† GALACTION
DIN MILA LUI DUMNEZEU
EPISCOP AL SFINTEI EPISCOPII
A ALEXANDRIEI ŞI TELEORMANULUI
IUBITULUI NOSTRU CLER, CINULUI MONAHAL
ŞI DEPTCREDINCIOŞILOR CREŞTINI DIN ACEASTĂ
SFÂNTĂ ŞI DE DUMNEZEU PĂZITĂ EPISCOPIE, HAR
ŞI PACE DE LA DUMNEZEU TATĂL,
IAR DE LA NOI PĂRINTEASCĂ BINECUVÂNTARE
„Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă
şi Cel ce sunt viu. Am fost mort şi iată sunt viu în
vecii vecilor şi am cheile morţii şi ale iadului”
(Apocalipsa 1, 17-18)
Iubiţii Noştri fii duhovniceşti,
Săvârşind călătoria duhovnicească a Postului celui
Mare constatăm că timpul acestuia s-a sfârşit şi „corabia
sufletului vede portul, cum spunea Sfântul Ioan Gură de
Aur. Ceea ce căutăm însă nu este să ajungem în port, ci să
nu ajungem la ţărm cu corabia goală…
Aşadar, dragostea de Hristos a aprins atâtea candele în
noi, încât trebuie să picurăm în ele untdelemnul învăţăturii
pentru ca lumina să rămână în noi cât mai multă vreme”, în călătoria spre Înviere (Ioan 15, 11).
Prin Învierea Mântuitorului Hristos timpul a devenit
vreme a Învierii şi cale spre viaţa de veci, iar lumina care
iradiază din umanitatea Lui Înviată este văzută de toate
făpturile şi este o asigurare a Învierii şi a vieţii de veci, o
certitudine a luminii dumnezeieşti pentru noi toţi, gustată
anticipativ încă din timpul vieţii noastre pământeşti.
Toate zilele anului au devenit sărbători şi trepte ale
înaintării noastre în lumina Învierii lui Hristos, ajungând
tot mai aproape de marea lumină a lui Hristos „mai bine
zis, timpul întreg a devenit un ajun al Duminicii veşnice,
al petrecerii veşnice în lumina descoperită a Învierii, cum
zilele săptămânii, zile închinate Sfinţilor care au trăit timpul
lor în această lumină a Învierii, sunt sărbători pregătitoare
pentru Duminica Învierii, cum au fost şi pentru ei”, după
cum spunea Părintele Stăniloae.
După Înviere, femeile mironosiţe, bucurându-se, s-au
închinat Dumnezeului celui viu (Apocalipsa I, 17-18),
pe Care, ca pe un mort cu lacrimi Îl tânguiseră. Hristos a
înlăturat moartea ca sfârşit al vieţii noastre, dăruindu-ne
viaţa Lui veşnică. Aceasta este, de altfel, şi pricina bucuriei
noastre din orice timp. Prin Învierea lui Hristos s-a produs
o schimbare radicală în umanitate, în ea a pătruns o lumină
nesfârşită, conţinutul ei dobândind valoare şi sens, iar o
bucurie inepuizabilă şi reală a umplut-o.
Învierea este trecerea spre altă existenţă după ce am
străbătut „marea cea sărată” a vieţii pământeşti înălţată de multe ori de valurile ispitelor (I Corinteni 15, 20). Acesta
este şi sensul cuvântului „Paşte„. În Sinaxarul de la
Utrenia Învierii, Paştele este tradus prin cuvântul românesc
„trecere” asemenea trecerii de la nefiinţă la existenţă, ca
şi actul Creaţiei, asemenea trecerii poporului biblic de la
robia lui Faraon la libertate în ţara făgăduinţei, asemenea
Întrupării Fiului lui Dumnezeu pentru trecerea noastră de
la starea de păcat la comuniunea de viaţă cu Dumnezeu.
Prefigurată de toate acestea, Învierea lui Hristos este
trecerea noastră desăvârşită de la „moarte la viaţă şi de pe
pământ la cer”, cum cântă Biserica în noaptea Învierii.
După cum bucuria Duminicii Învierii întrece toate bucuriile şi copleşeşte toate tristeţile, în acelaşi fel lumina ei întrece toate luminile revelaţiei nedepline din VechiulTestament.
