INTUIȚIA TIMPULUI LA EMINESCU
Când Immanuel Kant vorbea de intuiția internă, adică de intuiția timpului, nu se referea la timpul real și matematic, al diurnului și al ceasornicului, ci la eternitatea sufletească, cea pe care termenii lui Begson, mai moderni, au consmnat-o în noțiunea de durată. Nu timpul matematic interesa îndeosebi geniul eminescian, căci nu finitul și nu dimensiunea limitată a efemerului puteau interesa geniul romantic, ci timpul ca durată, sau timpul imaginar prin atributele eternității lui.
Eminescu a început să gândească la realitatea sufletească a timpului atunci când a descoperit misterul pe care îl ascunde eternitatea. Spațiul și timpul i-au apărut ca două infinituri, care conțin sensul nostru existențial. Condiția omului și condiția zeului, ca două realități care se atrag, corespund celor două dimensiuni temporale care se suprapun și se invidiază totodată în Luceafărul. Norocul și prigonirea destinului fiind lumești, atemporalitatea și aspațialitatea fiind zeiești. Ca poet erotic, înălța condiția umană prin iubire până la înălțimea care tenta înseși zeitățile, făcând un elogiu duratei umane în eternul feminin, dar în același timp nostalgiind după eternitatea pe care încă n-a atins-o. Această dialectică a timpului e însăși dialectica ființei umane, duală, transgresivă și etern năzuitoare.
Sentimentul timpului real l-a dus pe Eminescu uneori la ideea de nimicire totală, alteori însă la dorința mântuirii prin moarte, posibilitate neîngrădită de a se reîntoarce în durată la izvoarele sufletului rătăcit de timp și istorie. Timpul real era o nedeliberată trăire a adevărului schopenhauerian, după care timpul e făcut pentru a ne conduce la moarte. Acest sentiment invadează sensibilitatea geniului.
S-ar putea spune că „drama omului și a timpului nu o trăiește decât acela care a separat timpul de existență și care în această disociere fugind de existență e apăsat de timp. Și acela simte cum crește în el timpul asemenea morții”.
Sentimentul de caducitate pe care îl generează timpul real este transferat de Eminescu de la individ la colectivitate, implicând dezastrul civilizațiilor care n-au rezistat dintelui vremii, stabilind convingerea că timpul real este un timp al morții care acționează cu forța implacabilă a destinului. În spirit schopenhauerian, asimilează viitorul cu trecutul, dând sugestia timpului care se rotește-n cerc, neaducând nimic nou. Mureșanu din poemul eminescian crede că viitorul îi este un trecut pe care-l vede întors.
Explicând dorința poetului de a discuta într-o lucrare antinomiile din jurul intemporalității din istorie, drept și politică, ce duce la concluzia pulverizării ideii de tridimensionalitate a timpului, sugestie ce-i venea din Schopenhauer, valida prezentul ca singur timp real și permanent. Aceasta nu însemna nici pe departe că geniul eminescian găsea în prezent durata sufletească, timpul imaginar. Prezentul etern rămânea doar un sentiment de prezență eternă a lucururilor, justificând ideea schopenhaueriană a timpului care se rotește în cerc, întrucât la filozoful Lumii ca voință și reprezentare, timpul se întoarce fără sfârșit asupra lui însuși.
Înainte de a încerca drumurile de acces către durată, versul eminescian cultivă în linia obișnuitului uman, dar cu vibrația artistică a geniului, iluzia, romantic încetățenită a reversibilității timpului. Același prezent real și permanent apare sub masca eternității sufletești. Timpul reversibil prin amintire a dat naștere romanței eminesciene. E vorba însă și de dilatarea prezentului până la anexarea tărâmurilor metafizice. Geniul poate să se valorifice în prezent, reamintindu-și din alte lumi trăite. În Dimantul Nordului, de exemplu, se dezvoltă tema memoriei pierdute și regăsite. Un fiu de rege merge în Orient ca să afle o perlă deosebită în mijlocul mării. Locuitorii îi dau o hrană prin care iși uită identitatea. Uitând scopul călătoriei sale și căzând într-un somn greu, se trezește și își amintește la scrisoarea primită de la părinții săi: „Adu-ți aminte de perlă”. În context eminescian, perla e sufletul avatarului regăsit, anamneza, reminiscența platonică, amintind cu toate de timpul care implică nemurirea, de durata sufletească a eroului. Sau, cum avea s-o spună în Sărmanul Dionis: „Nu totdeauna suntem din țara ce ne-am văzut născând și de aceea căutăm adevărata noastră patrie. Acei care sunt făcuți în felul acesta se simt caexilați în orașul lor, străini lângă căminul lor și munciți de-o nostalgie inversă…Ar fi ușor a însemna nu numai țara, dar chiar și secolul în care ar fi trebuit să se petreacă existența lor cea adevărată…Îmi pare c-am trăit odată în Orient și când în vremea carnavalului mă deghizez cu vrun caftan, cred a relua vechile mele vestminte. Am fost întotdeauna surprins că nu pricep curent limba arabă. Trebuie s-o fi uitat”.
