Dialoguri fundamentale
cu
Acad. Nicolae DABIJA
Poet naţional
Motto:
„Doru-mi-i de Dumneavoastră: ca unui zid de o fereastră.”
(Nicolae Dabija)
„Limba română e mirul cu care ne-a însemnat Cel de Sus”
Ion Bădoi – Basarabia se află într-o dureroasă căutare de sine. În ce măsură aceasta s-a regăsit? Așadar, domnule Nicolae Dabija, când ne vom lua inima-n dinţi, cum se spune, şi vom arăta tuturor cine am fost, cine suntem şi cine ne dorim să fim?
Nicolae Dabija – Să încep cu o poveste.
Un rege, când era copil, la școala lui pentru prinţi, avea şi ore de matematică. Când profesorul de matematică l-a întrebat cât e 2×2, el a răspuns: 11.
Profesorul l-a corectat: „Nu aveţi dreptate, sire! 2×2=4.”
„Eu am spus 11! Şi aşa să fie!” a strigat regele-copil. Şi a decretat: „În ţara mea 2×2=11.” Iar pe profesor l-a trimis la închisoare.
După mai mulţi ani în acea ţară a avut loc o răscoală şi regele odios a fost răsturnat din tron.
Atunci noii diriguitori şi-au amintit de profesor, l-au scos din temniţă, l-au adus în faţa mulţimilor şi l-au întrebat:
„Nu-i aşa, domnul profesor, că 2×2=7?!”
„Nu, a răspuns acesta. 2×2=4.”
„Cum nu vă e ruşine,” i-au replicat capii revoltei. „Noi ne apropiem încet, dar sigur de adevăr, sau dumneata doreşti să se întoarcă timpurile când 2×2 era egal cu 11?! Duceţi-l înapoi în temniţă!”
Cam acesta e destinul intelectualului din Basarabia, unde 2×2, când e vorba de limbă, de identitate, de adevăr istoric, este egal cu 7, cu 6 sau cu 5.
Dar încetul cu încetul, ni se spune, ne apropiem de adevăr.
Din păcate, până la timpurile când 2×2 va fi egal cu 4, se pare că mai este.
Atunci se va afla cine am fost, cine suntem şi cine ne dorim să fim cu adevărat.
Ion Bădoi – Distinsa prof. Ana Guţu, o voce puternică şi intransigentă în viaţa culturală şi politică a Republicii Moldova, scrie cu amărăciune, cu durere, dar şi cu deosebită claritate în ultima sa carte „Confusio identitarum”, lansată în aceeaşi zi, la Chişinău, cu o altă carte de excepţie, „Femeia, un argument al libertăţii” : „În Republica Moldova românismul nu este o idee naţională. Blestemaţi de internaţionalismul sovietic, o bună parte din populaţia RM până azi nu știe cum să-și numească corect limba, ca nu cumva să-i ofenseze pe ruși, găgăuzi, ucraineni, bulgari și alte etnii, care de-a lungul timpului și-au găsit adăpost pe meleagurile Basarabiei, ascunzându-se de șerbia ţaristă, găsind aici un pământ roditor, și mai ales oameni nepretenţioși faţă de prezenţa nestingherită a veneticului”. Iată că vine directorul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, tot în timpul sărbătoririi „independenţei” Moldovei, la sfârşitul lunii august 2011, şi transmite tuturor celor care doreau să-l asculte următorul adevăr: «Vă informăm că denumirea corectă, ştiinţifică a limbii vorbite de românii din Basarabia istorică (inclusiv nordul şi sudul acesteia), din regiunea Cernăuţi şi cea Transcarpatică este LIMBA ROMÂNĂ„. Credeţi că a fost auzit mesajul, credeţi că a fost luat în seamă, credeţi că se va modifica „celebrul” şi nefericitul articol 13 din Constituţia Moldovei, articol care legiferează că „Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească”?
