9.5 C
Roșiorii de Vede
joi, februarie 22, 2024

,,PESCĂRUŞUL” de A. P. CEHOV

Dan LUPESCU despre…

,,PESCĂRUŞUL”

                                                                      de  A.P. CEHOV

afiș-PESCĂRUȘUL 

Premiera finalului de an 2015

la Teatrul Naţional ,,Marin Sorescu” din Craiova

Regizorul Yiannis PARASKEVOPOULOS ratează un spectacol de nota 10

 

Arhiplină (649 de spectatori), sala ,,Amza Pellea” a Teatrului Naţional ,,Marin Sorescu” din Craiova a găzduit, sâmbătă, 5 decembrie, ultima premieră din acest an – după cum a precizat, în deschiderea reprezentaţiei, cunoscutul regizor Mircea Cornişteanu, directorul general al acestei instituţii publice finanţate de Ministerul Culturii (manager simpatetic, costumat în bleumarin, după ce ani de zile a apărut în culori vii/ vivante, verde, roz, lila…).

Este vorba de ,,Pescăruşul” de Anton Pavlovici Cehov, piatră de hotar în creaţia teatrală cehoviană, capodoperă a dramaturgiei universale, a cărei premieră absolută, în 1895-1896, a constituit un bluf asurzitor, la Teatrul Alexandrinski, autorul fiind ,,gratulat” cu un noian de cronici răutăcioase, multe de-a dreptul cinice şi cu zeci de caricaturi veninoase.

cehov

După cea de-a doua montare, judecăţile de valoare se vor schimba radical şi, după cum observă Leonida Teodorescu (în studiul introductiv la volumul ,,Teatru” de Cehov, Bucureşti, 1970, Editura Univers): ,,Odată cu <Pescăruşul> însă începe nu numai strălucita poveste a unei dramaturgii care a revoluţionat gândirea teatrală şi sub semnul căreia s-a dezvoltat o bună parte din dramaturgia secolului XX, ci şi povestea tristă a dramei valorii, povestea unei dramaturgii de geniu vârâtă în nişte tipare care nu-i erau nici strâmte, nici largi, dar care erau altele decât tiparele pe care le impunea ea însăşi”.

Ei, bine, din nerespectarea, fie şi parţială, a acestor tipare impuse de însăşi capodopera ,,Pescăruşul” pare să se fi născut, la Craiova, împleticirea, pasul stângaci, pentru a nu afirma piedica pe care şi-o pune direct şi neprovocat, auto-cosirea generată de însuşi regizorul grec, atât de experimentat şi de o notorietate europeană incontestabilă.

Sentimentul acesta, de rateu per ansamblu, al directorului de scenă, îl trăim acut tocmai din pricina următoarelor realităţi pozitive, de nota 10, irefragabile:

„Pescărușul” - scenă din actul al II-lea

  1. Spiritul textului este respectat, în profunzimea sa, regizorul Yiannis Paraskevopoulos străduindu-se chiar să asigure un plus de dinamism, ,,biciuind” derularea secvenţelor, accelerându-le prin găselniţa (cu ecouri din Robert/ Bob Wilson) de a impune ca unul, doi ori mai mulţi actori, nu totdeauna aceiaşi, să ,,fure”, în viteză maximă, replicile colegilor de scenă, comprimând astfel timpul reprezentaţiei. Totodată, mai ales în partea a doua a comediei sarcastice ,,Pescăruşul”, unul dintre aceşti ,,regizori” de serviciu, de pe scenă (ales dintre personaje), dictează, de zeci de ori, în direct: ,,Pauză”, declanşând câte un stop-cadru de câteva secunde, ,,împietrindu-şi” colegii de scenă, ca într-un vodevil cu păpuşi mecanice, pentru ca apoi să le ordone reintrarea grabnică, instantanee în rol, să le dea comanda de continuare a spectacolului;
  2. Coloana sonoră – asigurată de tânărul compozitor Manos Milonakis, din Salonic (în urmă cu secole: al doilea centru urban, ca mărime şi însemnătate, din Imperiul Bizantin) – este nu doar inspirată, expresivă, dar şi de un rafinament aparte, muzica sa sugerând valenţe de cor specific tragediei antice greceşti, având rol de raisonneur, dar fiind, implicit, personaj imaterial principal al recentei premiere cu ,,Pescăruşul” lui Cehov. Muzica – personaj ce augmentează aura de sensuri şi tâlcuri a piesei;
  3. compozitorul MANOS MILONAKIS
  4. Decorul conceput de Lia Dogaru este pe cât de modern, pe atât de funcţional, creând multiple spaţii de joc, chit că a fost conceput cu gândul la viitoarele turnee, utilizând doar 50-60 % din deschiderea grandioasă a rampei Teatrului Naţional din Craiova şi mai nimic din adâncimea acestei scene, cea mai profundă din România şi din această jumătate a Europei.

