29.4 C
Roșiorii de Vede
vineri, iulie 12, 2024

ROMÂNII DIN POROŞKOVO

ROMÂNII DIN POROŞKOVO –

           NĂPĂSTUIŢI DE SOARTĂ, UITAŢI DE DUMNEZEU

 poroscovo

          Şocant şi incredibil! Nu-mi închipuiam vreodată că la o aruncătură de băţ de 25-30 km de civilizaţie, poţi nimeri într-o asemenea sălbătăcie şi mizerie. Adevărul e că am pierdut darul vorbirii şi n-aş găsi în bogata limbă română cuvinte pentru a descrie sărăcia în care îşi duc zilele aceşti români, numiţi „volohi”, care vorbesc o limbă asemănătoare limbii române din Evul Mediu, rătăciţi de veacuri la marginea pădurii, din pridvorul Carpaţilor Păduroşi, în satul ucrainean Poroşkovo, la o rază de  doar 200  km de Sighetu Marmaţiei, vitregiţi de soartă şi uitaţi de Dumnezeu în cea mai mare mizerie, pe care  nu ţi-o poţi închipui nici în cele mai urâte vise. Dincolo de orice greutăţi şi nevoi, războaie şi dezastre naturale ce au loc în lume, nu-mi vine să cred că, în secolul  XXI, în Ucraina, chiar şi în pofida faptului că populaţia  a sărăcit de 3-4 ori în ultimii 2 ani, poate exista o asemenea sărăcie – bordeie de lut şi paie, unele chiar fără geamuri şi uşi, lipsite de comodităţi, un pământ şi drum hleios, „semănat” cu pietroaie mari, lipsă totală de igienă, copii, tineri, bătrâni zdrenţuroşi şi flămânzi, numai piele şi oase, peste tot în aer un miros respingător şi iute ce-ţi taie nu doar răsuflarea, ci şi vederea. Apropo, un adevărat peisaj dezastruos, desprins din filme de groază.

2

          Despre faptul că există Ţara România şi un popor ce vorbeşte o limbă asemănătoare cu a lor, au aflat abia prin anii’90. Nu ştie nimeni cum această comunitate neştiutoare de carte şi neştiută de nimeni până nu demult  a ajuns  acolo, nici măcar bătrânii satului. Dar de unde să ştie, dacă, din cauza mizeriei şi bolilor, lipsei de medicamente şi asistenţei medicale, mor, neajungând vârsta bătrâneţilor. Refuzând să le spună „români”, ucrainenii localnici îi numesc „volohi” şi ţigani. Conform diverselor surse, românii-volohi din Transcarpatia provin din unităţile militare româneşti, aflate în serviciul Imperiului Austriac. Unii specialişti în domeniu invocă documente istorice, conform cărora, prin 1364, în zona Mukacevo au fost aduşi mai mulţi militari volohi. Tot în acea vreme, în zona satului Poroşkovo, ar fi luat naştere 10 posesiuni româneşti militare la sud de oraşul Mukacevo. Toate posesiunile româneşti aveau rolul de a apăra cetatea Mukacevo. De-a lungul timpului, volohii au fost dispersaţi pe tot teritoriul fostei uniuni, cei mai mulţi însă stabilindu-se în Poroşkovo, principala lor preocupare fiind munca în exploatările forestiere, la fel precum în prezent  majoritatea bărbaţilor lucrează la tăiatul pădurilor. Alţii afirmă că aceşti„volohi” sunt urmaşi ai ciobanilor, veniţi în zonă.

