ION BĂDOI –
Răstignit pe Golgota
conștiinței și demnității naționale,
a speranței și strigătului existențialist !
Mistuit de jarul idealurilor înalte, al reperelor fundamentale și punctelor cardinale vitale pentru orice popor cu trecut, prezent și viitor -, Ion Bădoi este Omul de stirpe seniorial-ancestrală, dublat de Patriotul purtând în artere și în vene viforul sângelui clocotitor al căpitanilor lui Mihai Viteazul, voievodul primei Uniri, de după aceea a lui Burebista, de acum 2.000 de ani: Frații Buzești și generalul Baba Novac, român venit din sudul Dunării, care la vârsta de 80 de ani lupta cu forțe, dezlănțuite, de Titan, secerând zeci de capete în fiece bătălie.
Profesionist al scrisului, Ion Bădoi mânuiește – cu siguranță, stăpânire de sine și neînfricare de Cavaler Trac, Danubian Cavaler al Luminii – arma cu bătaia cea mai lungă: Cuvântul.
Imensul său Front fără tranșee se întinde pe mii și mii de kilometri, pare, rareori, a se pierde în păinjenișul de meridiane și paralele de pe Terra, salvându-se, miraculos, prin lansarea, concomitentă, a sute de antene invizibile, dar de mare finețe, spre zări și etape de prea puțini bănuite, sonde spațiale, sateliți de investigație și rachete fulgerătoare spre cerurile celor mai fierbinți probleme economico-sociale, politice, culturale și spirituale, ale neamului nostru, ale umanității.
Tainic, ba, din când în când, fioros cearcăn de lumină, lunecând amenințător, dinspre amurgul veacului XX spre curcubeul abia înfiripat din zorii acestui veac XXI (care fi-va al apărării identității milenare sau nu va mai fi deloc) -, Ion Bădoi pare un Făt Frumos din lacrima poveștilor noastre eroice și a basmelor salvatoare peste praguri și canioane de istorie, dar și un Dragon dacic dezlănțuit, bizuindu-se, mereu-mereu, pe armia de rezervă condusă de Marele Lup Alb din vremea lui Zamolxe și a strămoșilor Săi.
Prin torpilele sale de presă, publicate în Opinia Teleormanului, prin cărțile, cărora le dă drum liber spre sufletele, inimile și mințile cititorilor, Ion Bădoi probează că și-a însușit temeinic și stăpânește, cu măiastră inspirație, tehnicile de luptă ale diplomației, ale științei și artei dialogului, ale fulgurațiilor de supernove specifice noilor tehnici și tehnologii, care puiesc în ritm amețitor, ale războiului cibernetic și riguroasei struniri, prin puterea spirituală a duhului, a inteligențelor artificiale ce tind să năpădească omenirea, așa după cum hoardele din Sud și din Răsărit, prin migrații provocate de sataniștii de serviciu din Europa, sunt chemate să extirpe orice urmă de istorie și identitate a bătrânului continent.
Mai presus de toate, temerarul jurnalist profesionist și formator de opinie, modelator de conștiințe și de staturi morale – de la postul său de observație și de comandă din Roşiorii de Vede (Teleorman) – acordă prioritate absolută problemelor românilor, din interiorul fruntariilor țării și din afara acestora.
Bunul atlet al românismului de aici și de pretutindeni: Ion Bădoi, hrănit de idealul de a trezi în fiecare român conștiința unei mari datorii (cum o cerea Părintele Iustin Pârvu), revine pe piața de carte cu noul său volum, intitulat cu modestie și cu un soi de smerenie Cronicar al timpului meu, dedicată bunicului său, Marin Pâslă, care i-a arătat că se poate iubi necondiționat.
Fondatorul și realizatorul efectiv al hebdomadarului Opinia Teleormanului (din 15 ianuarie 2009 încoace) își ia drept contrafort și grindă, orizont de așteptare, cheie de boltă, acoperiș și streașină o celebră fulgurație a lui Nicolae Titulescu, una dintre cele mai scăpărătoare minți ale românilor și ale omenirii din primele patru decenii ale secolului XX: „Și chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge. Și chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina”.
DA, aidoma marilor lideri de opinie, marilor bărbați de stat, Ion Bădoi s-a străduit, se străduiește să aprindă lumina. Și nu se dă bătut niciodată, chit că uneori are sentimentul că haitele întunericului manipulează, șterg creiere, ucid – prin tactici și strategii de o perfidie diabolică– orice picătură de identitate culturală, spirituală, națională, europeană.
Prin volumul din 2012: Dialoguri fundamentale, autorul se consacra – și printr-o apariție editorială demnă de remarcat – ca un redutabil constructor de interviuri cu personalități de prim-plan, precizând categoric: „mi-am propus ca aceste dialoguri să fie un îndemn, o confesiune, dar și un drum de plecare, cu speranța că împreună vom dinamita anumite inerții, că vor fi încurajate energiile care trebuie puse în slujba binelui național, că se vor trezi elitele românești din această indiferență ce pare imuabilă”.