Printr-o platformă de lemn ce acoperă toată fosa orchestrei, plasticianul scenograf Lia Dogaru a mutat masiv acţiunea înspre sală -, care devine, în întregul ei, scenă a reprezentaţiei, parte a spectacolului, nu numai pentru faptul că personajele intră prin uşile laterale ale sălii, de unde urcă pe scena propriu-zisă, clasică, apoi se retrag în sală, iau loc alături de spectatori, ci şi graţie impresionantei secvenţe în care, din loja oficială, urcată instantaneu pe marginea acesteia, tânăra, dar atât de talentata actriţă Iulia Colan – în zi de graţie, aşa cum se află de doi-trei ani, în toate prestaţiile sale scenice – oficiază aidoma unui sacerdot sau oracol, anticipează spectacolul (până acum, tot mai insistent aşteptat, cu înfrigurare, dar amânat mereu), prevestind, parcă, nenorocirile ce vor veni…

La început abia întrezărită, umbra Ninei (Iuliei Colan) urcă, pe cât de încet, pe atât de ameninţător, pe capetele şi pe trupurile spectatorilor, răsare, tremurândă, peste avanscena (ce acoperă fosa), apoi se înalţă peste toată scena şi pe tot fundalul, atingând dimensiuni apocaliptice…

Foarte bine valorificat vizual şi psihologic (ca generator de atmosferă marcând o anume stare de spirit), procedeul la care apelează regizorul Yiannis Paraskevopoulos şi scenografa Lia Dogaru ne-a trimis cu gândul la teatrul de umbre din Java şi China, cu vechime de ordinul mileniilor, în care ,,lumina era teatrul însuşi”, după cum sintetizează Virgil Petrovici, în volumul prefaţat de Liviu Ciulei, în 1974.

În spectacolul craiovean ,,Pescăruşul”, jocul colosalei, teribilei Umbre, căreia îi dă viaţă Iulia Colan, este, în fond, una dintre cele mai puternice metafore regizoral-scenografice, pe care mizează Yiannis Paraskevopoulos, anticipând ridicarea cortinei şi începerea, în sfârşit, a spectacolului (din spectacol), având ca fundal lacul – de care Nina, vrăjită, se simte atrasă ca un pescăruş, plutind hipnotizat sub Luna, ochi malefic, dominând orizontul.

Răscolitoare, secvenţa aceasta ravisantă, de pe buza lojei oficiale – inventată de regizor – o prefigurează pe aceea care urmează, la nici un minut distanţă (cu ce viteză o fi alergat Iulia Colan suta de metri, dintre cele două zone?!?), chiar pe scena cea mare a Teatrului Naţional din Craiova, dar şi pe aceea din piesă, pe malul lacului cehovian (e vorba, se înţelege, de ,,teatru în teatru”!).

