DIALOGURI FUNDAMENTALE
cu d-na dr. Maria BERÉNYI
Scriitoare, cercetătoare, istoric
Directoarea Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria
( I I )
„Românii au jucat un rol important în modernizarea Ungariei”
Ion BĂDOI: Într-o carte a dvs. mai mult decât interesantă şi necesară, „Viaţa şi activitatea lui Emanuil Gojdu”, apărută în 2002, aţi reprodus în „Cuvânt înainte” părerea eminentului profesor braşovean Victor Jinga, cel care ne-a lăsat cele două volume din „Probleme fundamentale ale Transilvaniei”:„ Emanuil Gojdu a voit şi a putut să fie în mai multe feluri:iubitor de bani şi generos, bun român şi apologet maghiar, a împăcat oportunitatea cu idealismul…împăca luxul cu traiul şi vorba simplă, era podgorean care bea numai apă, nu detesta costumul naţional românesc, dar se simţea înălţat purtând pe cel unguresc, maestru al conciliatorismului şi practician al unor intrasingenţe, cu incontestabile sentimente naţionale…” Au mai fost şi alte personalităţi din acea perioadă, pe care le-aţi studiat, care să trăiască cu speranţa colaborării celor două popoare spre binele lor comun, chiar dacă deosebirile sunt evidente?
Maria BERÉNYI: Emanuil Gojdu, prin sentimentele, prin manifestările sale politice, culturale ca şi prin celebrul său testament, a fost un om de excepţie, om al faptelor şi un bun român. El a trăit într-o perioadă dificilă, frământată de manifestări naţionale, pe care le-a înţeles în profunzimea lor şi a implicaţiilor lor pentru emanciparea românilor.
Familia, mediul cultural şi religios în care a trăit i-au conturat încă din tinereţe ataşamentul faţă de interesele naţiunii sale. Pe parcursul întregii sale cariere politice a fost un susţinător fervent al drepturilor comunităţii româneşti din Transilvania şi Ungaria şi al creării unei relaţii speciale româno-maghiare.
Locul său de frunte între marii noştri înaintaşi şi l-a câştigat prin neobosita-i strădanie pentru afirmarea naţiunii şi a limbii româneşti, dar, mai ales, prin excepţionala sa activitate de ajutorare şi de susţinere morală şi materială, a sutelor şi miilor de tineri dornici de învăţătură.
În secolul al XIX-lea comunitatea românească din Budapesta reuşeşte, în contextul
evenimentelor ce afectează şi schimbă întregul continent, nu numai să-şi facă cunoscută şi respectată prezenţa în viaţa urbei, ci şi să-şi afirme propria spiritualitate. Trebuie, desigur, să avem în vedere faptul că ceea ce aceşti oameni luminaţi au iniţiat, realizat şi finalizat, stă sub semnul voinţei şi puterii lor, dar, de asemenea, şi faptul că performanţa lor a fost condiţionată de circumstanţe exterioare.
Comunitatea românească din capitala ungară şi-a trăit viaţa naţională alături de alte popoare, limbi şi culturi. Liderii şi învăţaţii români erau conştienţi de faptul că aceste culturi trebuie să se bucure de egalitate, integritate şi respect, să nu fie marginalizate, sau reduse la tăcere de către culturile mari şi dominante. Căci toate culturile au ceva de spus, fiecare cultură îşi are locul şi rostul ei bine stabilit, iar construirea propriei sale individualităţi este condiţia de a atinge o identitate culturală autentică.
Pentru acest scop au activat multe personalităţi de seamă, afirmând principiul naţionalităţilor într-un mod pragmatic şi realist. Realismul lor s-a manifestat prin conştientizarea faptului că în Europa naţionalităţile trebuie să colaboreze şi să coabiteze paşnic, că trebuie să se cunoască reciproc, că din această cunoaştere poate rezulta o armonie plauzibilă. Că în multe cazuri aceste deziderate nu au fost înţelese, nu a fost vina lor. Un lucru este însă cert : mulţi dintre ei (Emanuil Gojdu, membrii familiei Mocioni, Iosif Vulcan, Alexandru Roman, Vincenţiu Babeş, Eftimie Murgu, şi alţii) ne propun nouă, celor de azi şi de mîine, nişte jaloane de comportament într-o Europă în tranziţie şi care revendică integrarea naţiunilor într-o nouă şi complexă entitate statală, fără să excludă sentimentul naţional. Identitatea etnică a unui popor se păstrează cel puţin prin trei elemente esenţiale, acestea sînt: limba, religia şi cultura. Şi aceşti oameni iluştri au militat tocmai pentru cultivarea şi consilidarea acestor trei componente esenţiale în care o naţiune sau o comunitate se recunosc.
