Sunt vechiu, domnilor!
Din Berlin, acolo unde s-a autoexilat în 1904, provizoriu pentru început, iar din martie 1905, definitiv, Ion Luca Caragiale trimitea în Ţară scrisori amare, uneori nostalgice, dar pline de revoltă. Cine putea să surprindă atât de corect, dar şi genial, aspectele vieţii sociale şi politice ale ţării pe care o părăsise trist şi scârbit de fauna politică a acelei vremi? Nimeni altul decât Ion Luca Caragiale!
Alexandru Vlahuţă, prietenul foarte apropiat al marelui dramaturg, îi scria rugându-l să se întoarcă la Bucureşti, să nu stea departe de ţară. Răspunsul de la Berlin este mai mult decât categoric:
“Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul viţii demne de compătimit.”
Poate că nici nu ar fi plecat în exil, poate că ar fi revenit acasă, după ce i-ar fi trecut supărarea, conectarea lui la ceea ce se întâmpla în ţară este evidentă, dacă, în acel an 1904, nu ar fi primit o consistentă şi de nerefuzat moştenire de la o mătuşă din Şcheii Braşovului.
Dovada interesului său pentru realităţile româneşti este şi celebrul eseu “1907 din primăvară până’n toamnă” în care scria, printre altele, că ”Administrațiunea e compusă din două mari armate: Una stă la putere și se hrănește; alta așteaptă flămândă în opoziție. Când cei hrăniți au devenit impotenți prin nutrire excesivă, iar cei flămânzi au ajuns la complectă famină, încep tulburările de stradă…”, adevăr care se confirmă şi astăzi, şi care a fost salutat de nu mai puţin celebrul său prieten, scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea, cel care-l apărase magistral în procesul cu nefericitul Caion, prin cuvintele:
”Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre – pe deasupra țării și în detrimentul țării – cu lăcomia nestăpânită a celor ajunși și cu îmbufnarea dizgrațioasă a celor căzuți, l-ai sintetizat așa de viu …”
Lumea despre care a scris marele Ion Luca Caragiale este surprinsă magistral de Tudor Vianu în lucrarea “ Curs de istoria literaturii române modern – note stenografiate”: “ Caragiale se gândeşte la rândul său să folosească oralitatea urbană, transcrie graiul viu al păturilor orăşeneşti, mai cu seamă a micei burghezii, creiază şi el o lume nouă de motive, împrumutată acestei pături şi contribue în felul acesta la creiarea unui realism urban în aceleşi fel în care Slavici şi Creangă creiaseră modelul unui realism popular”.
Iată de ce, de la lumea lui Mitică, Lache, Tache şi Mache, pe care a nemurit-o Ion Luca Caragiale, la fauna în care vieţuim noi, populată de Dorel, Crin, Lilian, Georgel, Fănel, Gigel etc, trăim cu imensul regret că pe aceste din urmă personaje nu are cine le debarca de pe scena politică şi a le aşeza acolo unde le este locul, pe scena teatrelor de comédie.
Şi pentru că am adus vorba de teatru, nu este lipsit de interes să ne amintim despre perioada scurtă cât Ion Luca Caragiale a fost directorul Teatrului Naţional din Bucureşti. Interesantă este şi lupta pe care acesta a dus-o pentru a fi numit în această importantă funcţie. Se cunoaşte faptul că, în primăvara anului 1888, după 12 ani de guvernare liberală a lui Ion C. Brătianu, puterea revine junimiştilor, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice îi revine lui Titu Maiorescu, prim ministru fiind Theodor Rosetti.
El însuşi, fiind un vechi junimist, trage speranţă să-şi îndeplinească un vis pe care-l avea încă din “întâia tinereţă”, cum scrie Negruzzi în anul 1912, în Convorbiri literare , şi solicită printr- scrisoare o audienţă particulară lui Titu Maiorescu, neavând curajul de a merge neanunţat la ministru. Semnează această scrisoare din 6 aprilie 1888, “vechiul d-voastră cunoscut, cinicul I.L.Caragiale, (Calea Victoriei 148, catul de sus)”.
Nu încape nicio îndoială că această scrisoare este în legătură cu numirea sa ca director al Teatrului Naţional şi decretul prin care este numit în funcţie apare în data de 2 iulie 1888. Această numire a stârnit aprigi controverse, mai ales că i se reproşa originea umilă, cea de “copist şi fost sufler”, conducerea de până atunci a Teatrului Naţional fiind asigurată de nume mari din rândul boierimii.
După două luni de la “înalta onoare de a fi numit Director General al Teatrelor”, în data de 22 august 1888, Ion Luca Caragiale trimite o scrisoare “Domniilor- Lor, Domnilor redactori ai ziarelor din Bucureşti”, în care justifică numirea prin apartenenţa la junimism şi la aprecierea de care s-a bucurat “în acest cerc, de aminteri cam dificil la gusturi” şi prin activitatea sa de “autor dramatic unic în ţară, unic nu prin talent, ci prin altceva: eram şi sunt unicul autor dramatic fluerat…Şi ce fluere! Le auz încă!”
