23.1 C
Roșiorii de Vede
vineri, iunie 21, 2024

HORIA MUNTENUŞ – Ritualuri de iniţiere (II)

             

                       HORIA MUNTENUŞ – Ritualuri de iniţiere

 

                                                   (II)

 

 horia-646x357

 

Necunoscuta atât de ispititoare, la o epidermică şi neavizată privire, nu este nici Poezia, nici Iubirea fulgerătoare, nici vreo vivandieră dornică de dansuri erotice. Femeia fericită, care, provocator, îşi leagănă torsul, mersul ei lăsând urme pe retină şi un parfum…, Femeia care stăpâneşte arta de a face să-i înflorească zâmbetul pe buzele roşii, cu ochi noptateci, hipnotizanţi, Femeia care vine, şerpeşte, spre Poet, legănându-şi coapsele, nu este decât mesagera Morţii, dacă nu cumva chiar Moartea în persoană, care-i transmite, discret, dar clar, protagonistului fiorul concentrat în avertismentul ,,Memento mori”!

Interpretând în acest fel poemul dintâi al antologiei, ţinem să precizăm că hlamida de un alb imaculat, hlamida din blană de hermină, orbitor de luminoasă, hlamida străvezie a Morţii străbate, de la un capăt la altul, aproape toate poemele lui Horia Muntenuş.

Moartea înseamnă Timp – Timpul trăirii, Timpul rostirii/ scrierii, Timpul smereniei prea rar atinse, Timpul mântuirii, de atâtea ori ratate…

Moartea este însăşi Viaţa!  Viaţa telurică, trupească, a carcasei de humă – în care ţinem captiv Sufletul, Duhul Sfânt – care, din chiar momentul venirii noastre pe astă-lume, o ţintă unică are: Moartea, adică eliberarea din deşertăciunea lutului şi, abia acum, eliberarea spiritului, naşterea în cer, trecerea în unica dimensiune cu adevărat vie – dimensiunea spirituală, dimensiunea Sfântului Spirit …

De ce  uitaţi că, acum şapte-cinci-trei mii de ani, strămoşii noştri, dacii, plângeau la naştere – deoarece erau conştienţi şi aveau luciditatea senină de a înţelege că viaţa pe Pământ înseamnă traversarea Văii Plângerii -, se jeleau la naştere şi dănţuiau, cântau şi chefuiau la moarte?…

Acest hohot de plâns la naştere, rotunjit, simetric, la celălalt capăt al funiei vieţii, la capătul cel mai luminos al spiralei vieţii, adică la capătul cel mai înalt numit Moarte-Naştere în cer-Adormire întru Domnul este confirmat grabnic, în tumultul creaţiei lirice a lui Horia Muntenuş, chiar de primul poem ce dă şi titlul volumului său de debut, din 1991, ,,Noaptea exilatului”.

Se înţelege, cred, că Exilatul este, desigur, Poetul. Exilat în această viaţă. Care, poate fără să ştie, nu-şi doreşte decât să se elibereze, nu-şi doreşte decât ca, din corola vieţii, să irumpă sămânţa Morţii – care Viaţă Veşnică înseamnă. Printre stele.

Citez strofa de început a poemului ,,I” (unu roman) din ,,Noaptea exilatului”: ,,A venit o femeie (n.n. aha, deci tot femeie) la mine cu ochii înconjuraţi de albii/ În adâncimea lor se aduna ploaia şi eu/ Aveam poftă să beau (n.n. poftă de viaţă telurică, deşartă!)/ Am poftit-o să şadă şi ea/ S-a aşezat timidă pe şoaptele mele oarecum încurcată/ Cu părul ei atingându-mi o clipă umerii/ Cu haina ei întunecată (n.n. haină de culoarea morţii) rece (n.n. tot sugestia frigului sideral al morţii) şi parcă tristă/ Ca o grădină în toamnă (n.n. din nou, sugestia crepusculară)/ Ca un hotar… (n.n. hotarul dintre viaţă şi moarte, dintre lumea de aici şi lumea de dincolo).

La fel de concentrată este strofa a doua, purtând în subsidiar, neauzit, nevăzut decât de iniţiaţi, ecoul îndemnului latin ,,Ora et labora” (,,Roagă-te şi munceşte”): ,,Pentru tine oră/ Logodnă/ Între întuneric şi lumină (n.n. vezi nunta ciobănaşului din Balada ,,Mioriţa”)/ S-a aşezat femeia şi de la gât şi-a desfăcut o basma:/ În adâncul ei am văzut trupul zvelt al singurătăţii (n.n. parcă-ţi vine să rosteşti, în gând: ,,Brrrrr…”)/ Chipul straniu al eroziunii.”.