Ion BĂDOI: Într-o emisiune în limba română, faceţi o afirmaţie cel puţin curajoasă, dacă n-ar fi surprinzătoare şi necunoscută pentru mulţi români, aceea că centrul Budapestei este construit de români şi macedoromâni, adică tot de români! Aţi scris chiar o carte intitulată „Poveştile caselor-Românii în Buda şi în Pesta” şi, citind-o, mi-am dat seama că este mai mult decât o frumoasă poveste, este o realitate extraordinară, dar puţin cunoscută de românii din ţară. Vorbiţi-ne despre aceste case, despre stăpânii lor, stimată doamnă Maria Berényi!
Maria BERÉNYI: Această carte invită cititorul la o excursie mai puţin obişnuită prin Budapesta, pentru a depista acele urme care dovedesc existenţa culturală a românilor în capitala ungară.
Ideea și sugestia editării unui album trilingv a venit din partea doamnei Ireny Comaroschi, Ambasadorul României la Budapesta în perioada 2005–2011. De la bun început am simţit dragostea şi respectul unui diplomat român pentru istoria poporului său şi rolul acestuia în prezervarea limbii şi culturii comunităţilor româneşti din ţările în care se află în misiune. Excelenţa Sa a dorit să ofere cititorilor acestui album un omagiu dedicat convieţuirii în acelaşi spaţiu a mai multor culturi, între care la loc de cinste se numără cultura română, dar şi să îi aducă în atenţie pe românii care au trăit sau au trecut prin Budapesta, lăsând în urma lor ctitorii de seamă şi poveşti de viaţă demne de a fi auzite şi urmate. Dorinţa Domniei Sale era să apară un album monografic accesibil pentru oamenii de rând, pentru turiştii români care vizitează Budapesta.
Am încercat a structura albumul ca pe un ghid turistic, ce ne poartă prin cartierele şi pe străzile Budapestei de azi. Am încercat să-l opresc pe cititor, pe drumeţ, în faţa unor case, făcând acestea să-şi spună poveştile proprii, ale lor şi ale timpurilor pe care le-au străbătut, să ne conducă în trecut, cu unul sau două secole în urmă. Astfel, prin descrierile în română, engleză şi maghiară, pe aceeaşi pagină, curge istoria unei Budapeste româneşti şi aromâneşti, o istorie aproape necunoscută sau, mai bine zis, neconştientizată până acum. Nume de personalităţi culturale şi politice, familii nobiliare, mecenaţi, intelectuali – care pentru urechile deprinse cu o anumită mentalitate, sunt nume ungureşti – sunt decodate, istoricul familiilor este reformulat, repus într-un anumit context istoric. Ajungem, astfel, într-o Budapestă locuită de un conglomerat etnic, din care fac parte şi multe familii române şi macedoromâne.
Scopul acestui album este de a face cunoscută lumii imensa contribuţie pe care membrii neamului de macedoromâni şi urmaşii lor români au adus-o atât la reedificarea Imperiul Habsburgic, implicit a Regatului Maghiar după devastările otomane, cât şi la susţinerea şi subvenţionarea vieţii culturale a românilor de aici, într-o perioadă determinată de trezirea lor naţională, de închegare într-o naţionalitate şi, cu ceva mai târziu, în naţiune culturală. Aş sublinia aici importanţa deosebită pe care a avut-o, în Epoca Luminilor, Şcoala Ardeleană, prin rolul ei hotărâtor în trezirea la conştiinţă naţională a românilor de pe ambele părţi ale Carpaţilor, fără de care acest proces ar fi fost mult mai îndelungat. La acea dată, în a doua jumătate a secolului al 18-lea şi prima parte a secolului al 19-lea, Imperiul Habsburgic, prin poziţia sa favorabilă în centrul Europei, prin structura sa politică determinată de prosperitate economică şi culturală, oferea o zonă optimă pentru valorificarea iscusinţei de comercianţi şi oameni de afaceri care erau macedoromânii. S-au descurcat însă cu dibăcie nu numai în lumea mercantilă a comerţului ci şi în lumea adoptivă poliglotă şi multiculturală, după cum au excelat şi în cultivarea ştiinţei şi a artelor. Lupta lor pentru supravieţuire era alimentată de mentalitatea lor tolerantă faţă de alteritate, ca şi de isteţimea cu care au ştiut să se integreze şi să coabiteze cu o mulţime de entităţi naţionale, rezistând timp îndelungat fără să o abandoneze pe cea proprie. Ba mai mult, din macedoromâni sau aromâni s-au ivit apoi români cu o puternică conştiinţă naţională.