Îşi acuză predecesorul de “patentă incapacitate, delapidare, abuz de încredere şi furt. Dar numai atâtea am găsit eu la Teatru? Dar risipele? dar favorurile? dar incapacitatea profesioală? dar trândăvia, dispreţul datoriei, lipsa de disciplină, de ordine şi de autoritate, duse până la cea mai completă anarchie? …”
După ce face un adevărat rechizitoriu celor care au administrat teatrul până la venirea lui, le arată jurnaliştilor bucureşteni stricteţea propriului program de muncă, în broşura pe care o tipăreşte sub numele de “O Intempinare Personală In Cestiunea Teatrului Naţional” la Typografia Curţei Regale, F. GOBL FIII, 12, Pasagiul Român 12 :
“ Intru dimineaţa la opt ceasuri în Teatru, lucrez în biurou până la 11; la 11 precise trec în sala probelor, unde dirijez cu regisorul, d.Gusty, repetiţia până la 3 d.am. De la 3 până la 6 Teatrul e închis, avem o pauză. La 6 precise, nici un minut mai târziu, sunt în sala probelor, unde lucrez cu cea mai amănunţită luare aminte la pregătirea spectacolelor. Viu cel d`intâiu în Teatru şi ies cel din urmă, când s-a sfârşit repetiţia de seară la 10 ceasuri”.
Nu numai programul propriu de muncă şi-l justifică Ion Luca Caragiale, dar şi repertoriul Teatrului, alegerea artiştilor, însă presa nu-i este favorabilă. Din contra, încep reproşurile, unele de-a dreptul comice, mai ales că noul director suprimase biletele de favoare şi introdusese câteva noutăţi în spectacolul teatral. Chiar teleormăneanul Teleor, poreclit Ţaţa, amicul său, îi reproşează părtinirea în distribuţie, sărăcia repertoriului şi chiar o anumită neîngrijire în realizarea spectacolelor, dar afirmă foarte clar că „ susţine contra tuturor că Caragiale poate, neinfluenţat de nimeni, să fie un bun director”.
Presa nu-l iartă, deşi la începutul primăverii lui 1989 programul Teatrului era unul de succes, şi continuă să numere spectatorii din săli. Chiar şi atunci când sălile erau pline, se scria că „sălile sunt mereu goale”, i se înscenează tot felul de conflicte cu artiştii proprii, chiar se scrie că ar fi cerut un „bacşiş” de la o trupă din Paris pentru a-i permite să joace câteva spectacole pe scena Teatrului Naţional. Dezgustat de atitudinea presei, de acuzaţii care mai de care mai fanteziste, cum că ar fi făcut din Teatru „un harem şi o şcoală de literaturo pornografică”, Ion Luca Caragiale demisionează la data de 5 Mai 1889.
Sub directoratul lui Caragiale, Teatrul Naţional s-a caracterizat prin echilibru bugetar, suprimarea biletelor de favoare, reducerea salariilor, afirmarea unor noi actori şi chiar o inovaţie care rezistă şi în zilele noastre, iluminarea teatrului în antracte şi stingerea becurilor la ridicarea cortinei.
„ Bună administraţiune, dar nenorocită direcţiune artistică. Adevărul este că rar a domnit în teatru o aşa disciplină, mai încordată şi mai regulată muncă şi punctualitatea în îndeplinirea bine rău, a datoriilor fiecăruia”, se scria în presa vremii.
Dar duşmanii săi au culminat cu o aşa zisă scrisoare pe care marele dramaturg i-ar fi trimis-o ministrului Titu Maiorescu, scrisoare care ar fi fost inventată de Octav Minar. O reproducem pentru a înţelege cât de aprigă era lupta şi prin ce mijloace se duceau acele lupte. De la acuzaţii de plagiat la plăsmuiri de epistole:
Excelență, Și Prea Onorate D-le Maiorescu,
Niciodată umila mea persoană n`a apelat la un favor pentru mine. Este ceva, mai ales pentru acei care trăiesc în țara favorurilor și favoriților! Deci, nu-i mirarea că și eu am fost contaminat de o astfel de boală, și pe care o credeam curabilă.
Știți că pe vremuri am fost sufler la Teatrul Național, mai știți că am tradus și scris câteva piese, care se zice că au plăcut; mulți exagerând talentul meu de dramaturg, mi-au prezis un viitor frumos! Iertați-mi necredința de a nu mai crede în ghicitori, acum când dorința mea este să punem teatrul nostrul național pe alte baze, așa cum înțele s-o fac, dacă Excelența voastră va bine voi să mă numească într-un post unde, tot după spusa prietenilor, mie mi-ar sta bine.
Nu știu, dacă trebuie să-mi fac iluzii, să-mi curăț hainele și să-mi pregătesc una sută de cărți de vizită, unde să adaug noul titlu.
Vedeți Prea Onorate D-le Maiorescu, câtă transformare va săvârși numirea într-o funcție atât de subțire a statului.
Aștept decretul, dacă partizanii politici se vor îndura să vă lase să apreciați cum trebuie. Până atunci mă consolez cu promisiunea și asigurările d-lui Negruzzi, că se va face.
Primiți respectoasele mele salutări, de la un vechiu prieten al ”Junimei”,
- I. L. Caragiale
Ne putem imagina, măcar pentru o clipă, ce nestemate ar şlefui marele Caragiale din toată această elită a aleşilor „boborului”, a acestei vremi a „enteresului” propriu şi a „soţietăţii fără prinţipuri”?
Parcă-l văd îmbrăcat în frac, aşa cum mergea la fiecare spectacol din perioada directoratului său , zicând:
„ Simt enorm și văz monstruos!”
Ion BĂDOI