Acolo un stâlp de foc conducea un popor dintr-o
robie pământească într-o libertate exterioară; acolo Moise
le făcea cunoscută voia unui Dumnezeu ascuns în întuneric
şi simţit în parte doar de el însuşi. Aici şi acum Dumnezeu
Însuşi, Soarele Hristos, le umple pe toate de „lumină, şi cerul
şi pământul şi cele de dedesubt”, conducându-ne spre libertatea
şi viaţa deplină a vieţii veşnice, călătorind prin timp.
Astfel, Sfântul Niceta de Remesiana, episcopul dacoromanilor, spune că strămoşii noştri „cu prevedere însă au legat ziua Paştelui mai degrabă de Lună şi zi, decât de
echinocţiu, căci Luna plină luminează tot întunericul nopţii,
după cum luminarea Duhului ne-a izbăvit de stricăciunea
întunericului. Şi după echinocţiu, Paştele se va sărbători în
lumină tot mai mare şi noapte tot mai împuţinată. Ziua de Duminică este cu adevărat învierea zilelor, căci revine la
început şi înnoieşte sfârşitul întru viaţă. S-a părut astfel că
acestea trebuiesc păzite mai cu seamă în ziua de naştere a
bucuriei şi izbăvirea creaţiei” adică ziua Învierii (Despre
Paşte, Editura Sofia, 2009, p. 175).
Înţelegem, prin urmare, de ce Biserica face din noaptea
Învierii zi prealuminată şi prin glasul preotului cheamă
pe toţi credincioşii la primirea Luminii „care luminează
tuturor” şi numeşte „luminată” şi săptămâna următoare
Duminicii Învierii.
Mai mult, s-a spus că „vestea bună” (Evanghelia)
creştină se concentrează în vestea Învierii lui Hristos,
temei al siguranţei că şi noi vom învia. Apostolii şi-au
văzut misiunea lor în a fi „martori” ai Învierii lui Hristos
(Fapte 1, 22).
Desigur, această vestire a fost prin excelenţă „veste
bună” nu pentru că a anunţat învierea unui om simplu, nici
n-a întemeiat nădejdea învierii noastre a tuturor pe învierea
unui astfel de om, aceasta n-ar fi o înviere pentru eternitate
şi spre plenitudinea vieţii în Dumnezeu, ci o repetare a ei
pe plan actual. Ea a fost vestea bună pentru că a anunţat
învierea Celui ce fiind om, a fost şi Dumnezeu şi pentru
că, noi înviind, pe temeiul învierii Lui, ne vom împărtăşi
de viaţa deplină a umanităţii Lui în Dumnezeu. Numai o
astfel de înviere este o înviere întru plinătatea eternă a vieţii
noastre şi ea întemeiază bucuria noastră plenară sau, coincide
cu ea, înţelegând astfel sensul primelor cuvinte rostite de
Mântuitorul după Înviere: „Bucuraţi-vă” (Matei 28, 9).
Iubiţi fii ai Învierii,
Părinţii Bisericii, Învăţătorii noştri, prin tâlcuirile lor
ne încredinţează de adevărul Sfintei Învieri şi ne învaţă
cum să trăim autentic sărbătoarea, „închinându-ne fără să
ne îndoim” (Matei 28, 17) şi „de bucurie crezând” (Luca
24, 41) în acest adevăr.
Având în vedere faptul că anul acesta este anul jubiliar
al Sfinţilor Părinţi capadocieni, să punem la inimă, mai întâi
cuvintele Sfântului Vasile cel Mare din dumnezeiasca sa
Liturghie: „Curăţindu-ne prin apă şi sfinţindu-ne cu Sfântul
Duh, S-a dat pe Sine schimb morţii, întru care eram ţinuţi,
fiind vânduţi sub păcat. Şi, pogorându-se, prin Cruce, în
iad, ca să plinească toate ale Sale, a nimicit durerile morţii.
Şi înviind a treia zi şi cale făcând oricărui trup la Învierea
cea din morţi, că nu era cu putinţă a fie ţinut sub stricăciune
Începătorul vieţii” (Liturghier, EIBMBOR, Bucureşti
2000, p. 229).