Personalitățile abordate în acea carte demnă de un premiu național erau/ sunt: Nicolae Dabija, Mircea Chelaru, Radu Baltasiu, Neagu Djuvara, P.S. Galaction, episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ion Cristoiu, Teșu Solomonovici, Theodor Răpan, părintele Bojan Alexandrovici, Cristian Bădiliță ș.a.
Cu obidă greu de cenzurat, Ion Bădoi mărturisea: „Am îndrăznit să cutez a afla (…) ce-i lipsește poporului român să-și recapete vechile maluri ale existenței sale, să se unească în cadrul aceleiași limbi, să se închine sub același steag tricolor, să se privească în ochii prea multă vreme înlăcrimați și să-și spună unul altuia: Frate.”
Volumul Dialoguri fundamentale probează, într-un mod foarte convingător, că directorul periodicului Opinia Teleormanului este un profesionist autentic al interviului, putând sta, cu justificat temei, alături de corifei ai domeniului precum Adrian Păunescu sau Ilie Purcaru.
Și în noul volum, Cronicar al timpului meu, Ion Bădoi continuă suita regală a interviurilor sale, de astă-dată având parteneri precum Ion Ungureanu (regretatul regizor și ministru al Culturii din România de Est) ori Maria Berenyi (România a jucat un rol important în modernizarea Ungariei), pentru care a primit din partea Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România Premiul I pentru presă scrisă, pe anul 2004, și Victor Bucătaru (Dacă vrea Dumnezeu, Prutul îl secăm într-o seară).
Dacă Dialoguri fundamentale reunește exclusiv interviuri, volumul Cronicar al timpului meu cuprinde o paletă mai largă de genuri publicistice, începând de la pamflet (Nu-ți fie frică, Georgică), articole de analiză (Laudă apărătorilor PATRIEI MELE – LIMBA ROMÂNĂ, Elitele României profunde, Cristian Bădiliță nu se retrage la mânăstire!, O sărbătoare națională a limbii și culturii române, Dreptate, isterie, minciună, jaf, corupție?, Restituirea istoriei unei epoci prin carte) ori articole de atitudine tranșantă (Mareșalul Ion Antonescu – o biografie de Teșu Solomonovici, Masacrul inocenților sau cronica unui război uitat: O căruță de țărani a oprit, în 1992, armata unui mare imperiu la Nistru – Adaptare după Petre Țuțea, Români, părintele Bojan Alexandrovici este în pericol, TRIANON, o stafie ce bântuie Ardealul, Instituția căsătoriei – în oglinzi paralele).
O reconstituire expresivă, prin simpla alăturare de documente inedite sau foarte puțin cunoscute, poartă titlul Mantaua sovietică.
În aceeași nișă poate fi înscrisă și reconstituirea, savuroasă prin detalii pitorești și picanterii, Sunt vechiu, domnilor!, cu și despre I.L. Caragiale.
Un reportaj generos, cu virtuți literare indiscutabile, este titrat Dansul Inorogului – Elogiul Melanholiei.
Demnă de reținut este și relatarea-reconstituire cu genericul Eu vreau să vindec partea românească din mine, pornind de la situația românilor din Timocul sârbesc.
Segmentul cel mai consistent al volumului Cronicar al timpului meu, alături de cele enumerate mai sus, îl constituie tabletele, gen publicistic și literar lansat de Tudor Arghezi, prin revista sa Bilete de papagal.
Ion Bădoi excelează într-o multitudine de tablete, prima care merită a fi evidențiată având titlul Adio, Uriașule, care ar merita citată integral, însă din care spicuim doar câteva secvențe, din lipsă de spațiu: „Este teribil de greu să scrii despre Adrian Păunescu. Mai ales acum, că a plecat în Nemurire. (…) Puțini sunt scriitorii care au știut să ofere atâta dragoste pentru confrații lor, așa cum a găsit Adrian Păunescu, chiar dacă unii dintre ei îl înjurau cu mai mult sau mai puțin talent. Puțini au fost poeții care să se angajeze cu atâta dăruire în lupta cu inerția (…) Poezia lui Adrian Păunescu nu este ușoară, cum afirmă șchiopii literari, ci este națională. Puține conștiințe s-au pus în slujba poporului român cu atât curaj și devotament, cu atâta patos și generozitate. Nu putem uita ce le-a răspuns marele Grigore Vieru celor care „au tăcut” în perioada comunistă și care-l aruncau la index pe năvalnicul Poet: Noi, cei din Basarabia, ne-am încălzit la Flacăra lui, nu la tăcerea dumneavoastră!”.
Alte tablele demne de menționat sunt: Mediator, nu incendiator (cu accente pamfletare admirabile), Între Tătuc și Jupân (de asemenea, cu virtuți de pamflet veritabil), Tancul – obiect de cult în Transnistria, Nu trageți în Adrian Păunescu, Să gândim grecește, Sărut mâna, Despre Limba Română, toleranță, speranță și Țară, Micul dictator, Limba română se bucură.