Nu-i aşa, stimaţi cititori ai versurilor lui Horia Muntenuş, că vă trec fiorii, că pielea vi se face ca de găină şi sunteţi cuprinşi de frigul metafizic, atât de sonor, din picturile lui Chirico şi Magritte, dar şi din grafica perioadei de început, româneşti, a graficianului Dan Cioca? În care personajul hieratic, abia conturat, este Timpul, Moartea adică …

Sentimentul acut, valpurgic, faustian, de năruire în falia dintre lumi este accentuat, cu măiestrie, în strofa a treia: ,,Şi ce frumos era trupul femeii ca o poveste m-am prăbuşit/ Cu faţa pe sânul ei şi plângeam/ A venit la mine o femeie cu unghiile transparente şi lungi (n.n. unghiile – muguri şi lăstari ai coasei, ascuţită ca un brici, lustruit, ascuţit anume, Coasa Doamnei în negru…)/ Coridoare lăsau o culoare de nisip/ Pe un contur din care în vânt chema/ Peşti ciudaţi fantome ale obscurităţii/ Pentru mine sau poate pentru altcineva.”.

Materia păstoasă – întinsă înfrigurat, cu gesturi sacadate, în ritm accelerat, ritm de ,,Ciuleandră”, de pictorul care a renunţat la pensule şi mânuieşte cu virtuozitate oţelul necruţător al cuţitului dedat la orgia cromatică şi vibrantă a tabloului care tocmai se naşte sub ochii noştri hipnotizaţi -, materia genuină a poemelor lui Horia Muntenuş este atât de fragedă încât el, poetul Horia, nu-şi poate permite să întrerupă actul sacru al genezei Poemului prin plasarea de titluri, pentru fiecare dintre ele.

,,Noaptea exilatului” (1991) se constituie, d’a capo al fine, într-un singur poem, conceput în 33 (vârsta lui Iisus) de secvenţe, numerotate de la I (unu roman) la XXXIII (treizeci şi trei roman). La o primă lectură fugitivă, ai impresia că, din când în când, te învăluie câte o pală îmbietoare de aer baudelairean, mai rar shakespearean. La reluarea lecturii, însă, ţi se consolidează convingerea că aceste poeme – veritabile rachete în trepte, cu combustibil special şi combustie inefabilă – se rotunjesc ca într-un ceremonial sacerdotal (zamolxian?), cele 33 de trepte fiind, în străfundurile lor, versete cu ţinută maiestuoasă, ca desprinse din Biblie.

Prin aserţiunile noastre de mai sus, suntem într-un soi de rezonanţă ideatică şi în prelungirea judecăţilor de valoare exprimate, în revista ,,Steaua” (1991) de Constantin Zărnescu: ,,Greu de încadrat în formule literare, Horia Muntenuş păstrează sensibilitatea  profund ironică a generaţie’80, dar se apropie – prin şocul trăirii, prin coincidenţe ale spiritului epocii şi prin cruzimea limbajului poetic – de prima generaţie lansată de curând: generaţia’90. Cele 33 de poeme din Noaptea exilatului trimit la anii vieţii lui Iisus Hristos, iar cele şapte poezii-note spre cele şapte ferestre criptice ale Labyrintului. Starea eu-lui poetic e o inimaginabilă criză, un strigăt în deşert, un teribil vânt şuierând istoric peste frunţile semenilor.”

Oferindu-vă câteva chei de aur pentru descuierea tainelor din străfundurile poemele lui Horia Muntenuş, ne rezumăm la a vă garanta că acest ceremonial liturgic, din volumul său de debut editorial, se continuă cu aceeaşi frenezie gâlgâitoare în celelalte nouă Cărţi ale recentei antologii: ,,Poesia”.

Cartea a II-a: ,,Ioan” (1993) te întâmpină cu un moto din Sfântul Pavel – versetul 7:7 din Scrisoarea I către Corinteni: ,,Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie aşa cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui, unul aşa, altul într-altfel”. Poemele sunt titrate cu scânteieri ezoterice: ,,T”, ,,S” (…), ,,Enkidu”… – în Partea I.  Desfăşurarea Părţii a II-a începe cu poeme fără titlu, numerotate de la I la VII (roman), apoi ,,L”, urmat de VIII (opt roman) care are trei trepte notate cu cifre arabe: 1, 2, 3, toate fiind încununate de poema ,,Grecia” (sugestie evidentă a orizonturilor mitologice) şi de o nouă cortină cu efecte translucide: ,,Bybliografia”.

