Ana Blandiana
Descântec de ploaie
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui „Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă „Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei…
Cuminţenia pământului
E mare, greu de urnit şi răbdătoare,
Dac-o loveşti durerile sunt simţite dar tac,
E mare, de-aceea poate să stea nemişcată,
Poate să vorbească doar o dată sau de două ori într-un veac.
Ştim că există, trupul ei mare
Ştim că ne sprijină dacă-am greşi,
Ştim că nu poate să moară, că lângă sânii ei
Putem să ne-ntoarcem copii.
Şi-atunci când aerul se va face cald şi mătăsos între noi,
Când nu ne vom teme unii de alţii, de vânt,
Vom şti că vorbeşte Cuminţenia pământului,
Cuminţenia acestui pământ.
Făcând lumină în mine
Făcând lumină în mine
Se-ntunecă în jur,
Când se apropie zorii,
La mine se-nserează
Nu pot vedea şi-n afară
Şi-nlăuntru în acelaşi timp.
Fructele, florile, fiarele
Le pot inventa numai când nu le găsesc.
Nimic din ce ascund nu trăieşte
Dincolo de hotarele mele.
Niciodată, niciodată nu se va sparge
Echilibrul perfect
Care doarme-ntre lume
Şi sufletul meu?
Numai pentru că nu există-n afară
Îl văd în mine-atât de limpede pe Dumnezeu?
Oglinzi
Cât de greu să descoperi,
Ce uşor să invenţi,
Pentru un rege mort
Mii şi mii de regenţi,
Pentru-o singură lună,
Mii de lacuri întinzi;
Îmi e sete de mine
Şi beau numai oglinzi.
Mii de vorbe ţipate
Pentru-un sens care piere;
Îmi e sete de somn,
Îmi e somn de tăcere.
De dragoste
Nu mă lăsa, aşează-mi-te-alături
Şi ţine-mi capul strâns să nu tresar
Când somnul bont la care-s condamnată
Se-ascute, răsucindu-se-n coşmar;
Cuprinde-mi tâmplele în palme-aşa
Cum ţii să nu se verse un potir
Şi pune-ţi gura peste gura mea:
Inspiră ţipătul care-l expir,
Să nu se-audă hohotul de plâns
Ce-şi hotărăşte trupul meu contur;
Îmbrăţişează-mă să nu mă smulgă
Valul de spaimă care creşte-n jur
Şi duce totul, şi în urma lui
Rămâne doar moloz şi ghilimele,
Şi se chircesc bolnave şi se sting
Şi soarele şi celelalte stele…
Suficientă mie
Suficientă mie nu mi-am fost niciodată,
Atârnând mereu ca un fruct de o creangă în vânt,
Ca de un arc încordat, o săgeată,
Ca de propria sa etimologie, un cuvânt.
Ce-am însemnat înainte de-a fi fost pe pământ,
Ce sens visat de demult devenit speranţă uitată
Mă străbate sărind peste rând
Şi făcându-şi din mine dovadă
Şi verigă a unui mister amânat
Ca să continue diferit însă viu,
Plătind cu dobândă acelaşi păcat
Pe care ţi-l las moştenire târziu,
Ca să-l înţelegi şi să-l porţi mai bogat,
Numai tu, cititor nenăscut, ca un fiu…