Sfântul Grigorie de Nazianz în cuvântul său la Paşti ne
îndeamnă spunând: „Ne vom împărtăşi cu Paştele într-un
chip simbolic… încât, dacă eşti Simon Cirineanul, ridică
Crucea şi urmează. Dacă eşti împreună răstignit ca tâlhar,
cunoaşte cu evlavie pe Dumnezeu ! … Şi dacă eşti Iosif
din Arimateea, cere Trupul de la răstignitor, să se facă a ta
curăţirea lumii şi dacă eşti Nicodim adoratorul de noapte al
lui Dumnezeu, îngroapă-L – cu miruiri. Şi dacă eşti vreuna din Marii, dacă eşti cealaltă Marie, dacă eşti Salomeea,
dacă eşti Ioana, plângi la mormânt dis de dimineaţă. Vezi tu
primul piatra răsturnată, poate şi pe Îngeri şi pe Însuşi Iisus.
Grăieşte ceva, ascultă-I glasul. Dacă auzi: «Nu te atinge de
Mine» (Ioan 20, 17), stai mai departe, adoră Cuvântul şi nu
te întrista, căci ştie El cui să se arate mai întâi. Fă-te Petru
sau Ioan, dă fuga la mormânt, aleargă întru întâmpinare,
alergând împreună, întrecându-te cu întrecerea cea bună.
Şi dacă, cu toată graba ta, vei fi lăsat în urmă, biruie cu
râvna, nu privind aplecat peste mormânt, ci intrând în el.
Şi dacă nu vei fi de faţă, cum a fost Toma, atunci când erau
adunaţi împreună Ucenicii cărora li se arătase Hristos, să
nu fii necredincios, când Îl vei vedea. Şi dacă nu vei crede,
crede celor care îţi spun, şi dacă nu crezi nici acestor spuse,
crede semnelor cuielor…
Multe au fost, într-adevăr minunile vremii de atunci…
dar nici una nu este ca minunea mântuirii mele. Puţine
picături de sânge reclădesc întreaga lume şi se fac pentru toţi
oamenii ca cheagul pentru lapte, închegându-se împreună
şi adunându-se în una : «O Paşte mare şi curăţitor a toată
lumea»” (Ed. Herald, Bucureşti, 2004, pp. 252-253, 257).
Sfântul Grigorie ne avertizează asupra îndoielii şi
temerii ce se pot strecura în unele suflete, asemenea ca
întru ale femeilor ce se întorceau de la mormânt, şi care,
în relatarea Sfântului Evanghelist Marcu (12,8) erau
„cuprinse de frică şi de uimire şi nimănui n-au spus nimic
căci se temeau”, în dimineaţa Învierii.
Mai aproape de vremurile noastre Sfântul Nicolae Velimirovici, prin cuvântul său la Paşti, ne întăreşte credinţa şi ne alungă îndoielile, spunând:
„Vor întreba unii: cum spunem că a biruit moartea
Domnul Cel Înviat, de vreme ce oamenii încă mor? Cei
ce au intrat în lumea acesta prin pântecele maicii lor, vor
ieşi din ea prin moarte şi prin mormânt. Este lege aceasta!
Dar pentru noi, care murim în Hristos, moartea nu este
un abis întunecat, ci este naşterea la o viaţă nouă, este
întoarcerea acasă. Pentru noi, mormântul nu este întuneric
fără de sfârşit, ci este poarta la care ne aşteaptă Îngerii lui
Dumnezeu strălucitori. Pentru cei plini de dragostea lui
Hristos, mormântul nu este decât cea din urmă piedică în
calea prezenţei Lui, piedică subţire ca pânza de păianjen.
Deci strigă marele Apostol Pavel: „pentru mine viaţa este
Hristos şi moartea un câştig” (Filipeni 1, 21). Cum n-a biruit
Domnul moartea, când, unde este El, moartea nici nu se
vede? Mormântul nu mai e un abis pentru că El l-a umplut
cu Sine; nu mai este întuneric pentru că El l-a străluminat;
nu mai este groază pentru că este semn nu al sfârşitului ci
al începutului; nici groapa nu este casa noastră în veşnicie,
pentru că este numai uşa ce dă într-acolo. Deosebirea între
moartea de dinaintea Învierii lui Hristos şi moartea de după
Înviere, este cea dintre un incendiu pustiitor şi luminiţa
unei candele. Biruinţa lui Hristos este temeinică, prin El
„moartea a fost înghiţită de biruinţă” (I Corinteni15, 54).