6

           O altă versiune ce ar putea fi mai aproape de adevăr e că domnitorul Moldovei Ştefan Petriceicu, precum şi voievodul Ţării Româneşti,Constantin Șerban Basarab, întemeietorul Şcolii duminicale din Stanislavov, regiunea Ivano-Frankivsk, fiind izgoniţi de la domnie, în secolul XVII, s-au refugiat în Polonia, actuala regiune Lviv, împreună cu întreaga curte, unde au cumpărat 13 sate. Însă o parte din robii voievozilor, printre care erau români şi ţigani, i-au părăsit, stabilindu-se cu traiul pe aceste locuri sălbatice din pridvorul carpatin, pe malul stâng al râului Turii, la 23 km de centrul raional Peresin, comuna Poroşkino, Transcarpatia. Odată cu scurgerea vertiginoasă a timpului,volohii şi ţiganii s-au asimilat, dar au rămas departe de civilizaţie, analfabeţi, căci nu ştiu să scrie şi să citească. Românii de la poalele Carpaţilor Păduroşi, de la vechea graniţă a Comitatului Maramureşului, nu sunt amintiţi în nici un document istoric Această comunitate izolată de români, care nu este înregistrată ca etnie în documentele oficiale, a reuşit să-şi păstreze limba şi tradiţiile, cu toate că în zonă n-a  existat nici biserică, nici şcoală românească.. Ba, mai mult, oamenii din Porosckovo, cărora ucrainenii le spun “volohi, vorbesc un dialect ce seamănă cu româna veche. În cele două raioane, Svaliava şi Peresin, mai există câteva sate în care locuiesc români volohi, printre care Simeria, Mircea și Remeți. Până în 2008, volohii din Poroşcovo n-au avut nici un contact cu comunităţile de români din dreapta Tisei. Ion Botoş, preşedintele Uniunii Interregionale a Românilor din Ucraina „Dacia”, a ajuns în comuna Poroşcovo anume în acel an, încercând să o facă cunoscută în Ţară şi peste hotare.

3

          În prezent, la Poroşkovo locuiesc peste 1.700 de volohi-români, aproape 1.000 de copii, dintre care 400 – de vârstă şcolară, sunt 250 de bordeie, în care se îmbulzesc câte 2-3 familii numeroase doar într-o singură cameră, şi numai  câteva case, printre care gospodăria frumoasă, cu două nivele, a baronului ţiganilor,. Această comunitate a fost descoperită în anul 1997 de jurnalistul maramureşean Adrian Marchiş de la Radio România Actualităţi. Cele mai multe familii au de la 5 „coconi” în sus, până la 10, 12, 14. Sunt şi familii care au câte 17 copii. “Laci Biraul”, un fel de conducător, primar neoficial al comunităţi, spune că nu ştiau nici bătrânii cum au ajuns în zonă, însă declarau că sunt români.

4

          La 1 mai 2011 în Poroşkovo a fost deschisă Biserica evanghelică penticostală, condusă de pastorul Ion Patraş, iar pe lângă ea o Şcoală duminicală, unde  diaconul Vasile Locatus îi învaţă pe copii să citească în limba română versete din Biblie. Duminica aici se adună câte 30-50 de copii. Desigur, foarte puţini dintre ei ard de dorinţă să înveţe. În pofida faptului că aici activează misionari susţinuţi material de Biserici evanghelice din SUA şi alte ţări, cu excepţia unor mici ajutorare – pachete cu dulciuri, alimente, îmbrăcăminte, nu s-a făcut nimic pentru această comunitate, uitată de toţi – şi de autorităţile ucrainene, şi de cele române, şi de Dumnezeu.

          Se găsesc însă oameni de bună credinţă care îi ajută pe nevoiaşi. Astfel, în pragul Sfintelor Paşti, pentru a le aduce o fărâmă de bucurie şi de pâine acestor copii năpăstuiţi de soartă, sub egida Fundaţia Umanitare „Rozalina” din Sighetu Marmaţiei (preşedinte Mariana Şuştic), în parteneriat cu Asociaţia „Pro Bambini” Oradea, Asociaţia „Rotaract” Sighet (preşedinte Diana Apopi) şi Uniunea Regională a Românilor din Transcarpatia „Dacia”, condusă de Ion Botoş, ajutat de soţia Elena, ŞM Apşa de Mijloc, condusă de directoarea Elena Shovac şi profesoara Anuţa Dan, preşedinta Euroclubului, a fost organizată derularea unei  acţiuni umanitare, în scopul sprijinirii comunităţii voloho-române din Poroşkovo, comunitate ce se confruntă cu mari probleme de ordin material, iar cei care suferă cel mai mult sunt copiii.

