17.5 C
Roșiorii de Vede
joi, martie 28, 2024

OVIDIU și EMINESCU – piscuri identitare

OVIDIU și EMINESCU – piscuri identitare

în viziunea lui Emil Boroghină

            Născut în aceeași zodie cu BRÂNCUȘI -, polivalentul om de teatru craiovean Emil Boroghină (actor, regizor, manager) ne propune două recitaluri lirice de o expresivitate, forță de sugestie și dinamism intrinsec antologice: 1. De la OVIDIU, exilatul la Pontul Euxin, la Mihai EMINESCU, Luceafărul din Țara Mioriței; 2. Cântecul vârstelor (spectacol de poezie populară).

            Ele au avut multe altele premergătoare, dintre care le amintim doar pe anterioarele, ambele în 2016: Sunt suflet în sufletul neamului meu. Limba Română este patria mea, respectiv, Lumea-ntreagă e o scenă (recital Shakespeare), în urma căruia E.S. Paul Brumel, Ambasadorul Marii Britanii la București, și Dl Nigel Bellingham, directorul British Council România, au urcat pe scena Sălii Horia Lovinescu a Teatrului Nottara și au declarat încheierea suitei de manifestări din Anul SHAKESPEARE – 400 în România.

Cerbicia întru căutarea esențelor (cerbicie deloc încrâncenată, dimpotrivă: de seninătatea și serenitatea specifice spiritualității geto-dacilor – care credeau în nemurirea sufletului, cântau și dănțuiau la moartea vreunui semen, care pleca să-l întâlnească pe Zamolxe, dar plângeau la nașterea pruncilor, care nici nu știau ce patimi îi așteaptă de Terra !), vocația depistării vocilor din adâncuri, a șoaptelor arheilor și arhetipurilor/ matrițelor ancestrale, ca și colosala înțelepciune a ascultării tâlcurilor fiecărui  element dăruit de Dumnezeu, a fiecărui sunet definitoriu pentru diversele „materiale” (cuvânt/ metaforă, lemn, piatră, marmură, bronz) constituie elemente care-i unesc, peste timp, pe Boroghină și Brâncuși.

Consonanța în care intră creațiile lor este cu atât mai lăudabilă și mai profundă, cu cât ei și-au trăit prima școlire, aceea a „vârstei de aur”, copilăria, în medii diametral opuse, ca atmosferă și orizont gnoseologic (cel puțin la o grăbită primă vedere).

Emil Boroghină a văzut lumina acestei lumi pe malul Dunării, la Corabia (23.I.1940), iar Brâncuși în Hobița Gorjului (19.II.1876), adică sub streașina de lumină celestă a munților Parâng și Retezat, nu prea departe nici de Gugu, nici de Vârful Omul din Bucegi, fiecare dintre locurile menționate având rosturile și gurile sale de rai,  cu efluviile strălucitoare de energie pozitiv-tămăduitoare, cu Sfincșii dacici, văzuți ori nevăzuți decât de inițiați.

Născut în preajma unui antic sit arheologic, Sucidava (capitala tribului dacic al șucilor, devenită oraș roman, de unde, după retragerea aureliană, împăratul Constantin cel Mare arcuise un superb pod peste Dunăre, lung de 2.400 metri, legând drumurile comerciale ale Daciei, cu suratele lor din sud, până la Salonic), Boroghină a purtat, poartă cu el, peste tot în lume, pecetea inconfundabilă a milenarei cetăți dacice și romane, dar și Crucifixul de lumină al magistralei axe culturale și militare care este bătrânul Danubiu.

La rândul său, Brâncuși și-a purtat vii, permanent, rădăcinile și ecourile Carpaților, încununați de atâția și atâția munți sacri ai dacilor, fiecare purtând numele de Kogaion, povestea Marelui Lup Alb și o întreagă tolbă de aur cu legende și istorii despre geto-daci, eresuri, basme, colinde, datini, veșminte, ustensile și meșteșuguri nemaiîntâlnite în alte părți de lume.