Racordarea în preexistență prin „reminiscență”, prin acele fire invizibile ce leagă durata interioară a eroului eminescian de Tot, nu este singura cale de transgresare. Lui Eminescu i-a plăcut să aducă în basmul Făt-Frumos din lacrimă calitățile geniului înnăscut, care în persoana lui Făt-Frumos trece orice obstacol în calea sa spre bine. Acest geniu e scăpat de acțiunea „vremuirii”, trăiește în durată, adică este supraomenesc: „Ș-au trăit apoi în pace și în liniște ani mulți și fericiți, iar dac-a fi adevărat ce zice lumea ca pentru feții frumoși, vremea nu vremuiește, apoi poate c-or fi trăind și astăzi”.
Magie găsim și în zborul lui Hyperion către Demiurg. Trăind pământește iubirea, pentru care Hyperion călătorește către Demiurg pentru a obține dezlegarea de nemurire, este de presupus că în ființa lui trăiesc laolaltă un om și un zeu, adică timpul și durata, însă timpul nu se putea naște, pentru că nici Hyperion nu putea deveni om.
Așa cum în lucrarea amintită Noemi Bomher vorbea despre spațiul mitic din opera eminesciană, într-un capitol anterior, aceasta discută prezența timpului mitic în scrierile lui Eminescu. Înainte de a aborda direct opera eminesciană, Noemi Bomher încearcă o definiție a timpului mitic în raport cu timpul real: „Omul modern se confruntă din perspectiva timpului său cu timpul originar. În creația artistică, un act este real în măsura în care el repetă un arhetip. Timpul istoric poate fi abolit prin imitarea arhetipului și a gestului paradigmatic. Astfel, un sacrificiu reproduce actul inițial și, în același timp, proiectează eul spre origini. Această trecere, din lumea profană în lumea sacră, comportă riscul prăbușirii, dar timpul mitic, fantastic, odată atins, învinge în imaginar toate obstacolele și eul atinge nemurirea”. Însemna concentrarea în jurul unei valosri impresionante pri
Inițial, analistul face referire la timpul mitic și la modul în care acesta este exprimat în opera lui Eminescu la nivelul limbajului. Astfel, timpul genezei și al originilor este exprimat prin intermediul imperfectului, iar pentru a sugera atmosfera mitică a timpului, Eminescu utilizează expresia populară și realizează trimiteri la acest timp prin intermediul personajelor mitice din diferite mitologii, în special din mitologia elenă. Numele geografice și istorice sunt, de asemenea, un semn al timpului mitic (Caucaz, Atlas, Balcani). Numele istorice ale lui Mircea, Baiazid, Basarab, Mușatin, Țepeș, sunt o altă marcă a timpului mitic suprapus celui istoric. „Timpul mitic este echivalent cu timpul etern. Eterna pace, Negura eternă. În acest spațiu poetic, personajul mitic se mișcă inițiindu-se pe sine și pe cititor în vremea de început, căci „unul erau toate și totul era una”. Starea pregenetică însemna concentrarea în jurul unei valosri impresionante prin nedeterminatul și nedefinitul opus lumii obișnuite, profane”.
Somnul, de asemenea mai exact somnul ca stare de visare este considerat o marcă a opoziției între timpul real și cel mitic. Prin somn, individul se desprinde de timpul cronologic, profan și pătrunde în timpul originar, în illo tempore.
