MAREŞALUL ION ANTONESCU – o biografie –
de
Teşu SOLOMOVICI
În autograful pe care mi l-a oferit pe cartea sa „ MAREŞALUL ION ANTONESCU – o biografie„, lansată la târgul de carte Gaudeamus 2011, Teşu Solomovici, evreu născut la 1 ianuarie 1934, la Focşani, scrie că-mi dăruieşte „această carte de istorie naţională şi suflet„. Poate că aceste cuvinte exprimă cel mai fidel nu numai motivaţia scrierii ei, ci şi a publicării ei, deşi foarte mulţi conaţionali l-au sfătuit să nu se aventureze în această rememorare istorică, plină de răni încă nevindecate, sau niciodată vindecabile. Acad. Răzvan Teodorescu numeşte această ultimă realizare a scriitorului Teşu Solomovici „o carte aşteptată”, despre „un personaj tragic, aducând o parte de dramă în devenirea propriului popor pe care l-a iubit incontestabil”.
În „Cuvântul autorului”, Teşu Solomovici încearcă să explice această adevărată aventură scriitoricească, materializată printr-o carte care a născut controverse încă înainte de apariţie şi care nu se vor opri prea curând, nu numai prin lipsa unei cărţi biografice despre mareşalul Ion Antonescu, care să fie doar începutul unor expediţii istorice într-o perioadă care a produs durere şi ură, dar şi prin drama trăită de cel căruia i se destinase misiunea istorică de a „ spăla ruşinea cedării fără luptă a unor teritorii naţionale şi de a le reuni la trupul ţării( Transilvania de Nord, Basarabia şi Bucovina)” şi care chiar în ultimele clipe ale vieţii sale, înainte de a fi executat, şi-a trimis gândurile către propriul popor: „Ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici cenuşa mea„.
Teşu Solomovici ne prezintă un Ion Antonescu dominat de dorinţa de a-şi servi patria, de a se pune la dispoziţia istoriei, dar şi stăpânit de dezgust împotriva celor care, „fiind prima generaţie care vorbesc româneşte, au pretenţia nu numai să ne conducă, dar să ne şi înveţe să simţim româneşte şi cum să ne facem datoria faţă de neam”. Este atacat prin diferite mijloace, unele mai odioase decât altele, dar rabdă, îşi înfrânge revolta, iar explicaţia o avem tot de la omul Ion Antonescu: „ Cum de nu mi-a sărit încă creierul în ţăndări şi cum de nu am pus şi mâna pe armă? Nu am făcut-o fiindcă Dumnezeu m-a dotat cu răbdare şi cu putere de dominare fără margini. M-a ajutat şi constituţia mea, cât şi faptul că atunci când, tânăr fiind, mi-am făcut cultura clasică, am învăţat şi am reţinut de la filozofii greci că în viaţă învinge numai cine ştie să rabde, să sufere şi să aştepte. Rabd, sufăr şi aştept şi am convingerea că voi învinge. Să punem deci degetul, cu curaj, pe adevărata rană, iar nu pe consecinţele ei”.
Nici în scrisorile trimise celor apropiaţi, aşa cum este doamna Elena Petricari-Davila, fiica celebrului dr. Carol Davila, nu este Ion Antonescu mai puţin atent cu sentimentele lui pentru Ţară, dar şi pentru Monarhie, pentru Tron: „ Dar pentru că mi-aţi făcut rara şi mai ales atât de greu de preţuita cinste să faceţi aluzie şi la sufletul meu, îngăduiţi-mi să-l deschid, ceea ce, vă asigur, mi se întâmplă foarte rar-pentru o clipă. Împreună cu patria noastră, el a constituit şi va constitui pentru mine singurile altare înaintea cărora au îngenunchiat, fără rezerve şi fără condiţii, gândirea şi energia mea. Aceasta fiindcă sufletul meu, vreau să-l redau, când va veni ceasul, tot aşa de curat cum l-am primit şi Patria fiindcă doresc să o văd, înainte de a muri, înălţată, respectată şi temută. Nu poate fi om, în această ţară, care să fi servit Dinastia cu mai multă dragoste, cu mai mult devotament, mai necondiţionat şi cu mai mult spirit de sacrificiu ca mine. Cât mine da, trebuie să fie mulţi, dar mai mult ca mine nici unul, fiindcă la baza devotamentului meu nu a stat nici un interes egoist, absolut nici unul”.