Grecii şi comercianţii macedoromâni de cultură grecească au venit în număr mare în Ungaria în secolul al 18-lea, cei mai mulţi din Moscopole (azi, Voskopoje, în sudul Albaniei), din Kozani, din Bitolia. Membrii familiilor Grabovschi, Derra, Naco, Arghir, Manno, Lica aduceau cu şlepurile la Pesta cereale din regiunile sudice ale Europei, dar făceau comerţ şi cu piei, pânzeturi, argint şi tot felul de alte mărfuri şi articole de bazar. La Pesta, pe atunci, vlahii macedoneni (ţinţarii) erau denumiţi cu etnonimul de greci, deoarece greaca reprezenta pentru ei limba de afaceri. În familie, însă, foloseau aromâna (limba maternă a macedoromânilor), prin acest lucru ei înşişi se delimitau de greci. Centrul economic şi comercial al acestei comunităţi era oraşul Pesta.
Românii ortodocşi sunt organizaţi şi conduşi în Pesta de comunitatea puternică a macedoromânilor. Timp îndelungat, românii din Ungaria aproape că nici n-au avut altă burghezie, în afară de cea ridicată dintre macedoromâni. Macedoromânii erau oameni sârguincioşi şi cumpătaţi, puneau interesele economice înainte de toate, ţineau mult la credinţa lor ortodoxă şi la dezvoltarea culturii. Deţinând prăvălii în toate punctele frecventate ale oraşului, în scurt timp şi-au făcut averi considerabile, au achiziţionat multe proprietăţi imobiliare. Cei mai iluştri locuitori din centrul Pestei aparţineau acestei comunităţi. Ei nu construiau imobile numai pentru a avea unde locui sau pentru a le folosi drept spaţii comerciale, ci pentru a investi. Familia Lica avea 15 case, iar familia Mocioni 17 case. Familiile Nedelcu, Gojdu, Lepora, Derra, Ioanovici şi Sina erau, de asemenea, proprietare ale mai multor clădiri. Numeroase dintre acestea fac şi astăzi parte din patrimoniul imobiliar al capitalei Ungariei.
Prin intermediul primelor instituţii create de macedoromâni şi români în deceniile de început de secol al XIX-lea, s-au manifestat aceleaşi tendinţe clare de construire identitară a neamului, de accesare a valorilor culturii, de dezvoltare a limbii şi a literaturii – ca cele ale ungurilor din acele timpuri. Macedoromânii şi românii din Budapesta au contribuit de asemenea la crearea sistemului instituţional al naţiunii majoritare, la unele realizări de anvergură ale epocii. Buda şi Pesta au devenit adevărate centre ale culturii şi vieţii publice româneşti.
Nenumărate clădiri budapestane păstrează şi astăzi amintirea unei înfloritoare existenţe româneşti, purtată cu demnitate şi mândrie de iluştrii oameni care, odinioară, le-au ridicat, le-au locuit.
E adevărat, aproape nicio tablă memorială, niciun indiciu scris nu informează despre poveştile, trecutului românesc al Budapestei, pe care le-am amintit acum sumar.
Însă clădirile rămân, prin vremuri, dovada de netăgăduit că, în capitala ungară, a existat până la începutul secolului trecut, o comunitate alcătuită din oameni energici şi inventivi, mânaţi de necruţătoarea istorie, din locurile lor natale ale Balcanilor şi ale altor spaţii, spre plaiurile ungureşti de pe malurile Dunării, pe care şi-au pus amprenta oferindu-le culoare, strălucire – căci Omul sfinţeşte locul. Macedoromânii si românii au jucat un rol important în modernizarea Ungariei, căci au fost avuţi, generoşi şi uniţi.
Astăzi, comunitatea aromânilor, macedoromânilor din Ungaria mai poate fi întâlnită într-un singur loc: în cimitire. Asimilarea nemiloasă şi-a spus cuvântul, aşa cum o face mai departe în rândurile comunităţii românilor din Ungaria de azi.
Ion BĂDOI: În cartea Domniei voastre, „Personalităţi marcante în istoria şi cultura românilor din Ungaria ( Secolul XIX)”, apărută în anul 2013 şi dedicată părinţilor Ioan şi Maria, enumeraţi, printre alte argumente că: “Evocarea memoriei acestor personalităţi marcante, în acest context aniversar, nu este doar un fapt de conştiinţă publică, ci şi de exprimare a unei recunoştinţe postume. Studiile publicate aici vor să restituie dimensiunea culturală şi morală a unor personalităţi de mare complexitate”.