Întrucât structura temporală mitică presupune existența unei rupturi cu timpul cronologic, timpul mitic poate fi caracterizat nu doar prin structura in illo tempore, ci și prin suprapunerea timpului istoric peste cel mitic. Este ceea ce Zoe Dumitrecu- Bușulenga numea mitizarea istoriei: „Și această contradicție fundamentală dintre timpul istoriei românești și viziunea lui mito-poetică ce face din neființă dublura și obârșia și finalul vieții, contradicție vizibilă și din articolele politice, dă imaginea definitorie a importanței istoriei naționale în gândirea și opera eminesciană”. Timpul istoric se constituie prin continua raportare la timpul mitic, prin proiectarea istoriei în planul începutului, prin „integrarea într-un moment al istoriei lumii”, după cum a urmărit simbolurile temporale D. Caracostea în analizele sale. Timpul istoric se raportează mereu la timpul mitic și de aceea marile evenimente ale istoriei sunt întotdeauna părți ale unui simbol ce este prezent în timpul istoric și încadrează totodată evenimentul.
Mircea Eliade a demonstrat că atitudinea modernă a artistului propune importanța deosebită a universului cultural, forța creatoare și distrugătoare a artistului însuși și certitudinea unei noi renașteri. Romantismul a introdus în literatura preferința pentru istorie, modernul Eminescu a vizat în gândirea sa mitică un timp etern, ce devine, cauzele ultime sunt de fapt cauzele inițiale, iar sacralitatea este dată de apartenența eului individual prin suferință la eul colectiv.
În gândirea poetică eminesciană, timpul începuturilor este văzut din perspectiva gândului poetului. Perspectiva începutului mitic este egală cu aceea ce se va opera în viitor prin distrugerea lumii. Reînceputul este realizat poetic prin destrămare și atitudinea specific eminesciană se datorează stingerii mișcării temporale, ca în Scrisoarea I:
„În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gândul duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș
Cum se-nchide ca o rază printre nori întunecoși,
Cum planeții toți îngheață și se-azvârl rebeli în spați
Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…”
Este evident că pentru bătrânul dascăl cunoașterea a ceea ce are loc ab origine, în cosmogonie, procură și cunoașterea viitorului apocaliptic. Pentru gânditorul din sistemul mitic eminescian, începutul lumii nu este raportat la beatitudine, pe când finalul este reactualizat prin descoperirea unui moment fericit în ataraxie. Nu momentul nașterii este cel important, căci el a lăsat răul să invadeze lumea, ci momentul morții timpului; el își asumă adevărata renaștere, căci începutul rămâne potențial, latent, nu realizat, reîntoarcerea se face, conform logicii poetice, nu înapoi, ci înainte, prin viitorul în care eterna pace reîncheie și deschide ciclul înțelegerii structurii temporale.
Mircea Eliade a arătat că este posibil a omologa simbolic tenebrele prenatale cu acelea ale nopții de dinaintea Creației, dar este evident că în opera poetică eminesciană, momentul inițierii aparține fiecărui individ prin posibilitatea de a muri și a cunoaște adevărul prin gând, prin intuiție. Cel care înțelege lumea posedă cunoașterea trecutului și viitorului, începutului și sfârșitului. Preotul și filozoful, cunoscători deopotrivă ai adevărului prin pilde și prin intuiție, se detașează de ceilalți muritori prin cunoașterea răului, prin suferință (Preot și filozof).
Timpul sacru este rezultatul unei cunoașteri emise din prezent către sfârșitul lumilor, apoi către începuturi. Gândirea mitică eminesciană propune o reevaluare a structurilor mitice arhetipale, prin rețeaua poetică; viziunea cosmogonică eminesciană se constituie prin relație cu viziunea lui I. Kant, ce propune o naștere continuă și fără întrerupere, fără sfârșit, pentru că sistemul de corpuri cerești dispare după ce atinge un anumit grad de perfecțiune:
„Universul, unul și infinit, ale cărui părți disparente formează varietatea infinită a universurilor, este adevărata pasăre Phoenix a naturii, care își dă foc și arde, pentru ca din cenușa ei să renască întinerită”.
Din comparația pe care eruditul N. Bogdasov o face, reținem sugestia poetică și mitică kantiană ce propune nașterea cosmosului dintr-o materie ce este pretutindeni difuzată în spațiu, naștere realizată prin ardere – moarte – renaștere.
Timpul sacru înseamnă la Eminescu, conform autoarei Noemi Bomher, continuă geneză, iar geneza se face prin moarte și este gândită din perspectiva muritorului poet. Ioana Em. Petrescu aduce o minunată punctare a acestei teme prin descoperirea transformării divinului în neființă, deci căutarea morții veșnice pentru o renaștere veșnică: „Divinul devine la Eminescu neființă, determinare pură, care visează însă, în adâncul repaosului etern, să-și descopere sensul și se proiectează, cosmogonic, într-o lume oglindă. Gândirea umană e oglinda prin care divinitatea informă ajunge să se înțeleagă pe sine”.