Înainte de intrarea României în război alături de Germania, Ion Antonescu are o activitate intensă pe plan diplomatic şi militar. Deşi la întâlnirea din 12 iunie 1941, de la Munchen, Hitler îi propune lui Antonescu doar o colaborare a României la războiul împotriva URSS, fără a-i dezvălui data atacării Rusiei, Ion Antonescu răspunde că doreşte să lupte încă din prima zi şi că „ România nu i-ar ierta niciodată generalului Antonescu să lase armata română să stea cu arma la picior în timp ce trupele germane din România merg împotriva ruşilor”. Desigur, propunerea lui Hitler era una şireată, sentimentele lui Antonescu faţă de vecinul de la răsărit erau cunoscute, iar dorinţa acestuia de a dezrobi teritoriile româneşti anexate de URSS în 1940 era mai mare decât oricând: „ Pământurile unui neam sunt părţi din sufletul lui şi nimeni nu poate şi nu are dreptul să le uite sau să le trădeze, fără a-şi trăda propriul lui suflet de român”. În noua calitate de Comandant suprem al forţelor româno-germane aflate în nord-estul României, Ion Antonescu inspectează trupele din Moldova şi intrarea României în război se produce în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 cu celebrul ordin „ Oşteni, vă ordon, treceţi Prutul!”.
Imediat încep să sosească pe adresa lui Ion Antonescu telegrame de felicitare. Regele Mihai I îi telegrefia în seara zilei de 22 iunie 1941 generalului Ion Antonescu: „ În clipele când trupele noastre trec Prutul şi Codrii Bucovinei, pentru a reîntregi Sfânta Ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul meu se îndreaptă către Domnia Voastră, domnul General, şi către Oştirea Ţării. Vă sunt recunoscător, domnule General, pentru că numai prin muncă, tăria şi străduinţa Domniei Voastre, neamul întreg şi cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună”. Patriarhul Nicodim şi Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, erau alături de generalul Ion Antonescu. Dr. Wilhelm Filderman, preşedintele evreilor din România, îl felicită pe Antonescu şi-l încurajează în războiul pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei. „ Acum, se scrie în acea telegramă trimisă de liderii evrei, când glorioasa armată a ţării este mobilizată pentru a recucerii provinciile pierdute, într-un gând şi o simţire, populaţia evreiască vă roagă să binevoiţi a-i reda onoarea de a-şi apăra ţara”. Dar Ion Antonescu avea alte planuri pentru evrei şi primele ordine sunt ca toţi evreii între 18 şi 60 de ani, dintre Siret şi Prut, să fie evacuaţi în lagărul de la Tîrgu Jiu…
Desigur, se pot scrie încă multe cărţi despre Ion Antonescu, dar ceea ce a reuşit Teşu Solomovici este demn de toată lauda. Este o carte scrisă cu curaj, cu atentă documentaţie, cu pasiune pentru Adevăr, despre o perioadă încă insuficient cunoscută, o perioadă asupra căreia istoricii refuză să se aplece. Este o carte care se adresează atât celor care văd în el un devorator de evrei, cât şi celor care încă îl aşază pe soclul cuvenit unui erou al neamului său.
Teşu Solomovici nu ascunde faptul că a scris această carte din dorinţa de a spune adevărul.
Sau este şi o carte prin care autorul vrea să-i mulţumească celui care i-a salvat viaţa.
Ion BĂDOI