Vă rog să reconstituiţi, în foarte puţine cuvinte, dacă se poate, personalitatea deosebită a lui Emanuil Gojdu, o personalitate uriaşă a poporului român. Ce s-a întâmplat cu grandioasa, generoasa sa moştenire?
Maria BERÉNYI: De tânăr, Emanuil Gojdu s-a integrat atât în cultura maghiară cât şi în cea românească, a sprijinit acţiunile culturale şi tipăriturile româneşti care apăreau la Budapesta, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Era mândru de originea sa de român ortodox şi se manifesta ca atare oriunde i se dădea ocazia, atât cu cuvântul, cât şi cu fapta. Casa lui din Pesta era deschisă tuturor românilor din capitala Ungariei.
Izvoarele istorice ale timpului ne prezintă activitatea sa politică intensă şi variată, prin care deşi nu întotdeauna a fost aprobat de conaţionalii săi contemporani, a contribuit totuşi, după concepţiile sale, la susţinerea şi revendicarea drepturilor naţiunii române. Atitudinea împăciuitoare adoptată de Gojdu faţă de maghiari, a creat o atmosferă de suspiciune în jurul său. La atacurile împotrivite asupra lui, el a răspuns în diferite forme. În 1861, când a fost denumit comite suprem în Caraş, într-o publicistică a răspuns la critici în felul următor: „Eu sunt asediat pe vârful turnului, toate furtunile şi fulgerile mă ajung mai de grabă, decât pe cei ce se roagă în biserică, voi suferi viscolele elementelor; însă mă ierte ori şi cine, că dacă sunt pe turn nu pot fi totdeauna şi pragul bisericii, pe care poate călca tot insul. – Aşteptaţi fraţilor, până după dietă! Şi atunci judecaţi pe Gozsdu.”
Gojdu încearcă să realizeze o unitate de acţiune a deputaţilor români aleşi în Parlamentul de la Budapesta în februarie 1861. El în casa sa a deschis conferinţa, accentuând necesitatea stabilirii unei solidarităţi între deputaţii români. El zicea: „Noi numai uniţi vom fi în stare să impunem majorităţii şi să câştigăm respectul Europei…”
Şi în mediile politice ungare era foarte apreciat pentru competenţa sa, spiritul său deschis şi aptitudinile sale către interculturalitate, deşi era cunoscut ca un promotor consecvent al intereselor româneşti. El se va integra perfect ca cetăţean loial în societatea Imperiului Austro-Ungar, în care a trăit, dar ca minoritar va milita permanent pentru interesele şi drepturile comunităţilor româneşti din acest stat. Gojdu a fost un patriot, care s-a gândit la ai săi, a acţionat ca om politic, a preferat să ctitorească, să acţioneze, să iniţieze programe eficiente.
Susţinător fervent al culturii şi spiritualităţii româneşti din Transilvania şi Ungaria, Gojdu a acţionat în limitele politice ale timpului în care i-a fost dat să trăiască, dar s-a dovedit deosebit de eficient în acţiunile de sprijinire a conaţionalilor săi, fiind în acelaşi timp un adevărat spirit cu viziune european.
Gojdu avea o putere de muncă neântrecută şi darul acesta l-a ajutat să devină atât un excelent avocat, al cărui pledoarii în jurisdicţiile pestane apăreau în manualele studenţimii din Imperiu, cât şi un om politic cu adevărat complex. A trăit în vremurile în care fiecare naţiune îşi scria istoria cu înfrigurare. În acele timpuri ale revoluţiei din 1848-1849 şi ulterior, s-a manifestat spiritul politic al lui Gojdu. În 1848, Gojdu a lansat un veritabil program de emancipare a românilor – „Petiţia neamului”- redactat în strânsă colaborare cu paşoptiştii români, în special cu Andrei Şaguna. Documentul cuprinde explicit doleanţele românilor din Imperiul habsburgic şi anume: şcoli în limba română, autonomia Bisericii Ortodoxe Române faţă de Mitropolia sârbească de la Carlovăţ, participarea directă la viaţa publică. Ulterior, ca membru în Casa Magnaţilor – Camera Legislativă Superioară a Parlamentului Ungar – Gojdu a militat în discursuri memorabile pentru consultarea românilor în privinţa chestiunilor politice şi sociale care îi priveau direct. Un exemplu notabil în acest sens, este discursul ţinut în 19 iunie 1861, în care Gojdu deplângea atitudinea de excludere a românilor majoritari de la luarea deciziilor esenţiale
Aprecierea obiectivă a istoriei trebuie să fie că Emanuil Gojdu, prin sentimentele sale, prin manifestările sale politice, culturale ca şi prin celebrul său testament, s-a arătat a fi un om de excepţie, un om al faptelor şi un bun român. În secolul al XIX-lea el a avut un rol deosebit, unic s-ar putea spune. A fost un macedoromân inteligent, îndrăzneţ, creator
Gojdu a fost sincer toată viaţa sa şi s-a manifestat cu aceeaşi naturaleţe ca frate al românilor şi prieten al ungurilor. Ca orice om valoros, a fost şi criticat, şi iubit, şi cei care l-au iubit au fost incomparabil mai mulţi decît cei care l-au criticat.