Nicolae Dabija – Republica Moldova se află în căutarea unei Idei Naţionale. Aşa cel puţin au declarat toţi demnitarii de după 1991. Dar ea nu poate fi decât Ideea Românească, nu Românofobia, cum credea V. Voronin. Noi suntem români de la Dumnezeu. Stalin a vrut să facă din noi altceva. Pentru că, ne întrebăm, ar mai fi putut „glorioasa armată sovietică” la 28 iunie 1940 să-i elibereze pe „români” de „sub jugul românilor”? Trebuia de urgenţă inventată o nouă naţiune, care ar vorbi şi o altă limbă. Aşa au apărut „moldovenii” şi „limba moldovenească”, o naţiune distinctă şi, respectiv, o limbă deosebită de cea română. Articolul 13 a fost fixat în Constituţia Republicii Moldova în 1994, când în Parlamentul Republicii Moldova majoritatea o deţineau preşedinţii de colhozuri şi comuniştii, care n-au ţinut cont de Declaraţia de Independenţă, unde scrie negru pe alb că basarabenii ar fi români şi ar vorbi limba română.
Menţionez că în Atlasul lingvistic european în dreptul ţării Republica Moldova este specificată şi limba vorbită de cetăţenii ei: „roumain” – româna.
Deci din punctul de vedere al ştiinţei universale, aşa-zisa „limbă moldovenească” nu există.
Ea există doar în capul unor neocominterniști. Care, pornind de aici, ar căuta argumente şi pentru existenţa unei naţiuni „moldoveneşti” şi a unui stat croit pe o aşchie de pământ românesc.
Ion Bădoi – Atât timp cât acelaşi articol 13 din Constituţia Moldovei decretează, fără să-i tremure nicio literă, că „Statul recunoaște și protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la funcţionarea limbii ruse și a altor limbi vorbite pe teritoriul ţării„, ne mai mirăm că, aşa cum tot dvs. spuneţi, „ne-am trezit cu un popor lipsit de identitate, care şi-a uitat rădăcinile, nici nu ştie ce limbă vorbeşte„? Tot distinsa Ana Guţu a găsit o metaforă frumoasă, dar dureroasă, pentru a explica această coexistenţă contra naturii, contra fiinţei neamului românesc: „Bilingvismul, în condiţiile Republici Moldova, poate fi definit metaforic drept bigamie lingvistică”. În ţările civilizate, în ţările creştine, bigamia este condamnată de legea penală…
Nicolae Dabija – Legea despre funcţionarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova a fost votată de către Parlament în 1989. Pentru noi în acel moment ea a însemnat o victorie. Pentru că până atunci, limbă de stat în RSS Moldovenească era limba rusă. Atunci s-a revenit şi la alfabetul latin. Dar legea respectivă e una anacronică, fiind adoptată în timpul URSS. Ea este mai degrabă o lege de protejare a limbii ruse şi a „bilingvismului” înţeles doar ca o însuşire a limbii ruse de către toţi cetăţenii, dar nu şi de o învăţare a limbii române de către ruşii din Basarabia. După două decenii de independenţă rar rus din Republica Moldova care ar şti cum se traduce „buna ziua!”
Din păcate, Republica Moldova este unul dintre puţinele state din lume unde limba e politizată.
La noi, dacă afirmi că limba e română, faci un fel de politică, iar dacă afirmi că e moldovenească – un alt fel de politică.
Limba a devenit o anexă a politicii.
Glotonimul, alfabetul, corectitudinea rostirii nu mai depind de adevărul ştiinţific, ci de partidul sau partidele care se află la putere. S-a ajuns la enormităţi ca aceea rostită de Marian Lupu, preşedintele Forului Legislativ al republicii: „Limba e română din punct de vedere ştiinţific şi „moldovenească” – din punct de vedere politic.”
Actuala coaliţie de guvernământ a promis recent că va face modificări în Constituţie şi va ajunge şi la articolul 13.
