25.1 C
Roșiorii de Vede
marți, mai 21, 2024

„Omul credincios poartă darul Duhului Sfânt şi veşmântul virtuţilor”

DIALOGURI FUNDAMENTALE

                   Cu Preasfinţitul GALACTION

                Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

 

 

„Omul credincios poartă darul Duhului Sfânt şi veşmântul virtuţilor”

 

– Bine v-am găsit Preasfinţite Părinte Episcop Galaction. Vă mulţumesc pentru îngăduinţa de a mă primi şi pentru disponibilitatea sufletească de a răspunde câtorva gânduri nerostite până acum, pentru a ne arăta mai desluşit adevărul despre credinţa noastră creştin ortodoxă. Ce se înţelege, Prea Sfinţia Voastră, prin ortodoxie?

 

16Vă mulţumim şi noi, de asemenea, pentru că v-aţi gândit că este bine să oferiţi cititorilor ziarului Opinia Teleormanului şi pe această cale, parte din dreptarul credinţei noastre care, de-altminteri, viu şi permanent este hrană spirituală pentru noi toţi. Vă mulţumim şi pentru gândul Domniei voastre  preocupat de problematica necesităţii de a oferi modele în dimensiuni diferite în această tânără publicaţie. În ceea ce priveşte ortodoxia, aceasta cunoaşte necesitatea înţelesului religios strict, al credinţei, dar şi pe cel practic, exteriorizat, folositoare în înţelesuri acceptate în ambele situaţii.

În puţine cuvinte, am putea spune îndreptăţiţi că înseamnă dragoste. Dar dragostea aplicată  înseamnă mult mai mult decât putem explica, poate mai mult decât putem înţelege; adică, credinţă dreaptă, adică, partea cea bună sau partea care nu se va lua de la noi explicată de Sfânta Biserică ca armonie lucrătoare dintre credinţă şi sens. Este calea de pe pământ la cer a omului iubitor de Dumnezeu.

 

  • Preasfinţia Voastră, se poate spune astăzi că există în lume o teribilă foame de sens, de iubire, de credinţă? Ce este mai important astăzi, realitatea sau adevărul?

 

      – Ar fi minunat şi necesar în acelaşi timp să putem înţelege în permanenţă sensul şi adâncimea cuvintelor în bogăţia cărora se adânceşte lucrarea în sine şi viaţa – ca atitudine particulară – ne uitând că la început a fost Cuvântul. Legătura dintre cuvânt – Cuvântul lui Dumnezeu  – şi viaţă, este convergentă  darurilor pe care le avem de la Dumnezeu. Realitatea este tranzitorie în istoria adevărului, dar  Adevărul care dă vieţii sens, dă viaţă existenţei noastre, Cuvântul şi învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos sunt veşnice. În virtutea nevoii noastre de ascensiune duhovnicească, importanţa adevărului adaptat realităţilor, face să descifrăm folosul nostru, folosul pentru viaţa noastră, pe care trebuie  să-l căutăm mai înainte de toate, ca parte a ceea ce ne îndeamnă Mântuitorul Hristos să căutăm mai înainte de toate „dreptatea şi înţelepciunea”. Pentru aceasta, trebuie creştinului şi nouă, foame şi sete ca şi consecinţe sau lucrări ale credinţei iubitoare, adică neobosită. Nu demult, Preafericitul Părinte Daniel, sublinia această nevoie; „foame şi sete de Dumnezeu  – în înţelesul şi folosul postului” – întărind însemnătatea mijloacelor Bisericii – post, în care ne aflăm, rugăciune, ca permanenţă, dragoste, ca atitudine continuă – sunt cununi, podoabe, virtuţi descoperite folosului vieţii noastre pentru conştientizarea, ca mijloace, ale acestui folos.27

 

  • Există o frică de Dumnezeu, sau este vorba doar de o frică virtuoasă, pe care Dumnezeu i-a dat-o omului ca mijloc de mântuire şi pe care Părinţii o numesc „frica mântuitoare”, „nelinişte mântuitoare”? Ioan spunea: „În iubire nu este frică ci iubirea adevărată alungă frica”.

 

– Frică de Dumnezeu înseamnă cuminţenia cu care nu neapărat suntem datori ci ne trebuie ca să putem împlini poruncile lui Dumnezeu. Adică, luare aminte, aprofundare, însuşire. Nu frică în sensul propriu. Nu îţi poate fi frică de cineva care te iubeşte. Cu alte cuvinte, faţă de iubirea lui Dumnezeu care a grăit nouă în nenumărate rânduri şi în multe feluri, care ne-a mântuit pe cruce, luând chip de rob, care a pătimit pentru noi din dragoste, nu poţi avea stare sau atitudine, sau gând de frică.  Această frică este adâncime a răspunsului nostru faţă de iubirea Sa mântuitoare, manifestată de noi ca iubire din atitudine faţă de aproapele nostru. Comunicarea dintre oameni este rezultat al păcii, al înţelepciunii, al credinţei, al armoniei … al ascultării spre împlinire a poruncilor lui Dumnezeu, sumă ce ne poate face încrezători să nădăjduim mântuirea dar care ne reprezintă, în acelaşi timp, şi în societate. Teama, neliniştea sunt necesare exerciţiului de a împlini, adică să fie lucrătoare ca hotărâre şi percepere a capacităţii de a fi mai buni, îmbogăţiţi în virtuţi, nădăjduitori ai răspunsului lui Dumnezeu faţă de preocuparea şi strădania noastră. În credinţă nu mai există frică în exteriorizarea credinţei, ca în vremea persecuţiilor, credinţa este expresie a trăirilor native cultivate în viaţa noastră, ea este dragoste.

 

–          Şi, iată, potirul la gură Te-aduce

Iisuse Hristoase, Tu, jertfă pe Cruce

Adapă-ne, sânge de Sfânt Dumnezeu

 

Ca bobul în holdă, ca mustu-n ciorchine

Eşti totul în toate şi toate prin Tine

Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Se poate spune că pâinea şi vinul sunt două splendide realităţi pe care se sprijină creştinismul, aşa cum scria în Jurnalul Fericirii, Nicolae Steinhardt?

 

– Da! Realităţi existenţiale cu multiple sensuri şi însemnătăţi. Dar când pâinea şi vinul sunt prefăcute în timpul Sfintei Liturghii, la care suntem chemaţi cu toţii, în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, Acestea sunt mai mult decât orice, mai mult decât se poate explica, sunt viaţă în Hristos, sunt părţi din veşnicia iubirii lui Dumnezeu cu care ne împărtăşim, este Hristos Însuşi. Trăim în Hristos şi cu Hristos, pâinea şi vinul înseamnă existenţă, viaţa noastră, părtăşie în Dumnezeu, Înviere, şi posibilitatea noastră de a rămâne sărbătoare, de care este atât de multă nevoie astăzi, mai cu seamă.

 

  • De-a lungul timpului, s-a vorbit mult despre libertate. Nicolae Bălcescu, în Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul, scria: Cine luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu. S-a spus că „există oameni pentru care a fi liberi e o plictiseală, e o belea”, că „libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc”, dar şi că „libertatea e , mai presus de orice, un act de credinţă”. II Cor. 3, 17: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate”. Care este opinia Domniei Voastre, Preasfinţite Părinte Galaction?

 

  • – Libertatea o înţelegem – poate greşit, în funcţie de ceea ce suntem – funcţie de ceea ce dorim să fim, poate, … sau ceea ce ne convine, de cele mai multe ori. Exemple sunt la tot pasul. Însă, important, definitoriu este să distingem folosul, folosul pentru viaţa noastră, pentru societate, pentru comunitatea în care trăim, pentru ţara noastră, pentru lumea întreagă şi, nu în ultimul rând, pentru consistenţa legăturii dintre oameni şi a omului cu Dumnezeu. Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi au adâncit această necesitate pentru a face distincţie între liber arbitru şi libertatea omului şi uite că peste timp mai avem şi noţiunea de libertinaj. A avea libertate înseamnă în înţeles concentrat a asculta şi împlini poruncile lui Dumnezeu – de judecată se ocupă numai Judecătorul, – a da Cezarului ceea ce este de dat lui, a rămâne liberi în limitele rânduielilor şi legilor, a păstra echilibrul bunului simţ şi a celui educaţional din familie sau din şcoală sau din contribuţie proprie, a păstra rânduiala unei moralităţi omeneşti neîntrecută de mândrie sau păcat, pentru că acolo unde este rânduială, acolo este Dumnezeu. Nu în constrângere, ci în conştientizare. Luminarea minţii trebuie să fie şi să rămână trează.31

 

„Credinţa nu este un act săvârşit o singură dată, ci o neîntreruptă privire aruncată din inimă lui Dumnezeu” (A. W. Tozer); „Credinţa este arma secretă, care anihilează toate secretele, împrejurările şi pulverizează hazardul” (Nicolae Steinhardt); „Credinţa este libera consimţire a sufletului” (Sfântul Antonie cel Mare). Cum s-ar mai putea defini credinţa, Preasfinţite Părinte Galaction?

 

 

Ştim că Biserica Ortodoxă păstrează învăţătura Mântuitorului de a socoti pe toţi oamenii aproapele nostru. Preasfinţite Părinte, ce trebuie să facem pentru a convinge pe cineva să creadă în Dumnezeu?

 

– Trebuie să fim exemple, trebuie să păstrăm predarea orelor de religie în şcoală – care este bine să rămână centrul educaţional pentru formarea copiilor şi a personalităţii şi conştiinţei lor –  trebuie să iubim, să înţelegem şi este nevoie să amintim că ne naştem cu această comoară pentru veşnicie, –  credinţa! Pe ea nu o putem îngropa! Ea este sădită în noi şi este o modalitate, cea mai bună, de a ne dovedi existenţa şi identitatea. Omul fără credinţă, dacă nu este mort, este adormit. Credinţa înseamnă viaţă în Hristos. Viaţa în Hristos înseamnă trăire, existenţa trăirii este podoabă, este veşmânt, este oglinda frumuseţii lăuntrice şi exterioare şi pedagog. Condiţia ei este calitatea, nu cantitatea.41

 

  • Preasfinţite Părinte Episcop Galaction, care este semnificaţia semnului crucii cu care ne închinăm?

 

– Este semnul,  – armă împotriva tuturor celor potrivnice – distinctiv al creştinului … ajutor văzut sau tainic al legăturii dintre noi şi Dumnezeu, care ne îndepărtează de singurătatea deşertăciunilor şi ne apropie de esenţa legăturii cu Dumnezeu, ca suport al vieţii ordonate de pecetea grijii Sale mântuitoare. Crucea  este nu numai gest liturgic, ceea ce înseamnă cu mult mai mult şi la îndemâna tuturor şi cel mai uşor este să săvârşim podoaba milei lui Dumnezeu aşternând asupra trupului nostru semnul Sfintei Cruci, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!, ca să mai sfinţim un pic existenţa noastră.

 

  • Ce este Taina, Prea Sfinţia Voastră? Care sunt tainele Bisericii lui Hristos?

 

– Într-o accepţie lărgită, Sfintele Taine sunt minuni puse la îndemâna folosului urcuşului nostru duhovnicesc, dat fiind faptul că în timpul săvârşirii lor, Harul lui Dumnezeu lucrează asupra nevoinţelor noastre în chip nevăzut, dar perceptibil, ca urmare a răspunsului faţă de cererile noastre. Ne aduce sfinţenie, ne ajută să putem fi oameni noi, înnoiţi; bucuria este cu atât mai mare cu cât ne amintim că ele au fost instituite de Mântuitorul Hristos Însuşi, în diferite momente ale propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu şi că numărul lor, de şapte, – o altă simbolistică reală – descoperă şi grija permanentă a lui Dumnezeu, dar şi realitatea că noi beneficiem de roadele binefacerilor lor în toate momentele vieţii noastre: Botez, Mirungere, Spovedanie, Împărtăşanie, Cununie, Maslu, dar şi cele speciale, adică Hirotonia. Adică întregul existenţial, cler şi popor – un tot unitar – în comuniunea dragostei lui Dumnezeu sub pronia lui Dumnezeu pecetluiţi de darurile Duhului Sfânt prezente în timpul săvârşirii Sfintelor Taine. Este minunat.51

 

  • Mântuitorul a pus în Biserica Sa o anume ierarhie superioară şi conducătoare. Care este acea ierarhie şi care sunt acele puteri şi daruri deosebite pe care Mântuitorul le-a dat acestei ierarhii?

 

– Ierarhia o reprezintă diaconii, preoţii şi episcopii. Prin tradiţie, prin instituirea preoţiei de către Mântuitorul Iisus Hristos, ca taină, păstrată de Sfinţii Apostoli, lucrarea noastră este misiune, adică sacrificiu, dedicaţie, altruism,  slujire, nu în ultimă parte, chivernisitori ai tainelor lui Dumnezeu – ce multă profunzime şi frumuseţe! Este jugul greu – uşor al purtării cuvântului lui Dumnezeu şi al responsabilităţii pentru mântuirea tuturor celor încredinţaţi spre a-i păstori. De aceea, preoţia este taină şi lucrare, misiune iar slujitorilor li se cuvine prin definire, nu neapărat prin definiţie, respectul ne impus, ci simţit; sunt slujitori în veac după rânduiala lui Melchisedec. Responsabilitatea este mai mare decât bucuria.

–  Sunt teleormănenii credincioşi, Preasfinţia Voastră?

 

– Da. Dar orice atitudine a noastră încape încă exerciţiul cultivării oricărei virtuţi. Ceea ce trebuie să înţelegem este faptul că ceea ce facem prin exerciţiul credinţei este pentru noi, pentru fiecare în parte, ca parte dintr-un tot al binelui de care avem nevoie cu toţii. Credinţa este aură în pasul aşezat pe scara virtuţilor lui Iacob, ea aduce pace şi sens. Avem nevoie de ele?61

 

– Ce-ar trebui făcut pentru ca teleormănenii să bată în număr cât mai mare la uşa Sfintei Biserici?

 

– Să vină!, să venim, ca să putem fi purtători ai darurilor Duhului Sfânt prin Sfintele Taine. E casa noastră şi a lui Dumnezeu. E poarta intrării şi a ieşirii din viaţă; nu există mântuire în afara Bisericii, adică în afara comuniunii; „unde sunt doi sau trei în numele Meu acolo sunt şi Eu”. Înţelegând că avem nevoie să fim lângă Dumnezeu, sau Dumnezeu să fie cu noi, înţelegem că trebuie să mergem la Biserică. Biserica este cel mai înalt loc de pe pământ nu numai în sens propriu. Putem sta în ea; „în Biserica Slavei Tale stând pe pământ, ni se pare a fi în cer”. Aici este izvorul darurilor şi liniştii noastre zilnice. De aici se aud cel mai bine rugăciunile noastre. De aici se văd cel mai bine lacrimile şi bucuriile fiecăruia. Omul, în Biserică, este cel mai frumos fiu al lui Dumnezeu, faţa sa este chip şi omul este persoană, sunt dimensiuni majore ale stărilor noastre. Biserica este poartă spre cer prin icoane şi Sfintele slujbe, deschisă doar voinţei de a intra, de a bate, este loc al sfinţirii noastre pentru această lume, este pasul spre cer, cale spre mântuire, locaş al Duhului Sfânt, şi corabie a mântuirii. Nu în ultimă parte, trebuie să ne gândim ce rol au bisericile ca edificii pentru istoria şi cultura noastră naţională. Nu este bogăţie mai mare, nu este contribuţie mai însemnată, nu este agoniseală mai frumoasă decât Sfânta Biserică.

 

  • Andre Malraux spunea: „Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc”. Ce rol credeţi că are credinţa în viaţa noastră, în relaţiile inter umane şi care este rolul pe care-l poate avea credinţa între A CLĂDI şi A DISTRUGE?

 

 –  Credinţa stabileşte nivelul şi consistenţa, greutatea omului – fiu al lui Dumnezeu – şi defineşte structurarea sa ca şi conştiinţă şi capacitate sub oblăduirea Duhului Sfânt. Credinţa este reper şi măsură, iar măsura ei este direct proporţională cu exerciţiul. Omul credincios poartă darul Duhului Sfânt şi veşmântul virtuţilor – ca permanenţe existenţiale – nu poate fi ispitit de deşertăciuni tranzitorii. Credinţa este formă de viaţă şi viaţă, ea stabileşte de la sine, nu concepte de viaţă, ci atitudini, fapte, realităţi interumane constructive. Credinţa creează echilibre, este măsura dragostei dintre noi, aici pe pământ atitudine şi dincolo, în cer, argument al netrecerii întâmplătoare. Este atributul atitudinii samaritene. Este munte al păcii şi al mântuirii; „credinţa ta te-a mântuit”, spune Mântuitorul. Ne trebuie mai mult între relaţiile dintre noi? Ea este o necesitate a tuturor vremurilor, pentru că este viaţă şi medicament, ea, numai ea vindecă şi trupul şi sufletul cu explicaţii şi mângâieri minunate, ale cuvintelor puţine şi ale roadelor bogate. Crede! Ni se spune şi … „ toate celelalte ţi se vor adăuga”, este mare dar! Da! Credinţa poate distruge răul dintre noi.preasfintitul-galaction-episcopul-alexandriei-si-teleormanului

 

  • În încheiere, Preasfinţite Părinte Episcop Galaction, permiteţi-mi să vă mulţumesc pentru învăţăturile pe care ni le-aţi transmis, nouă, celor de la publicaţia OPINIA TELEORMANULUI, dar şi cititorilor ei. Un cuvânt către credincioşii teleormăneni…

 

– Cuvântul de faţă este gândul şi darul nostru,din tot sufletul, pentru toţi, în această vreme a Postului Mare, când pomenim la slujbe şi în rugăciunile noastre pe toţi credincioşii. Nu trebuie să uităm de noi, ca să ne putem aduce aminte de ceilalţi, adică este foarte importantă ordonarea vieţii fiecăruia în parte ca să putem fi, ca să putem rămâne purtători şi făcători de pace, cum ne îndeamnă fericirea. Perioada aceasta a Sfântului şi Marelui Post este timp al aplecării spre suflet – de unde dăruim, de unde naştem gândul de bucurie, de bine – al aplecării spre noi nu din egoism ci din dorinţa de a ne îmbunătăţi sau a reactualiza exerciţiul virtuţilor şi frumuseţea aplicării lor, ca cel mai mare răspuns al ochilor luminaţi de darul milosteniei, al vreunuia dintre noi. În acest fel,  putem să ne bucurăm în pace, deplin de darul şi lumina Învierii lui Hristos. Evlavia, osteneala, efortul, buna chivernisire a noastră în această vreme de post nu se va încheia odată cu trecerea lui, ele rămân echilibru al exteriorizării noastre pentru restul zilelor, pentru care nu este nevoie să dobândim nici laudă şi nici mângâiere omenească. Repetarea postului pentru trezvia noastră este ca o permanentă ridicare a privirii spre Cer, cu atributele condiţiei umane. El este candela unei vigori definitorii a creştinului, de aceea nu este nici povară nici obligaţie universală, ci necesitate smerită a ostenelilor dorinţei de a şedea mai cu vrednicie în apropierea milei lui Dumnezeu.  În altă ordine de idei, însă cu aceleaşi gânduri de bine şi de bună sporire pentru toţi, avem nevoie să fim conştiincioşi acolo unde ne aflăm, să rămânem creştini oriunde am fi şi să uităm zgârcenia de a dărui atenţie, înţelegere, dragoste, nerisipindu-ne efemerităţilor pentru care vremea senectuţii să ne certe cu roua părerilor de rău. Aşa vom înţelege, aşa ne vom înţelege, aşa vom fi în pace. A fi, înseamnă  nădejdea mântuirii, a avea, presupune povara unei contemporaneităţi. Dumnezeu iubitor ne dă posibilitatea să alegem. E bine să alegem folosul. Şi cel mai bine ar fi să nu uităm!

 

                                                        A consemnat

                                                                             Ion BĂDOI

Articole Conexe

Ultimele Articole