Viata şi opera lui Emanuil Gojdu stau sub semnul unei personalităţi de dimensiuni europene prin formaţie, prin misiunea sa politică, prin ampla sa dedicare educării şi culturalizării poporului român din Transilvania şi Ungaria.
Întreaga sa operă a fost pusă în slujba emancipării culturale şi sociale a românilor transilvăneni. A fost o personalitate enciclopedică, deschisă valorilor umaniste. Exemplul său ne arată, nimic nu este mai profund universal decât a lucra pentru propăşirea spirituală, culturală, socială şi politică a propriului neam.
Preocuparea de a sprijini tineretul român la învăţătură l-a determinat pe Gojdu să întemeieze o fundaţie capabilă să acorde stipendii (burse) şcolare. În 1869 Gojdu a întocmit actul testamentar. Acesta fixează modalitatea de folosire a fondurilor până în anul 2020. Se stabilea că averea sa va fi administrată de o reprezentanţă în cadrul unei fundaţii care-i va purta numele şi din venitul căreia se vor acorda burse tinerilor români ortodocşi din Ungaria şi Transilvania.
Averea fundaţiei la început consta din opt clădiri în centrul Budapestei şi acţiuni depuse la „Pesti Hazai Első Takarékpénztár” din Pesta. Valoarea totală a averii se ridica la suma de circa 200.000 de fl. Această sumă a crescut an de an. Valoarea totală a fundaţiei ajunge la 31 decembrie 1917, la 8.390.704 coroane, o creştere aproximativ de 42 ori faţă de anul 1870.
Războiul încheiat în 1918 a adus Fundaţiei situaţii grele. Toată averea fundaţiei rămânând în Ungaria, veniturile ei au fost blocate la băncile budapestane. Între România şi Ungaria s-au purtat tratative ani de-a rândul în ce priveşte situaţia fundaţiei. În 1937 s-a încheiat un acord definitiv. S-a amânat rezolvarea acestuia, în 1952 toate bunurile Fundaţiei Gojdu au fost naţionalizate de statul maghiar.
Ion BĂDOI:
“Nu pot pleca şi nu pot să rămîn
Eu stau şi azi la început de drum
În jurul meu doar pulbere şi scrum
Nu pot pleca şi nu pot să rămân
Cum să aleg între două direcţii,
Între două dorinţe
Sunt condamnată la neputinţă
Cu ochii injectaţi de ceaţă
Privesc nostalgic spre necunoscut…”
Sunt versuri din volumul Dvs. “În pragul noului mileniu”, publicat în 2002, la Gyula , Ungaria, versuri devastatoare, versuri emblematice, copleşitoare, care dau măsura acelei lupte teribile a intelectualului cu sine însuşi, în lupta permanentă “de a sădi floarea de limbă dulce”. Se mai poate adăuga ceva, stimată Maria Berényi?
Maria BERÉNYI: Lumea emoţiilor noastre – am putea spune cu uşoară autoironie – ne oferă nenumărate posibilităţi de exprimare, să avem doar instrumentele necesare. Sentimentele, emoțiile mele le-am înmănunchuat în patru volume lirice. Poezia înregistrează stări şi situaţii exterioare, căci asta îi este scopul. Decât sa comentez versurile mele proprii, ceea ce mi se pare și imposibil, rog cititorii să citească volumele mele lirice. Din 2002 nu mai public poezie. Despre aceasta tăcere “poetică” a mea, Tibor Hergyán a scris în felul următor și mă identific cu cele scrise de el.
“Poate să pară ciudat apologia tăcerii din partea unui scriitor, şi am fi tentaţi să credem că este vorba de repetarea unui clişeu artistic (să nu uităm de „necuvintele” lui Nichita Stănescu), dar din tonul grav al volumului ne dăm seama că situaţia este, de data aceasta, serioasă: ca şi cum nu poetul şi-ar scrie versurile, ci invers, versurile pe poet. Cum nu îi este frică de cuvinte, Mariei Berényi nu îi este teamă nici de tăcere. Parcă nici nu mai vorbeşte, ci doar lasă să se pronunţe cuvintele, ele singure. Cum la finalul unei călătorii lungi, sufletul se împacă cu lumea şi cu sine, poeziile devin mai scurte, mai concise, şi mai blânde. Cele patru volume împreună par ca un jurnal liric de călătorie : o tentativă de salvare a sinelui în timp şi spaţiu.”
