23.1 C
Roșiorii de Vede
vineri, iunie 21, 2024

Pastorala PS GALACTION, la Învierea Domnului – 2009

                              † GALACTION

 

 

                DIN MILA LUI DUMNEZEU

            EPISCOP AL SFINTEI EPISCOPII

         A ALEXANDRIEI ŞI TELEORMANULUI

 dsc_0035

IUBITULUI NOSTRU CLER, CINULUI MONAHAL

ŞI DEPTCREDINCIOŞILOR CREŞTINI DIN ACEASTĂ

SFÂNTĂ ŞI DE DUMNEZEU PĂZITĂ EPISCOPIE, HAR

ŞI PACE DE LA DUMNEZEU TATĂL,

IAR DE LA NOI PĂRINTEASCĂ BINECUVÂNTARE

 

       „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă

şi Cel ce sunt viu. Am fost mort şi iată sunt viu în

vecii vecilor şi am cheile morţii şi ale iadului”

(Apocalipsa 1, 17-18)

 

Iubiţii Noştri fii duhovniceşti,

 

          Săvârşind călătoria duhovnicească a Postului celui

Mare constatăm că timpul acestuia s-a sfârşit şi „corabia

sufletului vede portul, cum spunea Sfântul Ioan Gură de

Aur. Ceea ce căutăm însă nu este să ajungem în port, ci să

nu ajungem la ţărm cu corabia goală…

          Aşadar, dragostea de Hristos a aprins atâtea candele în

noi, încât trebuie să picurăm în ele untdelemnul învăţăturii

pentru ca lumina să rămână în noi cât mai multă vreme”, în călătoria spre Înviere (Ioan 15, 11).

 

          Prin Învierea Mântuitorului Hristos timpul a devenit

vreme a Învierii şi cale spre viaţa de veci, iar lumina care

iradiază din umanitatea Lui Înviată este văzută de toate

făpturile şi este o asigurare a Învierii şi a vieţii de veci, o

certitudine a luminii dumnezeieşti pentru noi toţi, gustată

anticipativ încă din timpul vieţii noastre pământeşti.

          Toate zilele anului au devenit sărbători şi trepte ale

înaintării noastre în lumina Învierii lui Hristos, ajungând

tot mai aproape de marea lumină a lui Hristos „mai bine

zis, timpul întreg a devenit un ajun al Duminicii veşnice,

al petrecerii veşnice în lumina descoperită a Învierii, cum

zilele săptămânii, zile închinate Sfinţilor care au trăit timpul

lor în această lumină a Învierii, sunt sărbători pregătitoare

pentru Duminica Învierii, cum au fost şi pentru ei”, după

cum spunea Părintele Stăniloae.

          După Înviere, femeile mironosiţe, bucurându-se, s-au

închinat Dumnezeului celui viu (Apocalipsa I, 17-18),

pe Care, ca pe un mort cu lacrimi Îl tânguiseră. Hristos a

înlăturat moartea ca sfârşit al vieţii noastre, dăruindu-ne

viaţa Lui veşnică. Aceasta este, de altfel, şi pricina bucuriei

noastre din orice timp. Prin Învierea lui Hristos s-a produs

o schimbare radicală în umanitate, în ea a pătruns o lumină

nesfârşită, conţinutul ei dobândind valoare şi sens, iar o

bucurie inepuizabilă şi reală a umplut-o.

          Învierea este trecerea spre altă existenţă după ce am

străbătut „marea cea sărată” a vieţii pământeşti înălţată de multe ori de valurile ispitelor (I Corinteni 15, 20). Acesta

este şi sensul cuvântului „Paşte„. În Sinaxarul de la

Utrenia Învierii, Paştele este tradus prin cuvântul românesc

trecere” asemenea trecerii de la nefiinţă la existenţă, ca

şi actul Creaţiei, asemenea trecerii poporului biblic de la

robia lui Faraon la libertate în ţara făgăduinţei, asemenea

Întrupării Fiului lui Dumnezeu pentru trecerea noastră de

la starea de păcat la comuniunea de viaţă cu Dumnezeu.

          Prefigurată de toate acestea, Învierea lui Hristos este

trecerea noastră desăvârşită de la „moarte la viaţă şi de pe

pământ la cer”, cum cântă Biserica în noaptea Învierii.