Ezoterică este sculptura lui Brâncuși, gândită pentru a fi mângâiată sau percepută în mod expres inclusiv de orbi (prin simțul tactil)… Și tot ezoterică este marea poezie – fie tradițională, folclorică, populară, cu autor anonim, fie trăită până dincolo de cutremurare ontologic-metafizică, incizată pe piele ultra-fină de oaie ori pergament, de anticul Ovidiu, fie scrisă pe  hârtie, de Românul Absolut: Eminescu.

Despre Exilatul de la Pontul Euxin, Ovidiu -, Tudor Arghezi crede că „este marele nostru strămoș de limbă, de scriere și de sânge (…), poet al nostru ca și Eminescu”. În lumina cercetărilor științifice temeinice, se pare, însă, că Ovidiu este, mai degrabă, marele nostru strănepot de limbă, noi, traco-geto-dacii, fiind strămoșii lui, ci nu invers.

Iar despre Mihai Eminescu, același Tudor Arghezi se exprimă seismic: „Eminescu e sfântul prea curat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieții lui s-a ales un Crucificat. Fiind foarte român, Eminescu este universal.”.

…Absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”/ IATC din București (clasa Dinu Negreanu), Emil Boroghină s-a dăruit, încă din 1963, scenei-altar a Teatrului Național din Craiova, cu o abnegație desăvârșită, unică, sigiliu originar doar pentru oltenii get-beget.

De la Al. Firescu, Romulus Diaconescu, Dan Lupescu până la Victor Parhon, Mihai Naidin și alți importanți cronicari dramatici, toți au scris laudativ, în cotidianele Înainte și Cuvântul Libertății, ori în reviste precum Ramuri, România literară, Lamura, Teatrul.

Concomitent cu activitatea sa de actor, Emil Boroghină a nutrit o pasiune constantă pentru arta regiei de teatru, montând o serie de piese bine alese, dintre care reținem Bietul meu Marat, Polen pe insulă, Poveste din Hollywood, Jocul de-a vacanța sau asigurând asistența de regie la spectacole monumentale (Macbeth de Shakespeare), obținând-și, la un moment dat, atestatul ca regizor profesionist.

În Dicționarul dedicat actorilor craioveni (File de arhivă sentimentală, cu prefață de Ion Zamfirescu, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1993, 414 pagini), Constantin Gheorghiu și Al. Firescu creionează un portret foarte succint, dar cât se poate de lămuritor, cuprinzător, protagonistului nostru de acum: „În Emil Boroghină, teatrul craiovean și întreaga viață culturală a acestui perimetru de spiritualitate românească au un dăruit până dincolo de abnegație, un intelectual, un suflet curat, un împătimit de poezie și de tot ceea ce se înglobează într-un activism cultural de esență, un inițiator și un muncitor trudnic pentru împlinirea celor mai riscante proiecte culturale, un mentor de o rară exemplaritate al mișcării de amatori și, în ultima vreme, un conducător teatral care știe ce are de făcut și cu cine se poate întemeia în împlinirea și ilustrarea acestui moment fertil al scenei craiovene.”.

Talentatul și împătimitul (avizat!) de poezie Emil Boroghină a conceput, a „clocit” și a dat viață, de-a lungul bogatei și exemplarei sale cariere, la zeci de recitaluri, al căror număr cred că nu-l mai cunoaște, cu exactitate, nici chiar domnia sa.

Important este că, în anii de grație 2015-2018, făcând slalom printre zeci de turnee, de-a lungul și de-a latul planetei, din Americi până în China și Australia, el a meditat cu asupra de măsură, a finisat și a finalizat recitaluri lirice cu impact incontestabil asupra iubitorilor de duh și slovă românească, de spirit, spiritualitate, cultură și artă cu sorginte traco-geto-dacice.

Cel ce l-a purtat mereu în inimă pe idolul, dascălul și prietenul său, nimeni altul decât Artistul Poporului Radu Beligan, director-președinte, apoi, președinte de onoare pe viață al Institutului Mondial de Teatru -, Emil Boroghină, înțelegându-și cum se cuvine punctul de apogeu atins, și-a asumat cu temeritate admirabilă spectacolul De la OVIDIU, exilatul la Pontul Euxin, la Mihai EMINESCU, Luceafărul din Țara Mioriței – scenariul: Emil Boroghină, regia: Alina Hiristea, editare video: Marius Perțe și Ciprian Duică, muzica originală: Bogdan Marinescu, regia tehnică: George Dulămea, lumini: Dodu Ispas, operator video: Florin Chirea, sunet: Marius Marciu.

Premiera absolută a avut loc de Ziua Culturii Naționale/ Ziua EMINESCU, 15 ianuarie 2019, la Teatrul Nottara, sala George Constantin, din București.

Unica reprezentație din Bănie, în sala Ion D. Sîrbu a Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova, s-a desfășurat în după-amiaza/ seara zilei de 17 martie 2019. Se pare că va rămâne și singura, în Capitala Olteniei, deoarece conducerea Naționalului craiovean ezită să-și respecte promisiunea de a fi parte egală, cu Teatrul Nottara, în susținerea acestui proiect.

După ce am trecut pragul negru al sălii Ion D. Sîrbu, alături de spectatori, am plonjat într-un pântece primordial: spațiu al negrului absolut, dușumeaua, pereții, plafonul, totul-totul având această culoare dinainte de nașterea universului.

Noroc că, surâzătoare, învăluitoare,  pulsând lumina iubirii divine, din planul frontal te frapează fereastra salvatoare a unui ecran de un alb imaculat, care te îmbracă, parcă, într-un șuvoi de lumină adânc grăitor și fremătător, izbăvitor și cuceritor. Gândul te străfulgeră că intri într-un spațiu al inițierii, în care poți trăi experiența copleșitoare a Învierii întru Lumină.

Sesizezi, după aceea, că magicul ecran este încadrat, pe trei părți (stânga, dreapta, sus), de o „ramă” regală, maiestuoasă, de dimensiune 6 x 3 metri (maximum: 8 x 4 m), care te duce cu gândul la miraculoasele porți din lemn, maramureșene și gorjene, după modelul cărora BRÂNCUȘI a dat viață Porții Sărutului… Sărutul dintre profan și sacru… Sărutul Trecerii, pe-Trecerii… Sărutul iubirii spirituale… Sărutul mereu întemeietor, dintre viață și moarte…

Sărutul-botez care consfințește nemurirea sufletului românesc, nemurire care-i călăuzea permanent pe daci, inclusiv în neînfricarea cu care se aruncau în bătăliile de apărare a gliei străbune și seninătatea/ bucuria cu care-și priveau/ primeau moartea…

Este, concomitent, „rama” ocrotitoare a Arcului de Triumf – sprânceană de sanctuar dacic și de bazilică tainică -, Arc mărit imperial, redimensionat de câteva zeci de ori și după acea smerită ușă de acces (în poziția fătului și a rugăciunii, în genunchi!) în chilia Sfântului Mormânt al lui Hristos, din Catedrala Mântuirii de la Ierusalim.

Câte un Arc de Triumf închinat memoriei Eroilor Neamului există în capitala fiecăreia dintre țările care-și respectă martirii, trecutul, prezumându-și, așadar, prezentul și viitorul.

…Pe ecranul de un sidefiu halucinant, aproape orbitor: genericul spectacolului gata de a prinde viață – De la Ovidiu la Mihai Eminescu. Scenariul: Emil Boroghină.

Din haos întrupată și din lumină, răsare, instantaneu, silueta Protagonistului: Emil Boroghină, „îmbrăcat în negru, cu părul său alb, aureolat de o meșteșugită lumină de contur”, după cum bine a reținut (aveam să citesc ulterior) Marina Roman (leviathan.ro), într-o stanță impecabilă a atmosferei acestei reprezentații de anduranță – probă a Purgatoriului, cu ispitiri devastatoare, comparabile, poate, cu atât de teluricul raliu Paris-Dakar!, din deșertul deșertăciunilor fără limite, și de impact răvășitor asupra inimilor privitorilor.

Sute, multe sute de versuri recită Actorul (driver neînfricat prin dunele și furtunile de nisip ale istoriei), fără sufleur! Căci interpretul se află la doar câțiva pași de spectatori. Jenant, derutant și deranjant ar fi, desigur, dacă „siajul” sufleurului ar ajunge, fie și numai o singură dată, ori de două-trei ori, la urechile celor din sală.

Detaliul de mai sus – extrem de important asupra siguranței infailibile, desăvârșite, de sine, a interpretului – este înregistrat astfel de site-ul Asociației Culturale Leviathan: „Mulți, foarte mulți dintre spectatori NU au putut crede că Emil Boroghină a recitat fără sufleur. Dragi prieteni, depun mărturie că așa se petrec lucrurile la fiecare spectacol de poezie al fabulosului actor: un circuit perfect între minte, inimă și …literatură. Concentrarea NU sugrumă emoția, iar emoția – nu știu prin ce mecanism celest – augmentează concentrarea lui Emil Boroghină, societar de onoare al Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova, căruia îi mulțumesc.”.

O percepție la fel de vibrantă are Ileana Perneș Dănălache (magnanews.ro), despre acest recital dedicat țării noastre, care exercită Președinția Consiliului Europei (Consiliul de Miniștri al U.E.) în primul semestru al anului 2019: „Decor? Un con de lumină și un ecran pe care Ciprian Duică a pus traducerile simultane ale textelor rostite în română pe scenă, în limbile europene de circulație, dar și în limba latină. (…) Distribuția? Emil Boroghină. One-man-show. Actorul a venit – siluetă decupată parcă dintr-un vis – și a recitat cu o măiestrie inegalabilă, timp de aproape două ore, și din Ovidiu, Tristele și Ponticele, și multe din versurile eminesciene, trecând prin capodopera Luceafărul, încheind regalul de poezie cu versurile poetului Marin Sorescu: Trebuiau să poarte un nume.”

„…Un tur ne forță pentru întreaga echipă pe care regizoarea Alina Hiristea a condus-o cu eleganță și discreție – evidențiază, la fel de rafinata comentatoare Marina Roman. Nu este deloc simplu să gândești o modalitate de abordare a două module aparent disparate și să faci scenic sensibilă legătura dintre ele. (…) Latina versurilor scrise la Pontul Euxin era din nou vie, pe ecranul din spatele lui Emil Boroghină, care  recita tristele scrisori ale poetului, traduse în română. Ascultându-l pe Boroghină, stâncile și zbuciumul mării, timpul istoric au dispărut. Respiram în timpul simultan și în cadența poeziei. Apoi a venit Eminescu. Dacă pentru Ovidiu coordonata imaginilor din montajul video era orizontala, pentru Eminescu echipa a ales verticala pomilor înfloriți și a apei curgătoare.”.

Șuvoiul judecăților de valoare și al mărturisirilor Marinei Roman continuă, la fel de expresiv și dezinvolt: „Începând cu George Vraca, șase sunt actorii, actori mari, pe care i-am ascultat spunând Eminescu. Însă pe doi dintre ei i-aș tot asculta: Adrian Pintea și Emil Boroghină. Fascinanta experiență a limbii române în dialog cu familia sa a continuat. Nu m-am putut opri din citit pe ecran versiunile în latină, italiană, franceză, spaniolă, portugheză, engleză și germană ale celor recitate.”.

La cote eclatante, tot mai înalte, a trăit mesajele acestei reprezentații (monolog, monodramă) cronicarul dramatic al site-ului magnanews.ro: „Vers după vers, actorul ne prinde în plasa epistolelor care recompun pentru noi o întreagă lume! E lumea strămoșilor noștri, cei nemuriți de poetul Vasile Alecsandri: „Latina gintă e regină/ În ale lumii ginte mari”. Tensiunea crește, aerul vibrează de forța din vocea actorului care se joacă cu gândurile noastre, aruncându-ne în hăuri nebănuite, în această „geografie barbară” care era Dacia pentru romani și pentru exilatul Ovidiu. Emil Boroghină recită fără oprire, memoria prodigioasă îl ajută să reverse asupra noastră un torent de rime, cuvinte potrivite, și ne face să-l urmărim, clipă de clipă, cu sufletul la gură.”.

Cavalcada atinge cadențe de iureș dezlănțuit, de neoprit, în reconstituirea bulversantă -, veritabil poem incendiar biciuit de gâlgâitoare fulgurații și fulgere de esență ontologic-cosmică: „Abandonat parcă într-un spațiu al poeziei absolute, rostește versuri, zeci de versuri care recompun în fața noastră dureroase momente ale unui trecut măcinat de vinovății, ale unor oameni care au schimbat mersul întregii noastre civilizații. Spectatorii au amuțit. În sală, s-a așternut o tăcere ireală. Privesc în jur și simt cum liniștea devine materială, curge printre noi ca un șuvoi de apă. Privesc spre scena pe care actorul Emil Boroghină continuă să recite, să spună, să explice, să ne convingă, persuadează, ne privește cu ochii lui mari, din ce în ce mai larg deschiși, ne privește și – ca într-o hipnoză –ne transferă în spațiul ireal, creat tot de el pe scena pe care regizoarea Alina Hiristea s-a strecurat cu luminile și umbrele ei, cu cercurile de foc care înconjoară, ca o coroană de spini, chipul actorului. Psihologia iubirii deslușită în pilde, îndemnuri, adevăruri, tristeți, bucurii, iubiri, pasiuni, viață și moarte, dar mai ales eternitate. „Poeții nu mor niciodată” – …fapt dovedit și de harul extraordinarului interpret.”.

Finalul exegezei Ilenei Perneș Dănălache este pe măsură, adică apoteotic: „Un recital egal cu o stare de grație pentru care acest fabulos recitator care este actorul Emil Boroghină merită toată iubirea și admirația noastră.”.

Cuceriți de frumusețea explozivă a recitalului/ recitalurilor lirice ale lui Emil Boroghină, ca și de lava incandescență a comentariilor pe care le-a stârnit -, ce am mai putea adăuga? Doar că – și de astă-dată –a găsit, ca un solomonar, cu subtila-i niuelușă de alun, locul magic din care murmură, apoi izbucnește, intempestiv, în lumină, TONUL.

 TONUL și cadența ROSTIRII. Care nu-s nici tenebros năruitoare, nici de bocet ori lamento. Nimic melodramatic.

Este TONUL Sufletului și duhului dintotdeauna al românului, bucurându-se de munții și colinele pe  care Dumnezeu i le-a dăruit – lui și ale moșilor săi – pentru a le colinda, cu turmele de mioare, în lungi și unduitoare fuioare de mărgăritare albe, întru infinirea transhumanței prin care și-au apărat, din zare în zare, zestrea din străbuni.

Tonul și cadența rostirii, din aceste recitaluri ale lui Emil Boroghină, ni le-au reamintit pe acelea ale Prea Fericitului ANASTASIOS, Arhiepiscop al Tiranei și a toată Albania, care, în septembrie 2006, la Tismana, îl omagia pe Sf. Nicodim, numindu-l vrednic urmaș al Sfinților Apostoli: „Cu integrarea României în Uniunea Europeană va începe, desigur, o nouă fază în istoria acestui popor. În Europa NU se cade să mergem, să intrăm ca niște rudenii sărace, ca niște amărâți. Suntem cei mai bogați ai Europei, avem o comoară pe care nimeni altcineva nu o deține. Avem comoara credinței celei drepte, și de aceea avem o mare răspundere și datoria de a ne îndeplini rolul de răspântie a credinței celei drepte în Europa. O Europă fără o credință adevărată, o Europă fără o credință plină de entuziasm și de iubire va deveni o roabă a diferitelor credințe venite din alte părți, adică a diferitelor religii și superstiții. Și toate acestea se cuvine să le facem, iubiții mei, având întotdeauna în mintea noastră, și mai ales punând la inima noastră, cuvintele Domnului pe care le-am auzit astăzi la Sfânta Evanghelie: „Nu te teme!”. Nu te teme, popor român, nu te teme, popor ortodox!”.

Revenind  nemijlocit la cele mai recente recitaluri ale lui Emil Boroghină, se impune a sublinia că, pentru a surmonta complexitatea și dificultățile inumane ale acestor vremuri sataniste, e nevoie de un hermeneut excepțional, de un interpret polivalent, de talia chiar a lui Emil Boroghină.

Arta lui depășește timpul și propulsează partiturile  interpretate scenic (Ovidiu, Eminescu, Shakespeare, poezia populară) în orizonturile spațiului sacru, deloc inaccesibil, de neatins. Ci, dimpotrivă, cvasi-palpabil, dincoace și dincolo de hlamida-i de hermină, imaculată.

Tonul și cadența rostirii. Ton domol, de bisericuță dintr-un lemn, sfioasă ca o mireasă în ziurel de ziuă, și, totodată, săgetătoare, cum lancea de pe turlă, purtând Crucea spre Absolut.

Ton blând, omenos, de spirit românesc răsunând cristalin, nu ton de catedrală trufașă, strivitoare.

Ton de icoană făcătoare de minuni, care te privește direct în ochi și te mântuiește pe dată.

Tonul Duhului care pogoară peste noi, pentru a ne Înălța spre rugul Învierii și al Schimbării la Față.

Ton după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Așa a fost. Așa este. Așa să fie!

Îți mulțumim, Doamne, pentru tot și pentru toate.

                                                            //..//

                                                                                    DAN LUPESCU

 

P.S.: La Teatrul Nottara din București, de Ziua Culturii Naționale/ Ziua EMINESCU, recitalul exemplar de poezie De la Ovidiu la Eminescu, susținut de actorul Emil Boroghină, societar de onoare al Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova, a fost prefațat de dizertația domnului Radu Boroianu, ex-ministru al Culturii, ex-manager general al Institutului Cultural Român, care a prezentat în detaliu Limba latină, prima instituție a Europei, gândit și conceput de domnia sa ca un „proiect major de diplomație culturală, poate singurul de o asemenea anvergură, rămas încă, din păcate, la stadiul de potențialitate”.

Intenția și ideea unui asemenea proiect sunt, indiscutabil, generoase și binevenite. Cât nu este prea târziu. Dacă nu cumva chiar deja este. Numai că întregul edificiu e încropit, derulat, construit pe o axiomă falsă, înscrisă chiar pe frontispiciul proiectului: Limba latină, prima instituție a Europei. Din simplul motiv că, până să răsară Imperiul Roman pe hartă, Europa Veche și lumea, în genere, trăiseră culturi și civilizații înfloritoare anterioare acestuia cu multe, multe mii de ani.

În Peninsula Italică, latina era limba administrației, nefiind cunoscută de populația majoritară. Limbile neolatine (greșit, dar intenționat botezate așa!) sunt, toate, limbi autohtone, provenind din proto-indo-europeană (corect: proto-euro-indiană), adică din iliro-traco-daco-getică, limba strămoșilor noștri. Așadar, latina s-a născut din limba străbunilor noștri, ci nu invers.

Există numeroase studii în acest sens, unele publicate cu veacuri în urmă, dar pe care istoricii și lingviștii noștri le ignoră, din motive oculte.

Vom reveni. Deoarece subiectul este și prea spinos, și prea fierbinte. D. L.

 

Craiova, 3-7 aprilie 2019

 

 

Articole Conexe

Ultimele Articole