Capacitatea de analiză și sinteză este dovedită din plin într-un alt chenar îndoliat: Grigore Vieru, lacrima Limbii Române, personalitate exponențială cu care Ion Bădoi a vorbit cu doar două zile înaintea tragicului accident din 14 ianuarie 2009. Autorul citează din marele poet de peste Prut un îndemn echivalent cu o chemare disperată la supraviețuire a neamului românesc:
S-a otrăvit barbar văzduhul,
De ce s-a otrăvit și duhul,
De ce și graiul?!
Sculați-vă, sculați-vă, sculați-vă!
Din somnul cel de moarte!
Salvați-vă, salvați-vă, salvați-vă
Prin limbă și prin carte!
Binevenită și extrem de interesantă este sinteza, doldora de detalii semnificative, Lecția de Cucuteni, pornind de la cel mai valoros exeget al credințelor și religiilor lumii, Mircea Eliade, profesor universitar, o viață, la Chicago (SUA) și la Paris (Franța), care puncta percutant, în 1939, adresându-li-se astfel experților occidentali: „România are o protoistorie și o preistorie remarcabile. Aici, pe pământul nostru, a crescut un fenomen originar. Aici s-au manifestat simboluri, s-au transmis tradiții. Originea unui simbol prețuiește cât descoperirea unei dinastii de faraoni”.
Ion Bădoi precizează, pentru lămurirea cititorilor, detaliile conform cărora Cultura Cucuteni-Tripolie (cu o vechime de peste 5.000 de ani) este întinsă pe un teritoriu de circa 350.000 kmp, în România, Moldova de peste Prut și Ucraina și poate fi numită prima civilizație europeană.
Amintim, telegrafic, alte și alte creații jurnaliere pe care le puteți citi cu plăcere, din cartea amintită: Hyperion, trenul românesc de mare viteză, La aniversare, Maria Nicula – o clepsidră măsurând iubirea, Însemn de Iubire, Credință și Speranță, 28 IUNIE – Ziua Ziaristului Român și, desigur, Românii de peste hotare, preluat din revista ALBINA – REVISTA PENTRU POPOR, anul XXVI, nr. 5/ Aprilie 1927.
De ce am logodit, în titlul acestui eseu, simbolul biblic al calvarului christic, Golgota, cu noțiuni care țin de normalitatea unei ființe lucide (fie un simplu om, fie un neam, un popor) ce-și respectă obârșiile și zările rectitudinii moral-civice, ale verticalității din toate punctele de vedere: conștiință și demnitate națională, speranță (aspirație, ideal) și strigăt existențialist?
Am logodit toate acestea din cauză că, mai ales în ultimele decenii – de când o parte a lumii a luat-o razna, plutind într-o derivă provocată de minți criminale -, ele s-au transformat, printr-un hocus-pocus dement, din repere și țeluri sigure, firești, în vetuste ecouri încețoșate ale unei omeniri pe care marii decidenți nu le mai agreează, promovând, în interes exclusiv unilateral, dictatura bunului lor plac, spulberarea principiilor fundamentale ale dreptului internațional (pentru care Nicolae Titulescu s-a jertfit, dar care acum sunt aruncate la coșul de gunoaie ale istoriei!), care nu înseamnă altceva decât odioasa dinamitare a suveranității, independenței ca stat și a libertății de a hotărî întru interesul general al națiunii tale.
Tocmai de aceea am inclus, în șiragul cuvintelor din titlu, și veriga explozivă a strigătului existențialist.
Ei bine, Ion Bădoi – jurnalist profesionist de viță nobilă, bun român, dar și bun cetățean al Europei, al lumii – trage, și prin noua sa carte, cu titlu de hrisov domnesc, Cronicar al timpului meu, încă un semnal de alarmă, bulversant precum sirena unui Transatlantic în caz de mister şi primejdie.
Este un semnal de alarmă/ strigăt existențialist răscolitor, ce trebuie luat urgent în seamă, dacă nu vrem să pierim cu totul, decăzând de la rangul de stat de drept, deplin stăpân pe destinele sale, câștigat prin secole, prin milenii de jertfe supreme ale străbunilor, la acela de TERITORIU numit convențional, doar convențional numit România.
Interesant și remarcabil, percutant și incitant, volumul Cronicar al timpului meu este încă o pecete fierbinte, din ceară roșie, un sigiliu voievodal pe care Ion Bădoi îl dăruiește cititorilor săi, cu năzuința nebună că noul bărbat de stat al României s-a născut ori se află în iminentă naștere, acum, în anul Centenarului Marii noastre Uniri.
Ca să nu vă fie rușine de nepoții și strănepoții voștri, treziți-vă, români !
Sculați-vă, sculați-vă, sculați-vă!
Din somnul cel de moarte!
Salvați-vă, salvați-vă, salvați-vă
Prin limbă și prin carte!
–//–
DAN LUPESCU