          După cum bucuria Duminicii Învierii întrece toate bucuriile şi copleşeşte toate tristeţile, în acelaşi fel lumina ei întrece toate luminile revelaţiei nedepline din VechiulTestament.

 Acolo un stâlp de foc conducea un popor dintr-o

robie pământească într-o libertate exterioară; acolo Moise

le făcea cunoscută voia unui Dumnezeu ascuns în întuneric

şi simţit în parte doar de el însuşi. Aici şi acum Dumnezeu

Însuşi, Soarele Hristos, le umple pe toate de „lumină, şi cerul

şi pământul şi cele de dedesubt”, conducându-ne spre libertatea

şi viaţa deplină a vieţii veşnice, călătorind prin timp.

          Astfel, Sfântul Niceta de Remesiana, episcopul dacoromanilor, spune că strămoşii noştri „cu prevedere însă au legat ziua Paştelui mai degrabă de Lună şi zi, decât de

echinocţiu, căci Luna plină luminează tot întunericul nopţii,

după cum luminarea Duhului ne-a izbăvit de stricăciunea

întunericului. Şi după echinocţiu, Paştele se va sărbători în

lumină tot mai mare şi noapte tot mai împuţinată. Ziua de Duminică este cu adevărat învierea zilelor, căci revine la

început şi înnoieşte sfârşitul întru viaţă. S-a părut astfel că

acestea trebuiesc păzite mai cu seamă în ziua de naştere a

bucuriei şi izbăvirea creaţiei” adică ziua Învierii (Despre

Paşte, Editura Sofia, 2009, p. 175).

          Înţelegem, prin urmare, de ce Biserica face din noaptea

Învierii zi prealuminată şi prin glasul preotului cheamă

pe toţi credincioşii la primirea Luminii „care luminează

tuturor” şi numeşte „luminată” şi săptămâna următoare

Duminicii Învierii.

           Mai mult, s-a spus că „vestea bună” (Evanghelia)

creştină se concentrează în vestea Învierii lui Hristos,

temei al siguranţei că şi noi vom învia. Apostolii şi-au

văzut misiunea lor în a fi „martori” ai Învierii lui Hristos

(Fapte 1, 22).

          Desigur, această vestire a fost prin excelenţă „veste

bună” nu pentru că a anunţat învierea unui om simplu, nici

n-a întemeiat nădejdea învierii noastre a tuturor pe învierea

unui astfel de om, aceasta n-ar fi o înviere pentru eternitate

şi spre plenitudinea vieţii în Dumnezeu, ci o repetare a ei

pe plan actual. Ea a fost vestea bună pentru că a anunţat

învierea Celui ce fiind om, a fost şi Dumnezeu şi pentru

că, noi înviind, pe temeiul învierii Lui, ne vom împărtăşi

de viaţa deplină a umanităţii Lui în Dumnezeu. Numai o

astfel de înviere este o înviere întru plinătatea eternă a vieţii

noastre şi ea întemeiază bucuria noastră plenară sau, coincide

cu ea, înţelegând astfel sensul primelor cuvinte rostite de

Mântuitorul după Înviere: „Bucuraţi-vă” (Matei 28, 9).

 

             Iubiţi fii ai Învierii,

 

          Părinţii Bisericii, Învăţătorii noştri, prin tâlcuirile lor

ne încredinţează de adevărul Sfintei Învieri şi ne învaţă

cum să trăim autentic sărbătoarea, „închinându-ne fără să

ne îndoim” (Matei 28, 17) şi „de bucurie crezând” (Luca

24, 41) în acest adevăr.

          Având în vedere faptul că anul acesta este anul jubiliar

al Sfinţilor Părinţi capadocieni, să punem la inimă, mai întâi

cuvintele Sfântului Vasile cel Mare din dumnezeiasca sa

Liturghie: „Curăţindu-ne prin apă şi sfinţindu-ne cu Sfântul

Duh, S-a dat pe Sine schimb morţii, întru care eram ţinuţi,

fiind vânduţi sub păcat. Şi, pogorându-se, prin Cruce, în

iad, ca să plinească toate ale Sale, a nimicit durerile morţii.

Şi înviind a treia zi şi cale făcând oricărui trup la Învierea

cea din morţi, că nu era cu putinţă a fie ţinut sub stricăciune

Începătorul vieţii” (Liturghier, EIBMBOR, Bucureşti

2000, p. 229).