Ion BĂDOI: Despre bătăliile pe care le purtaţi în sufletul Dvs., cel mai bine ele se pot descifra tot în versurile acestui volum.
“Cât am mai alergat între mine şi mine/Cât m-am zbătur între cer şi pământ/Eu n-am voie să spun că nu ştiu/Şi n-am voie să spun că nu pot/Trag căruţa mizeriei noastre naţionale/În lupta aceasta lipsită de identitate.”
Poate că par dure, chiar insuportabile aceste versuri din poemul “Lipsă de identitate”, dar sunt sincere şi asumate, ceea ce înseamnă dragoste, sinceritate şi, de ce nu, luciditate. Credeţi că ne putem întâlni în viitoarea construcţie europeană, fără emoţii, fără amintiri răscolitoare, fără patimi şi fără complexe?
Maria BERÉNYI: Europa – pe lângă faptul că reprezintă numele unui întreg geopolitic şi cultural mai mult sau ma puţin abstract – a fost din totdeauna admirată tocmai pentru diversitatea sa (culturală, lingvistică, religioasă, politică…). Trăim în plină definire politică şi culturală a Europei. Asemenea şi minorităţile îşi caută locul şi rostul lor în aceste vremuri deloc obişnuite. Încearcă fiecare naţiune, naţionalitate să se menţină, să-şi păstreze identitatea şi limba. Pentru un minoritar limba maternă nu este doar un instrument, ea îi determină structura lăuntrică, îl plasează într-un spaţiu, este felul lui propriu de a gândi şi a simţi, este casa, tradiţia – limba este memoria
O societate fără rădăcini în trecut, fără o judecată neîncetat reluată asupra acelui trecut, este o societate condamnată la dispariţie. Nu este de ajuns să-ţi întreţii memoria, să cunoşti trecutul, pentru ca să poţi zidi pe el prezentul, dar cunoaşterea e necesară de a înţelege, a acţiona în cunoştinţa de cauză.
Am convingerea că nu există o dorinţă mai nobilă unui creator, cercetător decât aceea de a se face exponentul spiritului comunităţii în mijlocul căreia s-a născut şi, totodată, de a contribui cu talentul şi concepţia sa, prin munca sa creatoare la înălţarea, bunăstarea şi împlinirea naţiunii sale.
Îndeosebi ca oameni ai cuvântului, avem o datorie a întreţinerii, a cultivării memoriei, a consemnării amintirilor. Pierderea istoriei individuale, ca şi a istoriei naţionale, înseamnă în fapt pierderea conştiinţei de sine şi deci pierderea identitară. Patrimoniul identitar reprezintă suma valorilor istorice, spirituale, morale, creatoare, tradiţionale. El este coloana vertebrală a personalităţii individuale ca şi a identităţii naţionale. Valorile identitare sunt cele pe care le-am creat în mersul nostru prin istorie din cele mai vechi timpuri şi care ne reprezintă în prezent şi până în posteritate. Acestea sunt valori perene, alcătuind cadrul nostru genetic identitar. Ansamblul acestori valori reprezintă ceea ce numim cultură. Paralel cu procesul deja obiectiv de globalizare şi de uniformizare a lumii, avem datoria de a ne focaliza atenţia şi acţiunea asupra consolidării elementelor perene, a valorilor identitare.
Nici o clipă nu putem renunţa la moştenirea noastră culturală. O renaştere naţională a unei etnii nu poate exista fără o redeşteptare culturală. În corul culturilor intonăm o voce specifică şi cu demnitate. Aceasta ar fi vocea noastră emancipatoare prin care producem un discurs multicultural: dorim să fim recunoscuţi în diferenţa noastră specifică, oricare ar fi ea. Multiculturalismul, în genere, pretinde ca idealurile culturale sunt circumscrise de tradiţiile locale, de trăsături psihologice distincte ale comunităţilor regionale şi naţionale. Multiculturaliştii insistă ca toate culturile trebuie să se bucure de egalitate, integritate, de respect, să nu fie marginalizate, reduse la tăcere de culturi mari şi dominante. Căci toate culturile au ceva de spus pentru toate fiinţele umane, fiecare cultură îşi are locul său bine stabilit, iar regăsirea vocii proprii este condiţia de a atinge o identitate culturală autentică.
