Dialoguri fundamentale
cu
d-l Acad. Ioan-Aurel POP
istoric, prof. univ.dr., rectorul Univ. Babeș-Bolyai
„Mihai Viteazul a fost venerat în Ardeal precum sfinţii din icoane”
Ion BĂDOI – ” Aflăm că Valahii se înmulțesc foarte tare între noi spre dauna noastră. Orașele și satele vechi și frumoase locuite înainte de Unguri și Sași, într-atâta sunt pustiite de locuitori, prin înmulțirea Valahiulor, că acum nici de veste nu le mai putem auzi. Pentru motivul amintit mai sus, hotărâm în comun, că fiecare gospodar sau văduvă din oraș este îndatorat a alunga, în curs de opt zile, din casele și pământurile lor pe toți Valahii sub pedeapsă de 5 fl”. ( Orban B., Tordavaroseskornyeke, Budapesta, 1889, pag. 271.). Pentru a nu părea că doar maghiarii din Turda aveau o așa mare “dragoste” pentru români, iată ce măsuri iau și ungurii din Târgu Mureș peste aprox. 45 de ani, în 1759: ” Nici un locuitor din neamul Valah nu poate cumpăra vre-un teren cu drept de proprietate pe teritoriul orașului; să nu se dea Valahilor niciun loc, fie de arat, fie de fânaț din hotarul orașului. Nimeni dintre cetățeni să nu-i protejeze ori să-i primească la lucru și cu atât mai vârtos să nu le dea loc, ca să se așeze pe el, ci să-i denunțe primarului”.( Kolozsvari-Ovari, Corpus statutorummunicipalium Transyilvaniae, I, București, 1885, pag. 156-157, în St. Meteș, Populația maghiară din Transilvania, Revista Arhivelor, IV, 1, 1940, MPAG.75). Este o anumită stare pe care a găsit-o și Mihai Viteazul la 1 noiembrie 1599, când a intrat triumfal în Alba Iulia. Cu siguranță, a luat act de aceste realități, care erau și la 1600, dar, stimate, domnule profesor, de ce nu s-a aplecat Viteazul și asupra lor?
Acad. Ioan-Aurel POP –Aici vă înșelați, pentru că propaganda îndreptată contra eroilor noștri naționali și, implicit, contra lui Mihai, este foarte eficientă. Mihai Viteazul a luat următoarele măsuri în favoarea românilor din Transilvania, de fapt nu în favoarea lor, ci pentru a-i aduce la egalitate cu ungurii, sașii și secuii (adică cu acea majoritate guvernantă care reprezenta o treime din întreaga populație): a reașezat Mitropolia Transilvania sub oblăduirea Mitropoliei Țării Românești, după vechea rânduială atestată de la Mircea cel Bătrân; a construit Catedrala Mitropolitană românească la Alba Iulia, în Cetate, lângă palatul principelui; a dat drept la pășunat turmelor din satele românești în hotarul satelor ungurești și săsești (numai reciproca era valabilă); a scutit preoțimea românească de robotă, cu gând s-o ridice din iobăgie și s-o facă egală cu preoțimea calvină, luterană, catolică etc.; a dat, pentru prima oară în istoria țării, porunci în românește și a emis documente în românește, oficializând limba română alături de latină, maghiară, germană; a împărțit țara în județe (după cum reiese dintr-o listă a dărilor făcută pe unități administrative); a cerut împăratului habsburgic să permită oficializarea ortodoxiei (credința românilor), a dus în parohiile și eparhiile vacante preoți și episcopi din Țara Românească; a ctitorit biserici românești în sate și a donat odoare de preț la vechile biserici, între care Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului etc. Ca dovadă că i-a apărat, protejat și stimulat pe români este o mărturie de epocă a unui nobil maghiar, marele umanist Zamosius (sau, pe numele real Szamosközi István), care scrie clar că românii ardeleni s-au ridicat la luptă (separat sau/ și uniți cu cei veniți de peste munți), „mânați de încrederea că aveau un domn din neamul lor”. Mai sunt însă și alte dovezi în același sens. Mihai Viteazul nu a avut însă timp să facă minuni, deoarece, ca să se poată aplica deciziile lui Mihai era nevoie de adevărate minuni. Mihai Viteazul a fost un om, dar în Ardeal a fost venerat, în epoca de renaștere națională, precum sfinții din icoane. Mihai nu trebuie blamat prin nimic, pentru că a plătit cu viața curajul de a-i fi apărat și ridicat la demnitate pe români. Dietele ardelene de după Mihai sunt ocupate cu decizii discriminatorii, nepopularizate azi deloc: în fruntea Transilvaniei să nu mai ajungă decât principi de neam unguresc; legăturile cu principatele valahe să fie rupte complet, pentru că „răul” pentru „națiuni” de acolo venise; fețele bisericești de la sud de Carpați să nu mai poată intra vreodată în Transilvania, pentru că Valahul (=Mihai) făcuse unirea „prin tainica lucrare a preoților săi”. Toate astea ar trebui reamintite azi, dar cum, din moment ce orice referire la români și la valorile românești este taxată drept naționalism?!
Ion BĂDOI – “Măsurile lui Ludovic I (mai ales cele din 1366) privitoare la români și la ortodocși nu au avut succesul scontat, dar, în planul duratei lungi, au trasat câteva direcții constante pentru viitor. Una a fost principiul religiei oficial recunoscute (religio recepta), componentă fundamentală a vieții politice și confesionale a Transilvaniei în viitor, iar alta a fost limitarea stărilor transilvane la trei, prin excluderea românilor, ca entitate, de la exercitarea puterii. Cauzele acestei situații au fost calitatea de regat apostolic a Ungariei (obligată să răspândească și să apere cu forța credința romană), situația de supuși a românilor, mereu nemulțumiți și răzvrătiți, datorită privațiunilor care-i apăsau, apartenența lor la ortodoxie și transformarea acesteia în marcă a etniei, existența a două state românești libere la granițele Transilvaniei, ceea ce era mereu o tentație, o atracție și un exemplu pentru românii supuși Ungariei”..( Transilvania în secolul al XIV-lea și prima jumătate a secolului al XV-lea (cca 1300-1456)-Ioan-Aurel Pop). Această stare de lucruri a dăinuit peste ani, așa că peste 233 de ani, Mihai Viteazul a decretat ca preoții ortodocși să beneficieze de aceleași drepturi ca omologii lor unguri, știind că în jurul credinței ortodoxe se adună “robii muncii tăcute”, românii, “clasa muncitoare” a acelor timpuri, așa cum trist, dar frumos spuneți. Nu era tot o formă de întregire a valahilor?
Acad. Ioan-Aurel POP – Într-un fel, am răspuns la această întrebare. Mihai a vrut să îndrepte discriminarea mare în care erau ținuți românii de câteva sute de ani și care avea să se accentueze în vremea principilor calvini maghiari din secolul al XVII-lea. Atunci, prin colecțiile de legi numite Approbataeși CompilataeConstitutiones(din 1653 și, respectiv, 1669), românii (și confesiunea lor) au fost declarați iarăși în afara națiunilor și „religiilor” oficiale ale țării, cu statut de „tolerați”, „până când va dura bunul plac al principilor și cetățenilor” (usque ad beneplacitum principum et regnicolarum). Prin urmare, românii nu erau cetățeni, ci locuitori inferiori, păstrați ca să muncească, să plătească dări și să meargă la oaste, după capriciile conducătorilor.
A consemnat
Ion BĂDOI
(Va urma)