Ion Bădoi – Revenind la obstinaţia cu care inamicii românilor atacă ceea ce avem noi mai de preţ, Limba Română, vă întreb, domnule academician Nicolae Dabija, dacă istoricii şi filologii noştri de pe ambele maluri ale Prutului au abandonat lupta pentru „lămurirea” pentru totdeauna a românilor că singura lor nădejde de supravieţuire este buna, înţeleapta şi prea blânda Limbă Română. În afara Limbii Române nu vom mai exista ca popor. În Transnistria se trage efectiv cu puşca în Alfabetul Limbii Române, în Transcarpatia se desfiinţează şcolile cu predare în Limba Română, iar în Serbia de Nord – Est se duce o politică de lichidare a tot ce mai este românesc, începând cu interzicerea studierii Limbii Române de către cei peste 300 000 de români aflaţi acolo „încă înainte de Traian” , aşa cum îmi declara într-un interviu Părintele Protopop de Dacia Ripensis, Bojan Alexandrovici ( Boian Al Lisăndroaichi). Nici chiar în inima României, în judeţele cu populaţie preponderant maghiară, Limba Română nu se simte prea bine. Întrebarea care se pune este una „celebră”: Ce-i de făcut?
Nicolae Dabija – Limba română e mirul cu care ne-a însemnat Cel de Sus. Limba este poporul. Poporul este limba. Suntem acelaşi neam cât timp vorbim aceeaşi limbă. Iată adevărul pe care l-au înţeles cei care s-au lăţit peste noi, ca şi cei care au în statele lor vorbitori de limba noastră.
Aşa ne-a pomenit că românilor care vorbesc o singură limbă în ţările situate de jur împrejurul României li se impun denumiri diferite la una şi aceeaşi limbă, ca să aibă sentimentul că ar vorbi altă limbă şi deci că n-ar mai fi fraţi cu toţi ceilalţi români, ci mai degrabă un fel de verişori certaţi: moldoveneasca, valaha, vlaha, aromâna, „nistreana” (n-aţi auzit încă de o atare limbă?! E o sugestie a ex-preşedintelui autonomiei transnistrene Igor Smirnov pentru limba română – „o nouă limbă romanică” vorbită în stânga Nistrului).
Recent Rada Supremă a Ucrainei a aprobat un proiect de lege care prevede funcţionarea, în paralel cu limba ucraineană, a unor limbi regionale. Între acestea au apărut ca limbi separate româna şi „moldoveneasca”. Astfel, în localitatea Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi, spre exemplu, există toate şansele ca în aceeaşi şcoală, unde studiază şi români, şi moldoveni, să se predea şi limba română, şi „limba moldovenească”.
„Grija” celor care ne-au umilit blânda limbă română, cum îi spuneţi, timp de două sute de ani aici în Basarabia, provoacă de multe ori zâmbete triste. Astfel recent, Pavel Lebedev, reprezentantul Federaţiei Ruse la CEDO, s-a arătat revoltat de faptul că CEDO foloseşte termenul de „limbă română” în loc de „limbă moldovenească”, calificând acest lucru drept „discriminare” şi cerând ca documentele CEDO să fie traduse din limba română în „limba moldovenească”.
Avem multe probleme atunci câne e vorba de limbă şi ele sunt comune pentru toţi românii dinafara frontierelor României. Câteva soluţii care se impun: statul român să nu tolereze minciuna promovată de alte state când e vorba de limba vorbită şi de numele conaţionalilor noştri din afara graniţelor României; să ne conducem de o singură gramatică şi de acelaşi îndreptar ortografic elaborat de Academia Română în toate comunităţile româneşti din lume; să fie depolitizate, la sugestia statului român, domeniile legate de limbă, nume, naţiune, pretutindeni în lume unde există români. Ar fi un prim pas spre unitatea noastră naţională.