În ambele segmente ale reprezentaţiei, Iulia Colan este îmbrăcată în alb imaculat, din creştet până în tălpi. Pe cap, poartă o enormă cunună/ coroană de mireasă, cu zeci, poate sute de elemente ,,rămuroase” – ce pot figura crengi de copac multisecular, coarne de cerb, coroană de foc, desprinsă din mii de aşchii de fildeş străveziu. În acest context, Nina sugerează a fi  inclusiv Duhul Lacului, Duhul Apelor Primordiale…

Tirada Iuliei Colan izbucneşte copleşitor, spărgând în mii de ţăndări cochilia trăirilor reprimate cu stoicism, până acum: ,,Oamenii, leii, vulturii şi potârnichile, cerbii cu coarne înrămurate, gâştele, păianjenii, peştii cei tăcuţi ai apelor, stelele de mare şi cele ce nu puteau fi văzute cu ochiul liber, într-un cuvânt toate vietăţile, toate, toate, s-au stins după ce-au încheiat tristul ciclu al vieţii lor… Sunt mii de veacuri de când Pământul nu mai poartă nicio fiinţă vie, şi această biată Lună în zadar îşi mai aprinde candela. Cocorii nu se mai trezesc ţipând în luncă şi cărăbuşii nu se mai aud prin crânguri de tei. E frig, frig, FRIG… E pustiu, pustiu, pustiu… E înfricoşător, înfricoşător…”

Scandarea sacadată, cu impostaţie şi dicţie bine strunite, a actriţei Iulia Colan continuă – la cote tot mai înalte, cutremurătoare – descrierea extincţiei pe care o trăieşte, cu toată fiinţa sa fragilă, însă de nestăvilit Nina: ,,Trupurile fiinţelor vii s-au pierdut în pulbere şi materia cea veşnică le-a prefăcut în pietre, în apă, în noroi, iar sufletele tuturor s-au contopit într-unul singur”.

Urmează sentinţa, fulgerătoare, grea şi implacabilă ca oţelul orbitor al ghilotinei ce, tăind răul din rădăcină, asigură renaşterea curată, înflorirea cărnii eliberată din bucuria incandescentă a Purgatoriului: ,,Şi sufletul lumii sunt eu… Eu… În mine e sufletul lui Alexandru cel Mare şi al lui Cezar, şi al lui Shakespeare, şi al lui Napoleon, şi sufletul celei din urmă lipitori. În mine, conştiinţa oamenilor s-a contopit cu instinctele animalelor şi în amintesc totul, totul, totul şi retrăiesc în mine fiecare viaţă în parte.”

ARKADINA și SORIN

După apariţia focurilor jucăuşe (spirite ale pădurii) şi replica disperată, isterizată a Arkadinei (,,E ceva decadent!” –, replică privind spectacolul prezentat, ,,în forme noi”, cu piesa fiului său) – personaj principal, jucat de Cerasela Iosifescu, autoritar, cu aplomb, mobilitate lăuntrică şi energie inepuizabile -, replică urmată de aceea a tânărului autor al ,,piesei din piesă”, Treplev: ,,Mamă!…”, Nina îşi continuă peroraţia, de astă dată în registru grav, de violoncel ce se smulge din Timp, prin aceeaşi neobosită şi mereu proaspătă actriţă Iulia Colan, cu o condiţie fizică şi ,,psihotronică” de invidiat: ,,Sunt singură. O dată la o sută de ani, deschid buzele pentru a vorbi, şi glasul meu răsună trist în pustiul acesta şi nimeni nu mă aude… Nici voi, palide focuri jucăuşe nu mă auziţi… Mlaştina putredă vă va naşte spre dimineaţă şi veţi rătăci până în zori, dar fără gânduri, fără voinţă, fără fiorul vieţii. Temându-se ca în voi să nu se aprindă viaţa -, diavolul, părintele materiei veşnice, săvârşeşte în fiecare clipă în voi, ca în pietre şi în apă, schimbul atomilor, şi astfel vă prefaceţi necontenit. În univers, numai spiritul rămâne veşnic acelaşi şi neschimbat.”

