puternică, proaspătă și pură ce exista in illo tempore. Astfel, devoțiunea religioasă nu este o evadare sau o evitare a realității, așa cum ne-ar spune Kant, ci mai degrabă acceptarea oarbă a realității. Intrarea în sacru presupune acceptarea faptelor așa cum sunt ele. Pe de altă parte, încercarea de a trăi ca și cum lumea ar fi doar profană poate fi numită, mai degrabă, o evitare a realității. Omul care refuză să facă față sacrului este cel care încearcă să evadeze din ceea ce este cu adevărat real.

Sacrul și profanul oferă o serie de exemple ce susțin nu doar un punct de vedere supranatural asupra lumii, ci în același timp un punct de vedere creștin. Scepticii religioși vorbesc ca și cum starea naturală a omului nu este sacră, însă dovezile indică exact direcția opusă.

S-a încercat clarificarea termenilor sacru și profan în concepția eliadescă deoarece cea mai mare parte a operei sale fantastice se construiește tocmai în jurul acestora, personajele sale trăind într-un timp și spațiu profane și zbătându-se să pătrundă, pe cât posibil într-un spațiu și timp sacre.

În nuvela fantastică, timpul are rolul unui punct de întâlnire pornind de la care se răspândesc toate direcțiile tematice ale genului.

MirceaEliade1

Fantasticul prozei lui Mircea Eliade se dezvoltă – în ciuda prezenței, într-un plan al textului, a numeroaselor aluzii la miturile culturii universale sau la aspecte aparținând spiritualității indiene – în jurul unei atitudini existențialiste profund autohtone. Criticul Sorin Alexandrescu scrie că supranaturalul povestirilor și romanelor lui Mircea Eliade se distinge de cel al scriitorilor străini prin atitudinea pozitivă, optimistă în fața vieții. Ceea ce subliniază criticul este faptul că originalitatea lumii fantastice construite de Eliade se regăsește exact în seninătate și în echilibru, în absența tragicului și a damnării. Fantasticul lui Eliade, scrie Sorin Alexandrescu, este benign și din acest punct de vedere rămâne profund românesc, deoarece în literatura română, consideră criticul, supranaturalul nu a devenit niciodată grotesc sau tragic. Și această afirmație poate fi susținută chiar de modul în care personajele lui Mircea Eliade se situează în raport cu timpul; ele sunt caracterizate printr-o tentativă permanentă și asiduă de ieșire din timpul istoric pentru a regăsi un timp al mitului, al eternității, acțiune ce le dezvăluie o nouă față a realului, a lumii pe care ceilalți, profanii, nu o vor descoperi vreodată. Indivizii angajați în această permanentă căutare a drumului ce duce spre Centru regăsesc, de cele mai multe ori, răspunsuri la întrebări ce îi tulbură.

Timpul nu le dezvăluie doar aspecte negative. Deoarece personaje precum doctorul Zerlendi (Secretul doctorului Honigberger), Anisie, Ștefan Viziru, Ciru Partenie, Cătălina (Noaptea de Sânziene) sau Zaharia Fărâmă (Pe strada Mântuleasa), după încercări și experiențe spirituale comparabile celebrei căutări a Sfântului Graal, descoperă și pun în practică metode prin care să se vindece de efectele timpului. De fapt, chestiunea timpului constituie tema centrală a operei științifice și literare a lui Mircea Eliade. Într-unul din studiile sale, autorul observa că oamenii moderni nu mai știu cum să piardă timpul.

Revenind la proza fantastică a lui Mircea Eliade, se poate observa că aceasta cunoaște mai degrabă două tipuri de personaje, eroii și antieroii. Primii au conștiința propriului destin în raport cu ceilalți. Aceștia sunt inițiații, care au capacitatea de a regăsi timpul sacru, primordial. Astfel de personaje sunt Zerlendi, din Secretul doctorului Honigberger, Bogdanof, Suren Bose și Van Manen din Nopți la Serampore și, apoi, protagonistul romanului Noaptea de Sânziene, Ștefan Viziru.

Cealaltă categorie include candizii, oameni naivi și simpli, care obțin lucruri importante, dar fără să știe acest lucru: modestul Zaharia Fărâmă, din nuvela Pe strada Mântuleasa trăiește într-un timp trecut, construit de propria imaginație și este anchetat de autorități comuniste care văd în el o adevărată amenințare. El este, de fapt, o Șeherezadă modernă, ce se îndepărtează de sentință prin fiecare povestire spusă.

În narațiunea Podul – text unde apăreau diverse aluzii la mitologie sau la motivele cele mai marcante utilizate de scriitor, precum camuflarea sacrului în profan, tema labirintului, coincidentia oppositorum, rolul ritualului, aluziile biblice – unul din cei trei naratori pronunță undeva o posibilă caracterizare a celui de-al doilea tip de eroi din proza lui Eliade: „Uneori, la anumiți oameni, sub aspectul celei mai stridente realități, se revelează structurile profunde ale realului. Structuri care altminteri, rațional vreau să spun, ne sunt inaccesibile”. Indivizii acestei a doua categorii, dând impresia de a fi foarte umili și nesemnificativi în ochii cititorului, sunt construiți, de fapt, pe acest model.

Digresiunea asupra posibilei tipologii a personajelor în opera lui Mircea Eliade a fost făcută deoarece, reprezentanții acestei lumi imaginare pun în practică ideile scriitorului despre o posibilă deplasare a omului modern, a frontierelor spațio-temporale ce-l înconjoară. De fapt, ar exista astfel o primă modalitate, pentru cele două tipuri de eroi din proza literară, de a învinge timpul.

O a doua posibilitate providențială, de asemenea, pentru individul modern, la care trimite literatura lui Mircea Eliade, poate fi găsită în simplul act al narării, al povestirii, al anamnezei. De altfel, scriitorul explică de mai multe ori că textul și literatura au ca rol principal continuarea, într-o societate profană, a funcției pe care mitul o îndeplinea în societățile arhaice, cea de punte între om și divinitate. Făcând apel la povestirile prezente în mituri, omul regăsește reperele necesare ale unei vieți eliberate de vidul existențial, de „Timpul-monstru”.

Interesul scriitorului pentru rolul jucat de Timp în narațiune în general și în structura nuvelelor sale a fost observat de majotitatea criticilor literari. Eugen Simion notează că multe din textele sale sunt construite în jurul unei scheme bazate pe ruptura de nivelul temporal.

                                                                       Mirabela RADU

Articole Conexe

Ultimele Articole