Ion Bădoi – „Basarabia este un spaţiu căzut din istorie„, afirmă maestrul Ion Ungureanu, omul care a marcat istoria recentă din Republica Moldova, pe care Domnia Sa o numește, pe bună dreptate, Republica Ribbentrop-Molotov. Această afimaţie te năuceşte, îţi toarnă plumb în suflet şi-n speranţa revenirii la o normalitate pe care marii oameni de spirit ai românilor şi-au dorit-o cu tenacitate, cu toată fiinţa lor. Cum ne vom întâlni cu marele şi blândul Grigore Vieru şi ce-i vom răspunde când ne va întreba cu vocea-i caldă ca o pâine aburindă: „ Dragilor, mai este Basarabia un copil înfăşurat în sârmă ghimpată”? Ce să-i spunem marelui dumneavoastră prieten Adrian Păunescu ca răspuns la nezdruncinata lui speranţă de-o viaţă că Basarabia va veni acasă, acolo unde-i este locul:
„Iubită Soră, Ţara nu te lasă,/ Vei regăsi iubirea ei deplin, /Te aşteptăm, definitiv, acasă, /Revino, Basarabie! Amin!”.
Frate Nicolae Dabija, vă ascult cu atenţie, daţi-ne un răspuns, daţi-ne o speranţă…
Nicolae Dabija – După 1812 Basarabia a trăit în subistorie. Ea a făcut parte din istoria altora. Sau mai degrabă – din antiistorie, când a fost vorba de destinul ei. Spaţiul din stânga Prutului se află la ora actuală într-o dureroasă căutare şi regăsire de sine. În acest sens mi se pare semnificativ un dialog pe care l-am avut cu un concetăţean de-al nostru, care mi-a afirmat: „Nu-mi plac românii!” „De ce?” „Pentru că l-au bătut pe tata.” „Şi unde e tatăl tăui acum?” „L-au împuşcat ruşii.” Iată ce trebuie să înţeleagă basarabeanul nostru că o palmă peste obraz (care de multe ori substituia nişte ani de închisoare, bătuţi fiind, de regulă, în perioada interbelică cei care încălcau legea) e mai puţin dureroasă decât un glonţ în frunte. Aşa cum ruşii au lucrat la nivelul subconştientului conaţionalului nostru („Cine laudă administraţia românească va fi imediat deportat în Siberia”), la fel ar trebui să scoatem mai întâi sârma ghimpată nu de pe râul Prut, ci din sufletul şi din mintea basarabeanului: odată scoasă de acolo, cea de pe Prut va cădea de la sine.
Basarabia, la ora actuală, se află pe drum: pe drumul firesc al istoriei ei, care nu poate să o ducă decât Acasă.
Ion Bădoi – Scrieţi cu amărăciune, dar și foarte profund: „Câtă independenţă, atâta ţară” şi faceţi o paralelă între marşul către Libertate al poporului evreu condus de Moise, atunci când s-a eliberat din robia egipteană, şi drumul întortocheat şi fără de ţintă al Moldovei care nici măcar „nu e ţară„! Tot Domnia Voastră, Nicolae Dabija, daţi şi soluţia: „Am fi putut evita erorile istoriei dacă atunci, la 27 august 1991, Declaraţia de Independenţă ar fi avut un titlu puţin modificat şi s-ar fi numit: Declaraţia de Reunire”. Nu am uitat ce mi-a spus într-un prim dialog, care a avut loc la Chișinău, în toamna anului 2011, marele român și om de cultură Ion Ungureanu: „Ne-am înţeles cu România ca ea să ne recunoască imediat, iar următoarea decizie ar fi fost Unirea cu Ţara”. Ar fi fost, totuşi, domnule Nicolae Dabija, posibilă „Declaraţia de Reunire”?