De vor întreba alţii: Cum spunem că Domnul Cel
Înviat a biruit păcatul, de vreme ce oamenii încă păcătuiesc?
Cu adevărat Domnul a învins păcatul! L-a biruit prin zămislirea şi naşterea Sa fără de păcat; prin viaţa Sa curată de pe pământ; prin suferinţa pe Cruce, drept fiind; şi, la sfârşit, a încoronat biruinţa prin slăvită Învierea Sa. S-a făcut leac, leac bun, leac fără greş împotriva păcatului” (Predici, Editura Ileana, Bucureşti, 2006, pp. 218-219).
Prin urmare, Învierea, nu este lipsită de puterea lui
Hristos care s-a manifestat în răbdarea Crucii, răbdare
care este, prin ea însăşi, şi biruire a morţii. Învierea este
astfel arătarea deplin actualizată, manifestată de Hristos în
purtarea Crucii.
Iubiţii Noştri,
Sfântul Isaac Sirul spunea că „aerul Învierii se poate
respira încă de aici”, lepădându-te de sine şi purtându-ţi
crucea mântuitoare spre înviere. Ceea ce îl face pe om să
fie cu adevărat fiu al lui Dumnezeu şi îi dă identitate, nu
sunt capacităţile sale fizice sau intelectuale, ci harul de a
participa la Învierea lui Hristos, de a fi în stare, de acum
înainte, să moară lumii şi să trăiască vieţii veşnice. „Cel
ce-şi iubeşte viaţa sa o va pierde, iar cel ce-şi urăşte viaţa în
lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan 12, 25)
Adevăratul creştin este acela care a înviat din morţi,
o icoană a lui Hristos Cel Înviat. El arată că imaterialul nu
este numai spiritual şi că trupul nu este numai material.
„Duhovnicesc” este tot ceea ce a fost sfinţit prin taina
Crucii şi a Învierii.
Un monah a scris cândva: „Nu este treaba mea să
construiesc case sau să le văruiesc. Nu e treaba mea să scriu
şi să citesc. Care este chemarea mea? Este aceea, dacă e cu
putinţă, de a muri în Dumnezeu. Atunci voi trăi cu adevărat
şi voi fi mişcat de o altă putere. Atunci voi putea face toate
lucrurile – să sap, să fac ordine, să scriu, să citesc – în
chip liber, fără a mă alipi de nimic. Pot merge oriunde, însă
oriunde merg, trebuie să caut „singurul lucru de care este
nevoie” (Luca 10, 42). Când construieşti pentru a construi,
îţi lărgeşti mormântul. Când scrii pentru a scrie, îţi ţeşi
giulgiul. Dar când trăieşti şi respiri căutând totdeauna mila
lui Dumnezeu, atunci un veşmânt nestricăcios se ţese în
jurul tău şi găseşti dulceaţa unei încredinţări cereşti ţâşnind
înlăuntrul tău” şi un glas tainic îţi şopteşte: „Nu te teme! Eu
sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi Cel ce sunt viu. Am fost
mort şi iată sunt viu în vecii vecilor şi am cheile morţii şi
ale iadului” (Apocalipsa 1, 17-18) (Arhimandritul Vasilios,
Intrarea în Împărăţie, Editura Deisis, Sibiu, 2007, p. 134).
Mai mult, Sfântul Dimitrie al Rostovului ne
încredinţează că, „fiind născut în păcat nu-ţi este cu putinţă
a scăpa de acesta (de păcat) şi nu poţi trece la viaţa veşnică
altfel decât prin moarte şi despărţirea de trup şi de pământ.
Aşadar, înainte de învierea obştească sârguieşte-te să fii în
toată vremea viu întru Domnul, înviind sufletul tău prin
nepăcătuire şi nepătimire, sufletul tău cel omorât prin păcate
şi patimi. Înviind cu Duhul nu te vei mai teme de moartea
trupească vremelnică, ci o vei dori cât mai degrabă pentru
a fi împreună cu Domnul. Iar la învierea cea de obşte vei străluci ca lumina prea strălucitoare prin virtutea ta lăuntrică
iar în cele din afară cu primirea trupului nestricăcios şi
preaslăvit” (Călăuziri către veşnicele locaşuri, Editura
Sofia, Bucureşti 2003, p. 80).