…Pauză abia perceptibilă, ca pentru reglarea conturilor cu Timpul ce curge imperturbabil (în piesele lui Cehov, Timpul constituie cel mai feroce personaj, deloc vizibil, dar torcându-şi firele de foc, din umbră) –, după care disecţia necruţătoare şi proiecţia vizionară a Ninei/ Iuliei Colan prinde noi nuanţe, contururi şi adâncimi abisale, cu vaste ori abia sesizabile rezonanţe din filosofia lui Schopenhauer, Hegel şi Kant, dar şi din aceea a iconoclastului Nietzsche: ,,Ca un prizonier aruncat într-o fântână adâncă şi goală, nu ştiu nici unde sunt, nici ce mă aşteaptă. Un singur lucru ştiu: că îmi e sortit să înving în lupta înverşunată şi îndârjită cu diavolul, izvorul forţelor materiei, şi că, după aceea, materia şi spiritul se vor contopi într-o armonie desăvârşită şi va începe împărăţia voinţei universale. Dar aceasta nu se va întâmpla decât după un lung, foarte lung şir de milenii şi foarte încet, când Luna şi luminosul Sirius şi Pământul se vor fi prefăcut în pulbere. Dar, până atunci, numai spaimă, spaimă…”

Am poposit in extenso asupra acestor secvenţe, pentru că ele concentrează cheia de boltă a orizontului în care trăieşte şi se frământă, nădăjduieşte şi supravieţuieşte nu doar Nina (cea care face acest fulgurant galop de sănătate în străfundurile, în lamura fiinţei umane), ci trăiesc, speră şi visează, creează şi fac eforturi disperate de a supravieţui toate personajele cehoviene din ,,Pescăruşul”.

Nu putem omite expresivitatea şi splendoarea vizuală pe care Lia Dogaru le-a inculcat decorurilor sale, mergând pe urmele artiştilor scenografi care, de la Craig încoace, mizează pe spectacolul de teatru menit să releve ,,viziuni de amploare universală”, ci nu doar probleme ale vieţii cotidiene. De reţinut că aproape tot actul I (până la explozia de Lumină şi Umbră a Ninei/ Iuliei Colan) se joacă în avanscenă, dincoace de cortina grena a Teatrului Naţional din Craiova, care stă în permanenţă coborâtă.

De vreo şapte-opt metri lungime şi cu o lăţime de circa un metru şi 20 centimetri, bariera sau digul de pe malul lacului, montată, în centru, pe un sistem ce permite acţionarea electrică şi rotirea sa 360 de grade, într-un sens ori în celălalt, poate avea foarte bine rolul de limbă de ceas. Rând pe rând, împreună ori separat, personajele ,,defilează” pe această limbă de ceas, dialoghează, cântă, dansează, îşi trăiesc şi îşi mărturisesc neliniştile, iubirile neîmpărtăşite (în aceste ,,piese în piese” sunt vreo trei triunghiuri încrucişate de asemenea iubiri), meditează în linişte, se oglindesc, aidoma lui Narcis, în apele lacului, se lasă adulmecate de vieţuitoarele lui şi de jivinele pădurii de pe maluri, se scaldă (sufleteşte, metafizic) în cerul ale cărui culori – fascinante: violet, roşu învolburat, albastru, sugerând romantismul cosmic, sau alb orbitor, ce te face să-ţi strângi pleoapele, cer alteori ,,pudrat” de nori fugoşi, în care plesnesc, parcă, valuri-valuri de albatroşi şi ţipete de pescăruşi, ori cer stăpânit de Luna neguroasă – reflectă stările de spirit ale personajelor din piesa lui Cehov.

ARKADINA

Decorul creat de Lia Dogaru este unul de natură simbolistă (şi, apreciem, alegorică) în prelungirea concepţiei promovate de Robert Edmond Jones, care afirma: ,,un bun decor de teatru nu trebuie să fie o pictură, ci o imagine”, nuanţând că decorul trebuie să sugereze ,,o aşteptare, o prevestire, o tensiune”. Pe urmele lui R.E. Jones, ale lui Lee Simonson şi ale comilitonilor acestora -, Lia Dogaru a avut inspiraţia şi resursele profesionale de a ridica decorul ei din ,,Pescăruşul” la rang de hermeneut vizual, ,,element care vorbeşte ochilor, uneori chiar mai elocvent decât vorbeşte textul urechii” (John Gassner).

Pornind de la aceste considerente, artistul vizual Lia Dogaru a conceput o scenografie – repetăm – cât se poate de funcţională, având rol de element organic, vital, al reprezentaţiei.