Nicolae Dabija – Credeam sincer că Independenţa Republicii Moldova declarată la 27 august 1991 nu e decât un prim pas spre unire. Care urma să se întâmple, odată scăpaţi din gheara ursului din Răsărit, în următoarele câteva luni. N-a fost să fie. Şi pentru că România n-a avut o iniţiativă pe potrivă: înlăturarea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov, condamnat de toată lumea. Dar şi fiindcă Federaţia Rusă s-a alertat imediat. Ghenadi Selezniov, preşedintele Dumei de Stat a Federaţiei Ruse, a declarat la Chişinău: „Dacă nu era Smirnov (care să declanşeze războiul de la Nistru – n.n.), Republica Moldova se unea demult cu România.” Preţurile exagerate la gaze, petrol şi tehnică agricolă, impuse de ruşi Basarabiei, erau cele mai mari din această zonă. Sărăcirea artificială a populaţiei, prin prăbuşirea rublei ruseşti, apoi – a monedei naţionale moldovenești, furtul din bănci a depunerilor populaţiei ş.a., au îndepărtat-o tot mai mult de momentul unirii. Iar şefii noştri s-au complăcut în a fi: președinte de „ţară”, prim-miniştri, miniştri, deputaţi, ambasadori ş.a.. s-a vorbit şi în România şi în Republica Moldova, de Primul rapt al Basarabiei, de la 1812, s-a vorbit şi despre cel de-al Doilea rapt de la 1940, dar nu s-a vorbit şi nu se vorbeşte deloc despre cel de-al Treilea rapt, cel mai subtil, dar şi cel mai perfid, de la 27 august 1991, când a fost creată o „ţărişoricuţă” pe o aşchie de pământ românesc. La ora actuală problema Basarabiei nu mai este una de litigiu dintre România şi Rusia ţaristă sau dintre România şi Uniunea Sovietică, ci o problemă internă a celor două state româneşti, adică – dintre noi şi noi, care nu-şi mai poate amâna soluţionarea. Mă încearcă tot mai adeseori sentimentul că ziua de 27 martie 1918 e gata să mai vină o dată (şi pentru totdeauna!) în spaţiul din stânga Prutului. Şi până atunci n-a mai rămas mult.
Ion Bădoi – La 31 mai 2011, Parlamentul Georgiei a interzis pe tot teritoriul ţării simbolurile comuniste, egalându-le cu cele fasciste. Toate monumentele comuniste, inclusiv cele ale ostaşilor sovietici, urmează a fi demontate. A fost distrus monumentul lui Iosif Stalin din faţa casei din oraşul Gori în care acesta s-a născut. Deși s-a hotărât același lucru de curând, la Chișinău și în alte orașe din Republica Moldova, ele sunt încă la mare cinste și cinstire…
Nicolae Dabija – La Anenii Noi, acum patru ani comuniştii au dezvelit în faţa bisericii din oraş un monument dedicat Diavolului. Acesta e un alt sinonim pentru numele lui Vladimir Lenin, cel vinovat de asasinările a câtorva zeci de milioane de oameni, de distrugerile a mii de lăcaşuri sfinte. Încă bine că nu l-au inaugurat în interiorul bisericii! E o ruşine! Dar cred că şi monumentele dedicate lui Lenin se vor duce acolo unde au plecat cele ale lui Stalin, un alt criminal sângeros.
După război monumentul lui Stalin din centrul Chișinăului era cât o casă cu două etaje. Îmi povestise un trăitor al acelor vremuri că pe atunci un ţăran, impresionat de urieşenia statuii, îl întrebase:
– Spuneţi-mi, vă rog, cine e domnul?
– Iosif Stalin.
– Şi ce a făcut de i-au ridicat monument.
– A eliberat Basarabia de nemţi.
Ţăranul îşi face cruce şi zice:
– Să-i dea Domnul multă sănătate, poate ne-a elibera-o şi de ruşi.
Cam astea le ştiu şi astăzi basarabenii despre cei ale căror monumente le văd pe ici-acolo prin localităţile lor.
( Va urma )