            Sfântul Grigorie de Nazianz în cuvântul său la Paşti ne

îndeamnă spunând: „Ne vom împărtăşi cu Paştele într-un

chip simbolic… încât, dacă eşti Simon Cirineanul, ridică

Crucea şi urmează. Dacă eşti împreună răstignit ca tâlhar,

cunoaşte cu evlavie pe Dumnezeu ! … Şi dacă eşti Iosif

din Arimateea, cere Trupul de la răstignitor, să se facă a ta

curăţirea lumii şi dacă eşti Nicodim adoratorul de noapte al

lui Dumnezeu, îngroapă-L – cu miruiri. Şi dacă eşti vreuna din Marii, dacă eşti cealaltă Marie, dacă eşti Salomeea,

dacă eşti Ioana, plângi la mormânt dis de dimineaţă. Vezi tu

primul piatra răsturnată, poate şi pe Îngeri şi pe Însuşi Iisus.

Grăieşte ceva, ascultă-I glasul. Dacă auzi: «Nu te atinge de

Mine» (Ioan 20, 17), stai mai departe, adoră Cuvântul şi nu

te întrista, căci ştie El cui să se arate mai întâi. Fă-te Petru

sau Ioan, dă fuga la mormânt, aleargă întru întâmpinare,

alergând împreună, întrecându-te cu întrecerea cea bună.

Şi dacă, cu toată graba ta, vei fi lăsat în urmă, biruie cu

râvna, nu privind aplecat peste mormânt, ci intrând în el.

Şi dacă nu vei fi de faţă, cum a fost Toma, atunci când erau

adunaţi împreună Ucenicii cărora li se arătase Hristos, să

nu fii necredincios, când Îl vei vedea. Şi dacă nu vei crede,

crede celor care îţi spun, şi dacă nu crezi nici acestor spuse,

crede semnelor cuielor…

          Multe au fost, într-adevăr minunile vremii de atunci…

dar nici una nu este ca minunea mântuirii mele. Puţine

picături de sânge reclădesc întreaga lume şi se fac pentru toţi

oamenii ca cheagul pentru lapte, închegându-se împreună

şi adunându-se în una : «O Paşte mare şi curăţitor a toată

lumea»” (Ed. Herald, Bucureşti, 2004, pp. 252-253, 257).

          Sfântul Grigorie ne avertizează asupra îndoielii şi

temerii ce se pot strecura în unele suflete, asemenea ca

întru ale femeilor ce se întorceau de la mormânt, şi care,

în relatarea Sfântului Evanghelist Marcu (12,8) erau

„cuprinse de frică şi de uimire şi nimănui n-au spus nimic

căci se temeau”, în dimineaţa Învierii.

          Mai aproape de vremurile noastre Sfântul Nicolae Velimirovici, prin cuvântul său la Paşti, ne întăreşte credinţa şi ne alungă îndoielile, spunând:

          „Vor întreba unii: cum spunem că a biruit moartea

Domnul Cel Înviat, de vreme ce oamenii încă mor? Cei

ce au intrat în lumea acesta prin pântecele maicii lor, vor

ieşi din ea prin moarte şi prin mormânt. Este lege aceasta!

Dar pentru noi, care murim în Hristos, moartea nu este

un abis întunecat, ci este naşterea la o viaţă nouă, este

întoarcerea acasă. Pentru noi, mormântul nu este întuneric

fără de sfârşit, ci este poarta la care ne aşteaptă Îngerii lui

Dumnezeu strălucitori. Pentru cei plini de dragostea lui

Hristos, mormântul nu este decât cea din urmă piedică în

calea prezenţei Lui, piedică subţire ca pânza de păianjen.

Deci strigă marele Apostol Pavel: „pentru mine viaţa este

Hristos şi moartea un câştig” (Filipeni 1, 21). Cum n-a biruit

Domnul moartea, când, unde este El, moartea nici nu se

vede? Mormântul nu mai e un abis pentru că El l-a umplut

cu Sine; nu mai este întuneric pentru că El l-a străluminat;

nu mai este groază pentru că este semn nu al sfârşitului ci

al începutului; nici groapa nu este casa noastră în veşnicie,

pentru că este numai uşa ce dă într-acolo. Deosebirea între

moartea de dinaintea Învierii lui Hristos şi moartea de după

Înviere, este cea dintre un incendiu pustiitor şi luminiţa

unei candele. Biruinţa lui Hristos este temeinică, prin El

„moartea a fost înghiţită de biruinţă” (I Corinteni15, 54).

