Iradeaua Imperială din 9/22 mai 1905
Cadrul social și politic de la cumpăna secolelor XIX și XX
Anul 1905 reprezenta atât o jumătate de secol de înfăptuiri naționale în Balcani, unde existau aproximativ 100 de școli (dintre care un liceu la Bitolia, precum și școli comerciale la Ianina și Salonic), în care învățau peste 4500 de elevi, și 30 de biserici, în care se auzeau limba română și dialectele aromân și meglenoromân.
Scriitori și oameni politici români, promotorii și înfăptuitorii României moderne, și-au unit eforturile, în aceste cinci decenii, pentru salvarea ramurii balcanice a națiunii române de la asimilarea între celelalte neamuri. Cărțile și articolele publicate în acești 50 de ani stau astăzi mărturie.
Principalele momente de la sfârșitul secolului al XIX-lea în viața culturală și religioasă a românilor macedoneni din Imperiul Otoman au fost: ordinul viziral al lui Savfet Pașa din septembrie 1878, în favoarea liberei exercitări „a cultului și a învățăturii” în limba proprie, care precede cu 27 de ani iradeaua și în baza căruia au primit aprobări și funcționat zecile de școli și biserici, ca și încercarea nereușită, din 1896, de a avea un episcop pentru românii din imperiu, pe mitropolitul Ohridei și Prespei, Antim.
Anul 1903 a fost anul în care Apostol Mărgărit, personalitate marcantă a românilor macedoneni, inspector școlar pentru școlile din Imperiul Otoman, membru corespondent al Academiei Române (n. 1899), trecea la cele veșnice. Crezul său era acela al fidelității românilor balcanici față de autoritățile otomane, întrucât prevedea faptul că formarea statelor naționale ar fi determinat împărțirea teritoriului Turciei europene, implicit a comunităților macedo-române, conducând astfel la asimilarea acestora.
„Întâiul nostru interes, al Armânilor, – spunea Apostol Mărgărit – este mântuirea Imperiului Otoman. Noi nu sperăm să ne unim mâne cu frații noștri din România: suntem despărțiți de dânșii prin principate și regate… O criză orientală ne-ar da în mâinile Sârbilor, Grecilor sau Bulgarilor, popoare creștine și civilizate, care, ținându-ne deja prin comunitatea de religiune, ar voi să ne ție și prin comunitatea de limbă, ne-ar închide școlile, ne-ar risipi comunitățile”.
Cu această ocazie amintesc faptul că astăzi se împlinesc 150 de ani de la urcarea pe tronul României a Regelui Carol I, la această oră desfășurându-se în Aula Academiei Române o sesiune solemnă. Regele Carol I a manifestat, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, o atitudine de colaborare a statutul român cu Imperiul otoman, respingând orice intervenție și tulburare pe calea armelor în Balcani, îndemnând la respectarea stabilității și ordinii în imperiul din dreapta Dunării.
Pregătiri diplomatice și întâmplări care au condus la Iradeaua sultanului
Cerințele guvernului român, de recunoaștere a comunităților macedo-române, legitime în raport cu cele recunoscute celorlalte naționalități creștine, erau: 1. Recunoașterea comunităților românești balcanice, în speță cele aromâne și meglenoromâne; 2. Dreptul la alegerea muhtarilor (reprezentanții autorității); 3. Reprezentarea comunităților aromâne în consiliile administrative locale; 4. Dreptul de a utiliza limba română în școli și biserici.
În 17 ianuarie 1905, Alexandru Emanoil Lahovary (1855-1950), reprezentantul României la Constantinopol, și văr al generalului Iacob N. Lahovary, ministru al Afacerilor Străine, venind de la Paris, s-a oprit la Viena, pentru a-l vizita pe contele Goluchowski, ministru imperial austro-ungar al Afacerilor Străine. Diplomatul român dorea să se asigure de concursul reprezentantului diplomatic, baronul Calice, de la care simțise o atitudine „puțin binevoitoare… față de revendicările române din Macedonia. Pe când ambasadorii Marilor Puteri și îndeosebi acei ai Germaniei, Italiei și Rusiei manifestau pentru cauza română o simpatie tot mai mare și mai eficace, și-mi acordau la Poartă și la Palat un sprijin cât se poate de prețios, singur ambasadorul Austro-Ungariei arăta pentru preocupările noastre o dezinteresare absolută, ca să nu zic ostilitate evidentă”.