Ion BĂDOI: Este necesar să revenim la Emanuil Gojdu şi să ne aducem aminte, peste ani, că, atunci când a fost ales deputat în circunscripţia Tinca, şi-a redefinit măreţia de român declarând: “Gojdu numai până atunci să trăiască, până când va lucra spre binele poporului român”, dar şi de îndemnul fierbinte adresat celor două naţiuni, mai actual ca niciodată: “Providenţa Dumnezeiască, însuşi Dumnezeul popoarelor din lume a croit soarta comună a celor două naţiuni, română şi maghiară, pentru ca să trăiască împreună, într-o alianţă eternă, fiindcă numai laolaltă vor avea un viitor glorios, iar dacă se vor împotrivi una alteia, vor pieri”. Vom ştii să ascultăm glasul lui Emanuil Gojdu de peste veacuri, vor ştii oamenii politici actuali şi viitori să îmbrace hainele înţelepciunii croite de el, mai ales că testamentul său a fost nesocotit de contemporanii noştri, nevrednici şi hulpavi. Se va întoarce moştenirea lui Emanuil Gojdu la “acea parte a naţiunei române din Ungaria şi Transilvania care se ţine de legea oriental ortodoxă”?
Maria BERÉNYI: Uneori nedreptăţită de contemporani, într-un timp condamnată la uitare de posteritate, timp de un jumate de veac marginalizată de istoriografie, figura lui Gojdu reclamă astăzi o legitimă şi firească atenţie. Moştenirea lui Emanuil Gojdu e un subiect chinuitor, care a fost prea mult ţinut în sertar şi nu a fost adus la cunoştinţa românilor şi maghiarilor.
După ce în anul 1953 s-a încheiat o pagină zbuciumată din istoria Fundaţiei Gojdu, decenii de-a rândul acest subiect a dispărut din atenţia istoricilor şi diplomaţilor români. Împlinirea a 100 de ani de la moartea marelui mecenat (în 1970) sunt momentele care au prilejuit publicarea mai multor studii privind viaţa marelui filantrop Emanuil Gojdu şi activitatea fundaţiei create de el. Dar toate cercetările istorice se opreau la momentul 1918.
Din anii 1990 s-au reluat cercetările privind soarta fundaţiei. La Budapesta, noi am publicat în anul 1995 prima carte dedicată Fundaţiei Gojdu, în care se tratează, pe baza unor documente inedite, istoria acesteia până în anul 1952. Acţiunea decisă, cu care subiectul Gojdu a fost ridicat şi recuperat din uitarea umbroasă, în care stătea de o jumătate de secol, a avut o extensie progresivă de peste un deceniu, care s-a mărit deodată în anul bicentenarului, dobândind amploare şi profunzime. În anii 2002-2003 au apărut 5 volume despre viaţa şi activitatea lui Gojdu şi a fundaţiei sale, scrise şi redactate de către: Maria Berényi, Pavel Cherescu, Constantin Mălinaş, Aurel Pavel şi Cornel Sigmirean.
Putem spune că românii din Budapesta sunt cei mai apropiaţi de subiectul Emanuil Gojdu şi mai bine de douăzeci de ani au o preocupare renăscută, pentru a-i cultiva memoria şi omagia amintirea. După anii 1990 a început recuperarea arhivistică şi bibliografică a subiectului Emanuil Gojdu.
Fundaţia Gojdu, care a fost una dintre cele mai mari fundaţii din Austro-Ungaria, timp de 50 de ani a avut un important rol în activitatea şi viaţa culturală românească din Ungaria şi Transilvania. În baza prevederilor din testament, studenţi, preoţi şi învăţători săraci, familii numeroase şi îmbătrâniţi puteau beneficia din bunurile fundaţiei.
Dintre intelectualii români care au absolvit Universitatea din Budapesta și erau bursieri ai Fundaţiei Gojdu, 32 au ajuns membrii ai Academiei Române, iar 5 dintre ei au devenit prim-miniştri ai României şi anume: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Octavian Goga, Miron Cristea (care era şi primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române) şi Petru Groza.
Moştenirea lui Emanuil Gojdu în ultimii zece ani a ajuns în atenţia presei şi diplomaţiei române – maghiare. Acest subiect e abordat în planuri paralele şi simultane: cultural, diplomatic, ştiinţific, editorial şi eclesial. În anul 2002, la bicentenarul naşterii sale, Emanuil Gojdu a fost reabilitat, a fost redat memoriei române şi maghiare, mai aproape de adevărul de pînă acum. Avem toată speranţa, că nu numai la cifre rotunde, nu numai prin campanii se va menţine memoria lui Gojdu în mentalul generaţiilor viitoare.