          De vor întreba alţii: Cum spunem că Domnul Cel

Înviat a biruit păcatul, de vreme ce oamenii încă păcătuiesc?

Cu adevărat Domnul a învins păcatul! L-a biruit prin zămislirea şi naşterea Sa fără de păcat; prin viaţa Sa curată de pe pământ; prin suferinţa pe Cruce, drept fiind; şi, la sfârşit, a încoronat biruinţa prin slăvită Învierea Sa. S-a făcut leac, leac bun, leac fără greş împotriva păcatului” (Predici, Editura Ileana, Bucureşti, 2006, pp. 218-219).

          Prin urmare, Învierea, nu este lipsită de puterea lui

Hristos care s-a manifestat în răbdarea Crucii, răbdare

care este, prin ea însăşi, şi biruire a morţii. Învierea este

astfel arătarea deplin actualizată, manifestată de Hristos în

purtarea Crucii.

 

            Iubiţii Noştri,

 

          Sfântul Isaac Sirul spunea că „aerul Învierii se poate

respira încă de aici”, lepădându-te de sine şi purtându-ţi

crucea mântuitoare spre înviere. Ceea ce îl face pe om să

fie cu adevărat fiu al lui Dumnezeu şi îi dă identitate, nu

sunt capacităţile sale fizice sau intelectuale, ci harul de a

participa la Învierea lui Hristos, de a fi în stare, de acum

înainte, să moară lumii şi să trăiască vieţii veşnice. „Cel

ce-şi iubeşte viaţa sa o va pierde, iar cel ce-şi urăşte viaţa în

lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan 12, 25)

          Adevăratul creştin este acela care a înviat din morţi,

o icoană a lui Hristos Cel Înviat. El arată că imaterialul nu

este numai spiritual şi că trupul nu este numai material.

„Duhovnicesc” este tot ceea ce a fost sfinţit prin taina

Crucii şi a Învierii.

          Un monah a scris cândva: „Nu este treaba mea să

construiesc case sau să le văruiesc. Nu e treaba mea să scriu

şi să citesc. Care este chemarea mea? Este aceea, dacă e cu

putinţă, de a muri în Dumnezeu. Atunci voi trăi cu adevărat

şi voi fi mişcat de o altă putere. Atunci voi putea face toate

lucrurile – să sap, să fac ordine, să scriu, să citesc – în

chip liber, fără a mă alipi de nimic. Pot merge oriunde, însă

oriunde merg, trebuie să caut „singurul lucru de care este

nevoie” (Luca 10, 42). Când construieşti pentru a construi,

îţi lărgeşti mormântul. Când scrii pentru a scrie, îţi ţeşi

giulgiul. Dar când trăieşti şi respiri căutând totdeauna mila

lui Dumnezeu, atunci un veşmânt nestricăcios se ţese în

jurul tău şi găseşti dulceaţa unei încredinţări cereşti ţâşnind

înlăuntrul tău” şi un glas tainic îţi şopteşte: „Nu te teme! Eu

sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi Cel ce sunt viu. Am fost

mort şi iată sunt viu în vecii vecilor şi am cheile morţii şi

ale iadului” (Apocalipsa 1, 17-18) (Arhimandritul Vasilios,

Intrarea în Împărăţie, Editura Deisis, Sibiu, 2007, p. 134).

          Mai mult, Sfântul Dimitrie al Rostovului ne

încredinţează că, „fiind născut în păcat nu-ţi este cu putinţă

a scăpa de acesta (de păcat) şi nu poţi trece la viaţa veşnică

altfel decât prin moarte şi despărţirea de trup şi de pământ.

Aşadar, înainte de învierea obştească sârguieşte-te să fii în

toată vremea viu întru Domnul, înviind sufletul tău prin

nepăcătuire şi nepătimire, sufletul tău cel omorât prin păcate

şi patimi. Înviind cu Duhul nu te vei mai teme de moartea

trupească vremelnică, ci o vei dori cât mai degrabă pentru

a fi împreună cu Domnul. Iar la învierea cea de obşte vei străluci ca lumina prea strălucitoare prin virtutea ta lăuntrică

iar în cele din afară cu primirea trupului nestricăcios şi

preaslăvit” (Călăuziri către veşnicele locaşuri, Editura

Sofia, Bucureşti 2003, p. 80).