La fel ca precursorii săi de talie mondială, Lia Dogaru nu se abate de la principiul simplicităţii, arta de la luminile rampei impunându-se a fi, pentru ea,  ,,nu descriptivă, ci evocatoare” – ca un memento cu obârşii într-o maximă rostită de Michelangelo: ,,Frumosul înseamnă eliminarea a tot ce este inutil”;

  1. Decupajele cinematografice gândite şi create de Yiannis Paraskevopoulos sunt, în cvasi-totalitatea lor, dacă nu impecabile, mai mult decât convingătoare, realizate cu profesionalism de superclasă. Uneori poţi avea impresia că aceleaşi secvenţe sunt interpretate în faze succesive, traversând etape de-o clipită în care se face apel la elemente de pantomimă, gesticulaţie ,,mecanicistă”, ,,robotizată”, până la momente cântate (exclusiv în engleză, actriţele în cauză: Cerasela Iosifescu, Iulia Colan şi Iulia Lazăr/ Maşa dovedind calităţi vocale admirabile) sau la un soi de balet insolit, toate pe fondul unui joc fragmentat şi fragmentar, menit să-l frapeze pe spectator şi să-i rămână în memorie pentru multă vreme.

Dacă până spre finalul primului act (s-au jucat, îngemănate, fără pauză, primele două şi ultimele două) au prevalat, mai ales, alternarea de mimo-drame  cu secvenţele vorbite, împletite cu limbaj gestual, euritmii şi limbaj corporal (prefaţând/ sugerând acţiunea) – interpretarea dinspre finalul fiecăreia dintre secvenţele din jumătatea a doua a piesei ,,Pescăruşul” era…,,ca pe scenă”, într-un melanj de realism, realism lăuntric şi stilizare simultană ori într-un ,,eclectism dinamic”, cum ar putea aprecia John Gassner.

  1. Sub bagheta magică a regizorului grec Yiannis Paraskevopoulos, toţi cei unsprezece actori craioveni evoluează la turaţie maximă, joacă, evident, cu plăcere totală şi dau, pe scenă, tot ce e mai bun în ei:

Dorin Andone – matur, echilibrat, cu un excelent simţ al nuanţărilor, în rolul lui Dorn;

Iulia Lazăr – mereu captivantă, în prim-plan, duduind de viaţă, în pofida impostaţiei specifice – în rolul Maşa;

Anca Dinu – dezinvoltă şi expresivă, deşi, parcă, în rolul Polina, joacă uneori ciupind frâna cu vârful pantofului;

Vlad Udrescu – aspirând să fie un veritabil argint viu, în rolul dificil al tânărului dramaturg Treplev, un destin la răspântie, dezarmat de gloria mamei sale, necruţătoarea Arkadina, iubindu-şi cu înfocare cariera de stea a teatrului moscovit;

Eugen Titu (Şamraev), Cătălin Vieru (Iakov) şi Dragoş Măceşanu (Medvedenko) – prea mari, parcă, pentru trei roluri aparent de plan secund, toţi trei aspirând să joace cu exactitate de ceasornic elveţian şi izbutind mai mereu.

Un rol cu totul aparte – în raport cu toţi ceilalţi şi în economia întregii piese ,,Pescăruşul” – revine experimentatului şi rafinatului Valentin Mihali, actorul-locomotivă al Teatrului Naţional ,,Marin Sorescu” din Craiova – alături de imbatabilul său coleg de scenă: Ilie Gheorghe. Cu forţă de titan, delicateţe de pasăre colibri, zburând din floare în floare, mereu zâmbitor şi iradiind energie pozitivă –, Valentin Mihali constituie, în rolul Sorin, liantul atât de necesar în momentele de criză dintre personaje, posesorul cheiţei de aur pentru un of sau altul al partenerilor de scenă. Fără a fi un rol de mare anvergură, Sorin din ,,Pescăruşul” probează, încă o dată, tinereţea şi vigoarea absolute ale Actorului  cu obârşii maramureşene, copilărie şi adolescenţă la Arad, conservator în Bucureşti, care slujeşte cu devoţiune prima scenă din Bănie de mai bine de trei decenii şi jumătate: Valentin Mihali.