          De altfel, pentru prima dată la respectiva acţiune caritabilă a luat parte dna Eleonora Moldovan, Consulul General al României la Cernăuţi, invitându-l la Poroşkovo şi pe guvernatorul Ghennadi Moskal, consulul Aurelian Rugină, dna primar Elena Nandriş, alţi români generoşi.

          Am rămas şocaţi cum se îmbulzeau înfometaţi unii peste alţii, smulgeau şi rupeau pachetele din mâinile noastre, nereacţionând la rugămintea să stea frumos să-şi aştepte rândul, căci nimeni nu va pleca fără cadou,  copiii flămânzi şi oropsiţi, care poate cu zilele, cu săptămânile, nu văd o bucăţică de pâine, nemaivorbind de dulciuri, bomboane, mere etc.

5

După împărţirea cadourilor, pastorul Patraş ne-a propus, oaspeţilor caritabili din România şi din Cernăuţi, să facem o călătorie cu microbuzul „în tabăra volohilor”. Am coborât să fac câteva poze, rămânând apoi cu gura căscată, căci microbuzul a dispărut pe uliţele îngrozitoare ale cătunului. Inima mi s-a făcut cât un purice, când am văzut o gloată de copii –mici şi mai mari – năpustindu-se asupra mea ca lupii flămânzi spre pradă, cerşind bomboane şi mere.. Dar mi-am luat inima în dinţi, oprindu-i cu îndrăzneală şi spunându-le  să stea frumos ca să-i pozez. Apoi s-au mai liniştit, când i-am luat cu binişorul. Am răsuflat uşurat, când cei mai mari au rămas, iar cei mici m-au însoţit pe străduţele murdare şi întortocheate ale „taberei” spre Biserică. Să fiu sinceră, nu mi-a plăcut deloc acest gest al păstorului. Pare-se şi prietenii din microbuz au rămas indiferenţi că am fost lăsată singură într-o  localitate străină, necunoscută, într-o „tabără” de „volohi” flămânzi.

           Rătăcind pe uliţele murdare, cu pietroaie, m-am convins pe viu că  familiile volohilor rodesc şi se înmulţesc pe an ce trece. Recunosc sincer, nicăieri  n-am văzut atâtea femei gravide. Ce-i drept, nici o asemenea mizerie şi sărăcie. Îngrozită de priveliştea dezgustătoare, m-am gândit că acţiunile caritabile ale asociaţiilor nonguvernamentale din România sunt binevenite pentru aceşti sărmani, însă ei necesită un ajutor mai substanţial chiar şi din partea Bisericilor evanghelice, conducerea cărora ar trebui să ţină sub un control mai riguros direcţionarea mijloacelor băneşti, orientate la ajutorarea acestor necăjiţi. Poate ar fi mai bine ca pe aceşti bani, în primul rând,  să li se repare drumurile, casele, să fie ajutaţi să-şi construiască alte noi, pe alte terenuri, unde e mai mult spaţiu liber, căci aici duc lipsă şi de pământ, şi chiar de aer curat. Dar pentru aceasta urmează ca misionarii să aibă un dialog constructiv cu autorităţile locale. Ar trebui să fie construită şi o şcoală cu limba română de predare, unde să înveţe „volohii”, s-ar putea ca o comună din România să se înfrăţească cu Poroşkovo, ca aceşti sărmani să fie ajutaţi, să fie învăţaţi să muncească, să facă curăţenie şi s-o păstreze, să-şi educe copiii lăsaţi în voia sorţii. Autorităţile ucrainene şi române, susţinute de oameni generoşi, sensibili la drama existenţei mizerabile a acestor „volohi”, să-i ajute să se integreze în societatea civilizată. Cu toate că ştim: nu va fi simplu şi uşor!

                                                                               Felicia NICHITA-TOMA

                                                                                    Fotografii: „Zorile Bucovinei”

 Felicia Nichita-Toma

Articole Conexe

Ultimele Articole