          De aceea, întrucât Învierea Domnului a început cu

pogorârea Sa la Iad, pentru a-i sfărâma porţile şi a aduce şi

acolo lumina vieţii, tot aşa şi învierea noastră spirituală va

trebui să înceapă cu coborârea în iadul suferinţelor de tot

felul în care se poate afla aproapele nostru, pentru a-l smulge

de sub tirania lor prin puterea şi dragostea Mântuitorului

nostru Cel Înviat. Cu atât mai mult acum, când societatea

în general se confruntă cu lipsuri de tot felul provocate de

criza economică mondială.

          Bucuria sfântă a Învierii Mântuitorului Hristos ni se

descoperă tuturor ca să putem depăşi neajunsurile de orice

fel, să ne putem ridica biruitori deasupra oricărei amăgiri şi

ca să înţelegem rostul trecerii de la moarte la viaţă, nevoia

înnoirii ridicării de pe pământ la cer în toate rosturile

ascultărilor noastre: „Bucuraţi-vă, căutaţi desăvârşirea, fiţi

uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al

păcii va fi cu voi” (II Corinteni 13, 11).

          Viaţa noastră în Hristos, redimensionată prin Învierea

Sa, trebuie să fie nu numai dar peste dar, nu numai minune

şi înnoire, bucurie şi sens, ci ea trebuie să rămână icoană

luminată a răsăritului identităţii noastre creştineşti şi făclie

aprinsă a virtuţilor unei existenţe ne comune, izvorâtă din

dragostea Sa pentru noi.

          Păstrători şi chivernisitori ai darurilor Învierii, putem fi icoane ale bunătăţii, ale înţelepciunii, ale păcii, ale milosteniei şi ale îngăduinţei care sunt valori ale tezaurului duhovnicesc aflat deasupra oricăror vremuri. Din ele culegând, avem credinţa că putem oferi, cu dărnicia celui convins că în toate cele ce sunt, Hristos este răspuns al dragostei. Luminaţi de Învierea Sa, putem sta fără de prihană martori ai vieţii veşnice, izvorâtă din aceasta şi

purtători de lumină, vestitori ai bucuriei şi păcii.

          Acum este Învierea, când toate s-au umplut de lumină,

când cel chemat în ceasul întâi şi cel ajuns în ceasul din

urmă stau în aceeaşi dragoste a lui Dumnezeu, când pragul

înţelegerii acestei minuni este şi poarta care deschide

intrarea noastră în împărăţia lui Dumnezeu. Sfânta Înviere

a transformat cuvintele în simţiri, gândurile în certitudini,

iar aşteptările împreună pătimirii noastre cu El în împreună

bucurie a Învierii întregii lumi. Învierea lui Hristos este

cina la care ne cheamă Dumnezeu ca să putem sfinţi viaţa

noastră. La ea nu putem lipsi. Doar împărtăşindu-ne din

aceasta putem rămâne în dragostea lui Dumnezeu. Hristos

a Înviat! Bucuraţi-vă şi dăruiţi, spuneţi copiilor voştri,

strigaţi celor ce încă nu dorm şi celor adormiţi că bucuria

aceasta sfântă este darul lui Dumnezeu oferit spre folosul

nostru duhovnicesc.

          Punându-vă la inimă aceste învăţături şi părinteşti

îndemnuri, rugăm pe „Dumnezeul păcii, Cel ce L-a sculat

din morţi pe Domnul nostru Iisus, Marele Păstor al oilor

prin sângele unui testament veşnic, să vă înzestreze cu tot

ceea ce este bun spre a-I face voia, lucrând întru noi ceea ce e bineplăcut înaintea Lui, prin Iisus Hristos, Căruia fie-I

Slava în veci” (Evrei 13, 20-21), vestindu-vă cu sfinţenie

şi cu dragoste tuturor, cea mai mare bucurie adusă lumii

vreodată: Hristos a Înviat!

 

                       Al vostru de tot binele doritor

          şi către Domnul Iisus Hristos Cel Înviat rugător,

 

                        † G A L A C T I O N

 

          Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Articole Conexe

Ultimele Articole