Conform opiniei lui Lucian Blaga, timpul mitic eminescian este trăitor în orizontul fundamental al timpului cascadă ce presupune o emanație originară ce se degradează în timp. Alterarea cronică atinge cosmosul și omenirea, destrămarea ierarhică fiind un fundal mitologic al timpului.
La Eminescu, fluiditatea sacră a timpului mitic este disonantă cu timpul contemporan și cunoașterea timpului sacru este un drum al sfuerinței. Timpul mitic nu se schimbă, nu se epuizează, ființând în spațiul sacru al naturii, calitățile inițiatice ale poetului transferând imaginile timpului cronologic în interiorul conștiinței și sacarlizându-le. Timpul mitic este înțeles ca o metamorfoză continuă ce descoperă în incoerența lumii naturale ordinea lumii eterne. În spațiul infinit terestru, acvatic și uranic, al gânditorului creator, poetul percepe demiurgul etern din perspectivaprezentului. Demonul, titanul și geniul ajung în locul de ființare al timpului etern:
„Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri se naște.
Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.” (Luceafărul)
Timpul primordial echivalează cu dorul nemărginit, o sete ce te soarbe în adâncul uitării. Filtrarea timpului mitic prin melancolia poetică structurează timpul originar cu un drum căre o eternitate din care adevărul apare în ipostaza ciclică. Încifrarea timpului în sinele poetului este o sporire a tainei și nu o revelare a ei. Timpul uranic spațializat și istorizat se detașează de timpul profan prin devenire, prin fluiditate, prin inserarea în timpul interior, într-o epocă de nedeterminare misterioasă.
Mitul poetic al timpului se deschide în viziunea eminesciană către istorie, întrucât ființa cugetătoare are întotdeauna o structură arhică, este poetul orfic cunoscător al ascezei, al puterii magice și al puterii istorice, confundându-se etern în gestul mitic, în timpul originar. Ceea ce Mircea Eliade a demonstrat în Le Mythe de l’éternel retour, ideea de perfecțiune a timpului ciclic, organizat în jurul vârstei de aur, ciclu perpetuu murind și născând este vădit și în perdeaua temporală mitică eminesciană. Timpul mitic este impregnat de istorie și cunoscut de artist prin presarea timpului filozofic peste cel artistic și istoric. Înainte de Mircea Eliade, Blaga a definit această condiționare caracteristică a gândirii mitice eminesciene, tendința de prelungire din eternitatea timpului prezent către o structură esențială model.
Eminescu realizează cunoașterea ritmului originar, durata profană a nopții ce abolește timpul contemporan și adâncește prin suferință și vis întâlnirea cu timpul sacru. Pentru arhetipurile haosului și nașterii cosmice, Eminescu nu uilizează mituri triomorfe, cum sugerează Durand că se întâmplă în majoritatea mitologiilor, ci creează simboluri cosmogonice prin scheme generate de moarte. Cu toate că Eminescu vorbește de „nume” în mitologia sa poetică, semnificațiile izvorăsc din răsturnarea și îndepărtareade imaginile materiale: „ființa” este legată de „neființă”, care, la rândul ei, devine simbolică prin negare. În mitologia greco-latină se constată nevoia de antropomorfizare, pe când în imaginile eminesciene schemele sunt de negare a privirii umane: „nici ochi care s-o vadă”.
Eminescu creează simboluri și mituri deosebite de mitologiile în care coborârea în experiențele cosmogonice reprezintă un factor depresiv. Culoarea neagră, miezul nopții, bezna nocturnă apar ca substanțe ale timpului, dar timpul irațional, nemilos, este dorit, chemat. Timpul sacru, timp esențial, diferit de durata profană, este realizat de repetiția pură și simplă a timpului cosmic, poetul căutând în momentul orei miezului nopții să descopere dimensiunile hierofantice ale timpului cosmic. Timpul mitic este repetabil și orice acțiune semnificativă se raportează la el, iar în istorie presupune descoperirea unei activități revelatoare. Timpul istoric devine, paradoxal, timp mitic, în măsura în care poetul se rupe de cronologie și se introduce la începuturi prin invocarea cosmogoniei. Tendința de a descoperi un moment esențial este legată de un ritual de purificare, de sugerare a extincției prin prezența unui ceremonial mortuar sau prin inversarea timpului profan, într-o noapte cosmică în care toate se nasc și mor.
Drd. MIRABELA RADU