  Cu un apetit de joc debordant, cu naturaleţe şi siguranţă pe care nu i le-am intuit până acum, Cerasela Iosifescu stăpâneşte relaţiile cu partenerii de scenă, în rolul Irina Nikolaevna Arkadina, actriţă în amurgul primei tinereţi (43 de ani), ajunsă în apogeul carierei, cu mare succes la public, acceptând doar rolurile de protagonistă şi veghind ca o panteră ca nu cumva să-i smulgă cineva, din gheare, pe reputatul regizor cu care este cuplată de vreo 20 de ani.

În Trigorin, scriitor ce pare ba pragmatic şi riguros, ba picat de pe altă planetă, actorul Sorin Leoveanu dovedeşte, din nou, capacităţile sale profunde de trăire a unui rol complex, de asumare şi de transmitere, dincolo de marginea scenei, a unei frenezii răsturnate faţă de aceea a Ninei, ce poate fi asemănată cu a fiinţei aflate pe buza prăpastiei, avertizată că nu are voie să privească în jos, dar, tocmai aşa, privind în adâncul sufletului ei – răvăşit de întrebări, îndoieli, angoase, înfruntând abisul – îşi poate găsi calea, învingându-şi dilemele, temerile, luptând cu tenacitate să-şi realizeze visul de a deveni actriţă mare şi de a se mântui prin dragostea pentru Trigorin.

 Dar Nina  – Iulia Colan – se învinge pe sine însăşi, îşi împlineşte visul de a se afirma ca actriţă redutabilă, numai că îşi arde aripile în pălălaia iubirii neîmpărtăşite decât temporar, nu până la capăt, de Trigorin, născând un copil, care-i moare la vârstă foarte fragedă, ea călindu-se finalmente, pentru noi şi noi bătălii profesionale şi umane.

 

Cu toate aceste cinci puncte forte, de nota zece, unele chiar de 10 plus, spectacolul ,,Pescăruşul” montat la Craiova de regizorul Yiannis Paraskevopoulos nu-şi atinge decât fragmentar – din punctul nostru de vedere – ţintele, nota sa de ansamblu (media generală), pentru regie, fiind cu mult mai jos, pe undeva în jur de 8 (opt), cu indulgenţă.

PESCĂRUȘUL - scenă din actul al IV-lea

Iată şi cauzele care ne-au impus o asemenea, severă, judecată de valoare:

  1. În pofida tuturor calităţilor înşiruite, detaliate şi argumentate mai sus, reprezentaţia nu are fluenţă, nu are coerenţă, din pricina decupajelor prea multe, sufocant de multe – care-i spulberă gradaţia tensiunii dramatice şi-i subminează structura de întreg armonios, sferic, viu, prin care circulă, însufleţitor, sângele operei de artă autentice;
  2. Din punctul de vedere al luminilor, ,,Pescăruşul” craiovean a fost, la premiera din 5 decembrie 2015, un eşec regretabil, pentru a nu afirma că a constituit o probă de neglijenţă şi indulgenţă, o lipsă de respect, un afront faţă de iubitorii de teatru din Bănie. Am încercat să ne convingem, după spectacol, că, poate, regizorul o fi vrut să caricaturizeze personajele, deşi piesa nu este mai deloc ,,comedie” (aşa cum, sarcastic, şi-a subintitulat-o Cehov), ci dramă veritabilă, cu accente tragice în final, când  Pescăruşul ucis în primul act (Pescăruşul simbolizând destinul Ninei) este urmat de sinuciderea tânărului scriitor Konstantin Gavrilovici Treplev, fiul Arcadinei, cel iubit cu deznădejde de Maşa, însă el tânjind permanent după dragostea Ninei, care nu l-a iubit niciodată şi-l refuză şi după eşecul ei în povestea de amor cu Trigorin.
  3. Deschizând, a doua zi de dimineaţă, după premieră, caietul program, am rămas şocaţi văzând că, în pagina ce prefaţează Distribuţia, apar doar: Regia – Yiannis Paraskevopoulos, Decorurile şi costumele – Lia Dogaru (excelente şi costumele, în spiritul secolului XXI, când are loc această premieră); Compozitor – Manos Milonakis; Asistent regie – Laurenţiu Tudor. Aoleo, muică! – ne-am zis. Regizorul aista bate orice record: a renunţat, din capul locului, la forţa expresivă a luminilor. Răsfoind caietul-program până la capăt, ne-am dat, totuşi, seama că ne-am înşelat: titularii portofoliilor Regia tehnică (George Dulămea), Lumini (Dodu Ispas), Sonorizare (foarte bună – Valentin Pârlogea), Sufleur (Bogdana Dumitriu), Videoproiecţie (Florin Chirea) sunt înscrişi pe pagina penultimă…  – probabil, din ignoranţa paginatorului, ori din vanitatea altora…
  4. Indiferent care este cauza distribuirii monstruoase a luminii pe chipurile actorilor din ,,Pescăruşul” – doar de jos în sus, cu umbre şi pete letale pe chip, umbre generate de cele nouă spoturi montate pe marginea rampei -, aceasta trebuie urgent, urgent, urgent! reparată. O asemenea bătaie de joc ne-a fost dat să vedem numai la Alba Iulia, în seara din ajunul zilei de 1 Decembrie: splendidele busturi în marmură ale reginei Maria şi Regelui Ferdinand, de la intrarea în curtea Catedralei Reîntregirii Neamului, arătau ca nişte măşti mortuare, hidoase, deoarece erau luminate exclusiv de jos, de cele două spoturi din paviment, plasate în faţa soclului fiecăruia. Fără lumini din faţă, fără lumini de contur… În spatele Catedralei, lângă Sala Unirii şi Muzeul de Istorie-Arheologie, statuia ecvestră, inspirând o forţă colosală şi o tărie de caracter invincibilă,  a Voievodului Mihai Viteazul – Restitutor Daciae -, capodoperă în bronz a sculptorului Oscar Han, era cufundat totalmente într-o beznă groasă cât istoria mişcărilor oculte, beznă de nepătruns…
  5. Pescarusul-1
  6. Revenind la ,,Pescăruşul”, ţinem să-i reamintim regizorului elen câteva adevăruri, pe care suntem convins că le ştie, dar, probabil, le-a pierdut din vedere, lăsându-se furat de frenezia premierei: ,,Text, gest, sunet, lumină au pentru mine o importanţă egală: spectacolul trăieşte din acest tot şi oricine neglijează unul dintre aceste elemente privează acest corp de un organ esenţial” (Antonin Artaud, eseul ,,Teatrul Cruzimii”, publicat în ,,Le petit parisien”, ediţia din 14 aprilie 1935); ,,Niciunul dintre marii teoreticieni şi practicieni ai spectacolului nu au negat rolul creator al luminii în activitatea lor artistică. Dimpotrivă, de la Appia până la Meyerhold sau de la Stanislavski până la Reinhardt ori Artaud, de numele tuturor realizatorilor prestigioşi de spectacol ai secolului nostru (n.n. XX) se leagă o contribuţie privind îmbogăţirea paletei estetice a luminii” (Virgil Petrovici, ,,Lumină şi culoare în spectacol”, Bucureşti, 1974, Editura Albatros);
  7. Dată fiind frumuseţea copleşitoare a muzicii compuse de Manos Milonakis pentru premiera ,,Pescăruşul” de la Craiova, găsim de cuviinţă să-i sugerăm regizorului elen Paraskevopoulos să-i ceară imperios lui Dodu Ispas să distribuie atât de măiestrit lumina încât să facă din ea un echivalent vizual al muzicii care acompaniază capodopera cehoviană montată în Cetatea Băniei.

 

..//..

       DAN LUPESCU

                                            Duminică, 6 decembrie 2015, scris între orele 7.20 – 17.55

scriitorul-dan-lupescu

Articole Conexe

Ultimele Articole