Ministrul Goluchowschi l-a asigurat pe Al.Em. Lahovary de concursul baronului Calice în obținerea revendicărilor României.
Întors la Constantinopol, Al.Em. Lahovary, cu concursul ambasadorilor: marchizul Guglielmo Imperiali (Italia), baronul Adolf von Biberstein de Marschall (Germania), baronul Heinrich de Calice (Austro-Ungaria) și M. Zinovieff (Rusia), solicită cancelariei otomane promulgarea iradelei imperiale de recunoaștere a românilor din Imperiu. Al.Em. Lahovary a fost secondat, în demersurile sale, de prim-secretarul legației, Gheorghe Derussi.
Atacurile unor bande grecești asupra macedo-românilor au continuat, în luna martie având loc încă un masacru în localitatea Negovan.
Întâmplarea care a dus la promulgarea Iradelei a fost arestarea abuzivă, în luna aprilie, de către valiul de Ianina, Osman Pașa, a doi inspectori școlari, Nicolae Tacit și Andrei Balamace, care au fost apoi expulzați la Brindisi. Aceștia au fost arestați datorită unui conflict apărut între greci și aromâni într-un sat de lângă Ianina, cu privire la citirea rugăciunilor în biserică și în limba română. Guvernul român a cerut satisfacție din partea sultanului, solicitând printr-o notă scrisă, cu termenul de 10 mai, semnarea unei iradele, răspunsul întârziind vreme de o lună. Al.Em. Lahovari, amenințând cu părăsirea Constantinopolului, ajutat și de diplomații străini amintiți, a forțat semnarea Iradelei, prin care se recunoștea drepturile românilor din Imperiul Otoman, respectiv ale comunităților aromâne și meglenoromâne. Întâmplarea fericită era și faptul că se apropia ziua de 10 mai, ziua regalității în România, zi încărcată de o triplă însemnătate: începutul domniei lui Carol I din anul 1866, independența României din anul 1877 și încoronarea regelui din anul 1881. Din 1905, la aceste 3 semnificații se poate adăuga și cea a Iradelei sultanului.
În dimineața zilei de luni, 9 mai, ambasadorul german îl asigura pe Al.Em. Lahovary că Iradeaua a fost semnată. În seara zilei respective, la Al.Em. Lahovary a sosit trimisul Marelui Vizir cu documentul oficial. În următoarea zi, Iradeaua a fost anunțată și publicată în ziarele oficiale din Constantinopol, fiind adusă la cunoștință în capitala României. O grandioasă manifestare a avut loc în fața Palatului Regal și pe Calea Victoriei, promulgarea Iradelei fiind considerată o mare victorie națională. Declarații politice au fost făcute în Camera română în ziua de 11 mai, ca și la Senat, în ziua de 12 mai.
În zilele de 12, 13 și 14 mai a fost publicată știrea și în ziarele din București, o informare fiind publicată în ziua de 12 mai în Monitorul Oficial. Știrea a ajuns și în capitalele europene, guvernele țărilor respective trimițând la București telegrame de felicitare.
La Constanța, la câteva zile de la acordarea iradelei, probabil în 15-16 mai, s-au desfășurat două evenimente importante, la care au participat reprezentanți ai guvernelor implicate în disputa româno-turcă, regele Carol I fiind personajul principal: inaugurarea cablului german de telegraf între Constanța și Constantinopol și lansarea la apă a vaporului România, al treilea vas de călători românesc.
(Va urma)
Dr. Emil Țîrcomnicu