Ion BĂDOI: Stimată doamnă Maria Berényi, sunteţi una dintre cele mai autorizate voci din Ungaria în privinţa românilor trăitori pe acele meleaguri. Aveţi patru volume de versuri, şapte volume de studii despre românii din Transilvania şi Ungaria, peste 100 de studii în ţară şi străinătate, dar şi o mulţime de manifestări ştiinţifice organizate în Austria, Serbia, Ucraina şi în România. Sunteţi premiată cu o mulţime de distincţii,aşa cum este Ordinul „Meritul cultural” în grad de Comandor acordat de Preşedintele României, premii, cum ar fi „Premiul Eminescu” din partea Editurii”Mihai Eminescu” şi revistei
„Familia” din Oradea şi multe altele, şi diplome: : Medalia şi diploma „Pentru Micherechi” ,Diploma de onoare din partea Institutului Cultural Român din Budapesta şi Distincţia „Placheta de aur” din partea Universităţii Vasile Goldiş din Arad. Sunt doar o parte din distincţiile care au răsplătit extraordinara Dvs. activitate.
Vă rog, în încheierea dialogului nostru, să adresaţi câteva cuvinte cititorilor “Opiniei Teleormanului”, periodic care este citit pe toate continentele lumii, acolo unde românii se găsesc la un moment dat, dar nu uită să-şi amintească de locurile natale, de problemele care-i frământă tot timpul.
Maria BERÉNYI: Trăiesc de-o viaţă din citit şi scris. Din biblioteci, arhive prăfoase, manuscrise, presa vremii. Precum trec anii, îmi dau seama că ar trebui să ne naştem bătrâni şi să tot întinerim, cum spune undeva Eugen Ionescu, unul dintre cei care a pus în cauză lanţul în care e prinsă viaţa omului.
Identitatea nu este una dată, noi suntem care trebuie să o constituim, noi trebuie să alegem din comoara extraordinară pe care ne-au lăsat-o predecesorii noştri. Într-un secol al vitezei, unde apar schimbări la fiecare pas (de mentalitate, de sistem de apreciere al valorilor), nicio clipă nu putem renunţa la moştenirea noastră culturală. O renaştere naţională a unei etnii nu poate exista fără o redeşteptare culturală. Un om care nu-şi cunoaşte istoria, manifestările artistice ale semenilor săi, tradiţiile, obiceiurile, nu se poate regăsi pe sine. Nu are unde să ajungă, dacă nu ştie de unde a plecat şi, mai ales, cu ce a plecat înzestrat în drumul vieţii. Conştiinţa naţională înseamnă mai întâi recunoştinţă şi respect înaintaşilor, apoi răspunderea şi grija urmaşilor. Este vorba aici despre capacitatea noastră de a ne construi relaţia cu trecutul şi, prin aceasta, cu noi înşine.
Trecutul rămâne o parte a fiinţei noastre. Nevoia de a pune ordine în trecut e la fel de necesară ca ordinea prezentului şi ca buna pregătire a viitorului. Nu pentru că scripta manent, ci pentru că scrisul înseamnă mult mai mult decât ceea ce rămâne. Înseamnă analiză, sinteză, generalizare şi abstractizare. Înseamnă deschidere spre viitor. Înseamnă proiect. Scrisul va sta drept mărturie urmaşilor despre spovedania pe care ai făcut-o când hârtia a devenit aliatul gândurilor tale.
Şi în epoca internetului – de care mă folosesc şi eu zilnic – trebuie să credem în Galaxia Gutenberg, adică în lumea Cuvântului. În cazul cărţii, trebuie acceptat faptul că lumea modernă îi datorează enorm şi că, aproape sigur, umanitatea va continua să beneficieze de serviciile ei. O lume fără cărţi este greu de imaginat, chiar dacă tentaţiile imediatului par a ne contrazice. Era imaginii nu va putea evita cuvântul şi nici exclude un tezaur devenit patrimoniu al umanităţii. Prin carte comunicăm cu cei dinaintea noastră, dar şi cu cei care nu s-au născut încă. Cred – mai precis aş vrea să cred – că şi cărţile mele ajută la întărirea conştiinţei naţionale şi identitare a comunităţii româneşti din Ungaria.
Ion BĂDOI: Vă mulţumesc pentru gândurile pe care aţi avut generozitatea de a ni le împărtăşi, dar şi pentru paginile de istorie românească de pe care aţi ridicat “praful” indiferenţei noastre.
A consemnat
Ion BĂDOI