De aceea, întrucât Învierea Domnului a început cu
pogorârea Sa la Iad, pentru a-i sfărâma porţile şi a aduce şi
acolo lumina vieţii, tot aşa şi învierea noastră spirituală va
trebui să înceapă cu coborârea în iadul suferinţelor de tot
felul în care se poate afla aproapele nostru, pentru a-l smulge
de sub tirania lor prin puterea şi dragostea Mântuitorului
nostru Cel Înviat. Cu atât mai mult acum, când societatea
în general se confruntă cu lipsuri de tot felul provocate de
criza economică mondială.
Bucuria sfântă a Învierii Mântuitorului Hristos ni se
descoperă tuturor ca să putem depăşi neajunsurile de orice
fel, să ne putem ridica biruitori deasupra oricărei amăgiri şi
ca să înţelegem rostul trecerii de la moarte la viaţă, nevoia
înnoirii ridicării de pe pământ la cer în toate rosturile
ascultărilor noastre: „Bucuraţi-vă, căutaţi desăvârşirea, fiţi
uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al
păcii va fi cu voi” (II Corinteni 13, 11).
Viaţa noastră în Hristos, redimensionată prin Învierea
Sa, trebuie să fie nu numai dar peste dar, nu numai minune
şi înnoire, bucurie şi sens, ci ea trebuie să rămână icoană
luminată a răsăritului identităţii noastre creştineşti şi făclie
aprinsă a virtuţilor unei existenţe ne comune, izvorâtă din
dragostea Sa pentru noi.
Păstrători şi chivernisitori ai darurilor Învierii, putem fi icoane ale bunătăţii, ale înţelepciunii, ale păcii, ale milosteniei şi ale îngăduinţei care sunt valori ale tezaurului duhovnicesc aflat deasupra oricăror vremuri. Din ele culegând, avem credinţa că putem oferi, cu dărnicia celui convins că în toate cele ce sunt, Hristos este răspuns al dragostei. Luminaţi de Învierea Sa, putem sta fără de prihană martori ai vieţii veşnice, izvorâtă din aceasta şi
purtători de lumină, vestitori ai bucuriei şi păcii.
Acum este Învierea, când toate s-au umplut de lumină,
când cel chemat în ceasul întâi şi cel ajuns în ceasul din
urmă stau în aceeaşi dragoste a lui Dumnezeu, când pragul
înţelegerii acestei minuni este şi poarta care deschide
intrarea noastră în împărăţia lui Dumnezeu. Sfânta Înviere
a transformat cuvintele în simţiri, gândurile în certitudini,
iar aşteptările împreună pătimirii noastre cu El în împreună
bucurie a Învierii întregii lumi. Învierea lui Hristos este
cina la care ne cheamă Dumnezeu ca să putem sfinţi viaţa
noastră. La ea nu putem lipsi. Doar împărtăşindu-ne din
aceasta putem rămâne în dragostea lui Dumnezeu. Hristos
a Înviat! Bucuraţi-vă şi dăruiţi, spuneţi copiilor voştri,
strigaţi celor ce încă nu dorm şi celor adormiţi că bucuria
aceasta sfântă este darul lui Dumnezeu oferit spre folosul
nostru duhovnicesc.
Punându-vă la inimă aceste învăţături şi părinteşti
îndemnuri, rugăm pe „Dumnezeul păcii, Cel ce L-a sculat
din morţi pe Domnul nostru Iisus, Marele Păstor al oilor
prin sângele unui testament veşnic, să vă înzestreze cu tot
ceea ce este bun spre a-I face voia, lucrând întru noi ceea ce e bineplăcut înaintea Lui, prin Iisus Hristos, Căruia fie-I
Slava în veci” (Evrei 13, 20-21), vestindu-vă cu sfinţenie
şi cu dragoste tuturor, cea mai mare bucurie adusă lumii
vreodată: Hristos a Înviat!
Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul Iisus Hristos Cel Înviat rugător,
† G A L A C T I O N
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului