Biblioteca Județeană „AMAN” – DOLJ,
vineri, 18 noiembrie 2022, ora 10
MARIAN BARBU,
în Zigzag 3…
Memento:
Cărțile Profesorului craiovean Marian Barbu
nu pot fi aprofundate, înțelese, interpretate decât de cei ce sunt olteni.
Nu doar prin actele de identitate
ori prin locuirea vremelnică în această Provincia Magna a Daco-României.
Ci prin studierea atentă și îndelungată, decenii la rând,
a SPIRITULUI OLTENIEI,
definit de acad. Dan Simonescu drept „epicentrul spiritului românesc”,
iar de Adrian Păunescu, nici mai mult, nici mai puțin decât
„spiritul românesc la modul absolut”.
Să nu uităm, în context, afirmația-avertisment
a unui transilvan de fală, stabilit în Craiova,
scriitor de anvergură europeană, Ion D. Sârbu:
„Europa este un continent. Pe când Oltenia este o Lume!”.
Și nici rostirea răspicată a lui Nicolae Iorga,
conform căruia „Oltenia este măduva romanității noastre”.
*
Trilogia În zigzag cu viața mea se naște, crește, țâșnește spre Absolut având ca rampă de lansare și Stea Polară DORUL. Sentimentul DORULUI, acest Duh intraductibil care ne iubește, pe noi, românii, NU doar până la MISTUIRE, ci până la MÂNTUIRE, de mână cu Iisus Hristos.
Marian Barbu se lasă MÂNTUIT prin acest DOR NEOSTOIT și abia apoi prin MEMORIA ca FLASH, Calea, Adevărul și Viața lumii.
Născut sub semnul Curcubeului și al Zâmbetului cuceritor -, Domnul Profesor a răsărit și a răsădit mereu Lumină.
Pentru că totdeauna a fost locuit de Dumnezeu – adică de Lumină, Iubire, Iertare, Armonie, Pace, Pace, Pace…
Chit că a înțeles acest adevăr târziu, într-un târzior de vârste daurite și dăruite de Cel de Sus.
Sfiindu-se, parcă, să descopere Țăncușul, Șotronul. Hora, Rustemul, Bătuta oltenească și alte jocuri cu deschidere COSMICĂ -, Domnul Marian Barbu n-a ieșit niciodată cu capul spart din vreo realitate ori de vreo realitate, fie telurică, fie ficțională.
Dimpotrivă. S-a trezit în RĂSCRUCEA vârstei de purpură – în care adierile TUTUROR cercurilor anterioare (de vârstă) FOȘNESC.
Îl ispitesc și-l întreabă, moromețian: „Unde mergem noi, domnule? Unde?…”.
Iar copilul Marian îi răspunde, doar în gând: „Ei, unde?… La Ileana-Sâmziana, care a uitat, Doamne, atât de repede a uitat, cum rupea ulucile din nu știu ce gard îi stătea în cale, dimineața, când alerga să-și scurteze drumul spre serviciu, la „Electroputere”… Parcă așa se chema ?!?…„Electroputere”… Sau „Electro-Sila”, ca-n rusește… ”.
Apoi, mai încoace, spre anul de grație 2022, într-un noiembrie cu îmbieri deșarte, Stejarul din Borzeștiul Mileștilor (7 km, la Nord de Craiova), recunoaște, aproape spășit: „La cumpăna ZIGZAGULUI, unde să mergem ?… Mama ei de…”.
Îi dislocă reveria un bărzăune (nevăzut, desigur), care întreabă pe ton necruțător: De-a-ncirica – oare învățat-ai matale ? Caloianul îl știi ?… Paparudele ?… Și de unde să știe Ileana dacă ești în Zig ori în Zag?…”.
„Ei și, Tu, Doamne?… Am iubit-o fără măsură, totdeauna, dar… A uitat că eu eram cel dintâi profesor de matematici din Oltenia… Am iubit-o și o iubesc mai dihai ca un… Dar ea a rămas în cap tot cu fiica tâmplarului măiastru de pe str. Șoimului, unde fui găzduit… Și dăruit, din lemn ancestral, cu o masă trainică, pe care scriu și acum, în bucătărie…” .
Dar, haideți să ne trezim în Biblioteca ”Aman” din Craiova… La noile noastre lansări…
Așadar… Roman de tip „puzzle” -, în registre narative gen William Faulkkner, Dumitru Radu Popescu, Julio Cortazar…
Roman viu. Cu mult mai viu decât …Moartea, sunt tentat a afirmare. În care spiritul scormonitor (în Sine și în Sinea sa, ale autorului), spiritul enciclopedic, zgoandele oltenești și duhul ludic, în genere, țâșnesc intempestiv, pe neașteptate, precum flăcările hipnotizante de pe locurile bănuitelor comori antice…
Din primul volum din monstruos de fascinanta trilogie romanescă În zigzag cu viața mea -, desprindem câteva așchii de lumină: „Formularea călinesciană că atâta timp cât ținem o carte deschisă pe pupitru, vom fi tineri a rămas pentru mine o permanență („în culcare și-n sculare”). Baza culturii s-a format printr-o lectură continuă. Patima cititului reprezintă o desfătare intelectuală greu sau niciodată de egalat de vreo altă activitate. A relevat-o învățatul cronicar Miron Costin în sec. al 17-lea..”.
Răpindu-ne, pandurește, inima și mintea prin hora cuvintelor sale magice -, Marian Barbu ne invită – și prin volumul al treilea, procesat, tehnoredactat și girat eroic de Editura GRAFIX din Craiova, condusă cu mână forte, în stil de amazoană vulcanică, neînfricată, de clocotitoarea Doamnă Daniela Predoană – când sub zări de unduiri grave, străvezii și de mare expresivitate, specifice doinelor și baladelor, când în zvâcniri meridionale, smălțuite în virtuozitatea orbitoare a Călușului oltenesc, ori a ceramicii colorate de Cârcea (de acum opt mii de ani, cea mai veche din Europa!), Gumelnița, Cucuteni, Hurezi, Oboga sau Șișești.
Cavalcada de flash of memory se dovedește, finalmente, un șiretlic subtil, surâzător și molcom al autorului, pentru a NU ne bulversa, din capul locului, la ideea că eu înseamnă, în fond, tu, el, ea, noi înșine, Comunitatea, toți cei care ne regăsim, pe deplin, cu trăirile și zbuciumările, cu aspirațiile, respirațiile și idealurile noastre, de Dumnezeu rânduite, în Eul, cu izvoare arhaice și de arheu neizbăvit, purtător de lamură și de flamură, marca MARIAN BARBU.
*
În flash-ul 481, din cel de-al treilea volum În zigzag cu viața mea, distinsul filolog Marian Barbu face recurs la unul dintre chipurile poetului Ion Barbu, anume acela al poetului care s-a încumetat să facă un elogiu …melcilor, după care plonjează direct în sine, reamintindu-și „despre săgețile căzute din cer, pe care anumite femei (babe! – n.n. dar care erau experimentate doftoroaie) le frecau în apa clocotindă, dând-o drept leac pentru perturbarea capului, a durerilor de dinți, de tâmple, a oboselii ș.a. Le numisem, pe acele 11 săgeți, drept spaima împietrită a babelor ghicitoare sau linii frânte ale orizontului lumesc.”.
*
Iată și câteva, fugare spicuiri, din plina de tâlcuri evocare a universului liric eminescian – decupat în flash-ul cu nr, 483: „Opera lui Eminescu cuprinde TOATE (s.n.) subiectele și temele posibile într-o literatură, de aceea dăinuie în timp. (…) Din când în când, Eminescu își secționează rotirea cu sentințe de ordin filosofic. Citez doar două dintre ele: „S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece”. Autoflagelarea care urmează este de tot farmecul gândirii neoplatoniciene: „Noi suntem iarăși trecutul, fără inimi, trist și rece;/ Noi în noi n-avem nimic, totu-i calp, totu-i străin!”.
Satira urcă gradual lecturile din filosofia germană, în special Schopenhauer, iese din pagina discursului, iar pesimismul acestuia transpare destul de fluent, de acceptare a sorții – moartea. Ea ne egalizează pe toți: „Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină -/ Toate-s praf… Lumea-i cum este… și ca dânsa suntem noi.”
Peste câteva pagini, flash-ul nr. 486 începe frapant: „Mă gândesc, nu de puține ori, la o metaforă genială a lui Eminescu: oceanul de stele; genială și cred UNICĂ (s.n.) în poezia lumii.”.
*
O autentică operație de autoscopie întâlnim în flash-ul 497: „Trăiesc înghesuit de gândurile neputinței de a mă întoarce la Craiova. Tot felul de piedici oficiale, de la zborurile cu avionul, până la grija casei din Str. Crișului nr. 10. În tot acest timp de 8 (Opt) luni (n.n. numai că finalmente au fost 23, adică aproape doi ani calendaristici de surghiun nord-american, la Chicago și Montreal: 17 octombrie 2019 – 13 septembrie 2021), eu nu am făcut nimic folositor pentru ai casei. În schimb, mi-am văzut de ale mele, specifice scrisului cu semnătură. Raportez aici, pe hârtie: 25 de critice (impresionist-obiective) la tot atâtea cărți citite, scrise ori traduse în limba română (…). A doua realizare (oare?) o socotesc a fi vol. 3 din suita botezatelor Flash-uri din cartea titulară În zigzag cu viața mea. Aceste flash-uri s-au născut NU sincron, ci diacronic. Ele sunt apanajul – în cea mai mare parte – a memoriei subiective, spre deosebire de cronicile literare, unde domină rațiunea obiectivă. Dincoace, dominant este spiritul enciclopedist, universalist. A treia realizare din America sunt cele 61 de poeme, cam neretușate, Somnul copacilor, cu o dedicație îndatoritoare – Gellu Naum (cel mai reprezentativ poet al suprarealismului românesc – după părerea mea -, și lui Ion Caraion – poetul prolific, cel care m-a debutat cu o parcimonie vădită și mărturisită tete-à-tete).”.
*
După o cadență anume, dictată de inspirația (care-i totdeauna de sorginte celestă) și trăirea unor clipe rânduite de Dumnezeu -, Marian Barbu nu se sfiește să aștearnă pe hârtie vibrații lirice de cea mai profundă și de cea mai înaltă policromie emoțională, fără a cădea vreodată dincolo de pragul efuziunilor lirice edulcorante, ci dând seamă despre calibrul cu totul aparte al Omului, Profesorului și rasatului om de carte (și de catedră) care este.
Ele sunt alternate, în paginile cărții, de secvențele în care cerebralitatea este la ea acasă, autorul pendulând armonios între realitățile din proximitatea spațiului american în care se află și ecourile celor ce se petrec în patria natală, România, față de care legăturile ombilicale se află mereu la cea mai înaltă tensiune umană.
Tocmai de aceea, cedăm plăcerii de a spicui, în continuare, fulguiri și fulgurații ce ilustrează acest apetit liric insațiabil, însă bine, cât se poate de bine cumpănit.
Mai întâi un racursi la flash-ul nr. 482: „Am fost surprins de porunca primită de memoria imediată (s.n.). Stau la o masă de ping-pong, la care ai casei, când este cald, se așază – ei fiind patru și cu noi doi, cei claustrați, șase –, stăm lejer, fără să ne frecăm coatele, mâncând prânzul și, uneori, când nu dă se sus, și cina. Ușa pe care intrăm și ieșim este la nivelul solului, în legea căreia umblăm de fiecare dată. Dintr-o parte a mesei, încerc să apelez la figura mea de stil preferată – comparația -, doar am pus-o în fruntea multor sororale și privesc la ceea ce mă înconjoară. Întâi, încolo și încoace, zborurile joase, deasupra ierbii proaspăt cosite. Sunt niște mierle de pădure. Alături, zeci de pițigoi și vrăbiuțe, în căutare de insecte, fie în zbor, fie prin iarbă. Apoi, păsări de un luciu negru, mari, cât porumbeii noștri comuni. Îmi ridic privirea la p\lcul de brazi din față – sădiți cu ani în urmă, de vecinul polonez, zugrav și vopsigor „calificat” din mers și perfecționat, văzând și făcând. Totul până a transmis meseria celor doi băieți.”
Partea finală a aceluiași flash 482 este scrisă în același stil direct, fără zorzoane, dar cu multe înțelesuri și sub-înțelesuri: „Dincolo de ai casei s-a așezat, de foarte curând, o familie de sud-coreeni și vecinii lor – o italiancă și soțul său, un domn de culoare. Deci, domnilor cititori, iată descris, de la fața locului, un conglomerat de etnii, care sunt obligate, prin forța împrejurărilor, să conviețuiască. Și atât ! Cum aș putea să nu cred că fata noastră – în afara aerului, mereu proaspăt, oferit de brazii care înconjoară casa lor, pe două laturi ale ei, mai are ceva comun cu careva dintre familiile enumerate ? Deosebiri ? Cât cuprinde ! Apropieri – limba engleză vorbită ! Taxele și impozitele. Să nu mint: primăvară-vară, zgomotele asurzitoare, ale mașinilor de tăiat iarba. Peste toți și peste toate ale vieții – natura, cu diversitatea ei de fenomene, copaci și ape. Se mai poate vorbi de patrie ? (s.n.) Da ! Doar atunci – într-o anume zi când se arborează steagul acelei țări -, adică 167-170 de steaguri, atâtea etnii locuiesc în America de Nord. La noi, în România, se zice că sunt doar 18. Oricum, sunt sigur că sunt mult mai multe, fiindcă după 1990 s-au naturalizat și au căpătat drepturi depline, ca și românii, etnii din toate continentele lumii.”.
*
Facem saltul la flash-ul nr. 547: „Când văd aici, în America de Nord, că muncile agricole au fost înlocuite în totalitate (s.n.) cu mașini inteligente, specializate (…) mă minunez ca țăranul lui Marin Preda care, văzând cum se hrănește girafa direct din copaci, îi urmărește cu evlavie toate mișcările. Surprins de un confrate, rostește emfatic: așa ceva nu există. Eu, românul pensionar, în vizită forțată în America de Nord, de la 15 mai 2020 îmi convoc memoria la judecata de apoi.”.
*
548: „Pentru mine este foarte clar că lumea din România – în perspectivă: tot globul – este pe cale de dispariție. Nu cred că voința lui Dumnezeu a fost asta. Cred că Guvernul Liberal – acum, în România, la putere – face jocurile obscure ale puterilor oculte care vor cu tot dinadinsul să micșoreze populația Terrei – aflată la aproximativ opt miliarde de locuitori (…) Iubirea, dragostea sunt cele mai înălțătoare sentimente și niciodată NU pot fi apanajul dictatorial al unora. Ba, am auzit destul de clar că doamna de la FMI, o distinsă longilină, mamă a doi băieși francezi: Cristine Lagarde crede că s-au înmulțit bătrânii, în întreaga lume, că aceștia ar fi de vină, că omenirea stăruie nepermis de mult într-o criză alimentară.”.
*
549: „Sfârșit de toamnă, 29 septembrie 2020, tot în America de Nord. În grădina alor mei, în așteptarea băiatului cel mare, de la școala de medicină, Loyola, la 70 km de locuința unde s-a născut. (…) NU cred că, dacă aș fi pictor, aș prinde mai bine, peisajul colorat, care mi se deschide mărinimos în fața ochilor. Mă copleșește verdele crud al brazilor. De îndată, imaginea lor mă aruncă la Carpații mei, după care tânjesc pentru că NU i-am mai văzut de ani buni. De ce ? N-am avut timp. (…) Urmăresc, cu sfântă evlavie, mișcarea norilor (…) Ochii mei, ochii mei ! Cum de NU i-am adus în prim-planul cunoașterii, înaintea memoriei ? (…) Vine iarna cât de curând, în Carpații noștri. De ziua mea a nins. ”.
*
553: „Poșta scrisă de mână este pe cale de dispariție. Va rămâne în arhivele trecutului. Am Păstrat la Craiova câteva scrisori olografe ale părinților mei (mama, Elena și tata, Constantin). (…) Dacă mă ajută Dumnezeu să mă întorc întreg . și sănătos, mă voi îndrepta cu ele spre Arhive.”.
*
Cu sau fără pic de umor (negru, azuriu ori roz-bombon!), în flash-ul antepenultim, 872, insolitul narator face calcule – …deloc ezoterice – despre posibilul capăt de drum: „Fiind suficient de în vârstă, dacă mă raportez la vârsta părinților mei când au decedat – tata, la nici 61 de ani împliniți, mama la 67 împliniți -, ar fi trebuit să fiu mort de mult (…) Dar trebuie spus că ambele bunici au avut o longevitate demnă de sănătatea țăranilor de munte, deși ele erau trăitoare în sate de câmpie. În cimitirul din satul Milești, de pe vârful unui deal, din spatele fostei Primării, mama mare (maternă) are piatra de mormânt în spatele gropilor părinților mei. Și ori de câte ori, peste ani, ajung cu flori la ai mei, pun una-două lumânări și o floare la mama mare a mea, trecută în întunericul veșnic după împlinirea a 99 de ani. Așadar, am toate argumentele să cred că trebuia să le împărtășesc soarta. NU mă grăbesc să aflu, deoarece numai Dumnezeu știe. Moartea are și ea sughițurile ei secretoase. De aceea își trimite povestitorii înaintași – la oamenii buni, prin diverse semne, fapte ori flash-uri. Reproduc, cu încântare, o reflecție a lui Woody Alen: Nu mi-e frică de moarte. Vreau doar să NU fiu de față când se petrece momentul, clipa.”.
*
Pe la jumătatea flash-ului nr. 873, după ce îi evocă pe Ivan Pațaichin și Ion Caramitru (trecuți la cele veșnice de curând, primul având vârsta de doar 71 de ani, iar cel de-al doilea de 79 ani) -, Profesorul Marian Barbu cere tranșant: „Rog pe placa mortuară a mea să se scrie: A trecut în eternitate scriitorul Marian Barbu (1939-20 ?), Om Bun, profesor la Catedra Liceului „Frații Buzești” 40 de ani și 10 ani la Facultatea de Teologie Ortodoxă (Craiova), Laureat al Academiei Române.”.
*
Flash-ul ultim, nr. 874 – datat 2 iunie 2022, Craiova – …narează sec, parcă în stilul neorealismului italian: „Nu pot să închei aceste respirații epice sau răsuflări epice, fiindcă sunt ieșiri dintr-un prea plin al vieții (s.n.), în așteptarea chemării lui Dumnezeu. L-am simțit mult mai aproape de spiritul meu în ultimele zile de Americă, pe când vedeam niște canadieni construind, în pădurile seculare, adăposturi pentru a viețui. Pe loc mi-aduc aminte de construcțiile maramureșene, de cimitirul de la Săpânța, de bătrânii resfirați pe înălțimile munților, adormind zi de zi cu dorul copiilor, plecați în lume. Și numai cu gândul și vorba la Dumnezeu. Vedeam și plângeam. NU puteam să zic decât Miluiește-mă, Doamne ! Așa arată un scriitor deloc sfârșit, dar aproape înstrăinat în propria-i Țară.”.
Repetăm, într-un glas cu Magnificul nostru Profesor MARIAN BARBU: „Așa arată un scriitor deloc sfârșit, dar aproape înstrăinat în propria-i Țară.”.
„Așa arată un scriitor deloc sfârșit, dar aproape înstrăinat în propria-i Țară.”.
Născut sub semnul Curcubeului și al Zâmbetului cuceritor -, Domnul Profesor a răsărit și a răsădit mereu Lumină.
Pentru că totdeauna a fost locuit de Dumnezeu – adică de Lumină, Iubire, Iertare, Armonie, Pace, Pace, Pace… Chit că a înțeles acest adevăr târziu, într-un târzior de vârste daurite și dăruite de Cel de Sus.
Acum, când dăltuiți treptele spre vârsta patriarhală de 84 de ani,
vă sărutăm tâmplele ninse de Lumină,
Domnule Profesor !
..//..
DAN LUPESCU
Craiova, 16-18 noiembrie 2022