Referitor la Cartea a III-a: ,,Gura de piatră” (1996), spicuim din eseul ,,Studiu introductiv”, pe post de prefaţă la antologia ,,Poesia”, semnat de prof. dr. Mihaela Rădulescu – exegeză doctă, extrem de densă, precum filoanele aurifere de la Roşia Montana, escortată, însă, de un fior de mobilitate greoaie, de întrezărirea, în comentariul ei, a unei ciudate carapace de ţestoasă cu dimensiuni inhibante: ,,…propune lectorilor o geografie spirituală complexă (…) Metafora învăluie în mesaje încifrate o lume sacră, unde imposibilul devine posibil. (…) Autorul se joacă atât de bine cu imaginile, încât avem impresia că alunecăm în gol. E o alunecare în oniric, într-o altă dimensiune, care nu este la îndemâna omului obişnuit”.

În prefaţa, din 1996, la volumul ,,Gura de piatră”, Petru Poantă făcuse o disecţie de mare fineţe, dovedindu-se un hermeneut bine aplicat şi extrem de lămuritor: ,,IOAN vrea să fie o teodicee, adică o metafizică a cunoaşterii divinităţii, dar, în fapt, întâlnim aici, într-un limbaj mai abstractizant, un univers fracturat, fie al unor epifanii pulverizate, un soi de semne ermetice, fie al unor realităţi complet desacralizate, cum ar fi teribila ,,Fabrică de versuri”, imagine terifiantă a umanului şi divinului mecanomorfe. Ideea în sine nu e nouă, însă impune expresivitatea subtil sarcastică a viziunii.” -, pentru ca, după câteva nuanţări şi exemplificări, să conchidă pe un ton irevocabil: ,,Poezia lui Horia Muntenuş confirmă un talent indiscutabil şi o voce distinctă.”.

După ce punctează puterea asociativă drept calitatea primordială a poeziei autorului disecat, poemele acestuia apărând ca o coagulare de sensuri piezişe, ,,aleatorismul înscriindu-se însă într-o disciplină sintactică riguroasă” -, Ioan-Viorel Bădică evidenţiază, în postfaţa aceluiaşi volum: ,,Horia Muntenuş se situează programatic într-o atitudine de refuz, de răspăr: ,,gura de piatră”, adică materialul cel mai rigid – cum ar putea o gură de piatră să vorbească? – încremenit, rostire improprie, refractară logosului. De remarcat fluidul metaforic, exuberanţa rostirii (ludicul), dar şi gravitatea asumării unei dimensiuni existenţiale. Versul e de o grandoare preţioasă, echilibrată de adâncimea reflecţiei, de gravitatea meditaţiei poetice. Sensurile sunt transtextuale, vizând un dincolo de cuvânt (idealul taoist)”.

Menţionăm că poemele din Cartea a III-a: ,,Gura de piatră” sunt învăluite în haloul purtând reverberaţii polifonice chiar din pragul acestui volum, botezat, şi el, în două motouri – primul luat din Pico della Mirandola: ,,Matematicile nu sunt ştiinţe, pornind de la sine, ci doar în măsura în care sunt o cale de cercetare pentru alte ştiinţe”. Al doilea moto constă într-o poemă în care celebrul sculptor şi pictor italian renascentist Michelangelo Buonarroti realizează un portret al Timpului şi al ravagiilor sale, o litografie şuierătoare a sarabandei spre moarte: ,,Orişice se naşte moare/ şi în fuga vremii piere/ nimic viu nu stă sub soare./ Se duc genii şi durere/ mor cuvinte şi plăcere/ fum în vânt, sub soare umbră./ Viaţă veselă ori sumbră/ am fost oameni şi acum/ suntem tot ce este huma/ şi am fost ca voi, splendoare./ Orişice se naşte moare./ Ochii care-au fost integri,/ cu lumină în găoace,/ azi sunt goi, oribili, negri -/ iată timpul şi ce face”.

Sub pecetea definiţiei ,,Un romantic revoltat şi neîmblânzit”, Dumitru Cerna îi realizează scriitorului clujean (la 17 iunie 1996, în ,,Curierul Primăriei Cluj-Napoca”) un basorelief în linii fugoase: ,,Rar se întâmplă ca poezia unui poet să aparţină într-atât acelui poet. Adică să se identifice cu autorul ei. Poezia lui Horia Muntenuş este chiar Horia Muntenuş: sălbatică, generoasă, neîmblânzită şi tandră, romantică şi revoltată, chinuitor de gingaşă, până la străpungerea ochiului care o citeşte, răscolitoare şi paradoxală. Poezia lui Horia Muntenuş te îndârjeşte, te înnobilează, te melancolizează şi te nelinişteşte; este coşmar şi revelaţie, deopotrivă”.

După toate aparenţele, ,,Gura de piatră” a stârnit cele mai numeroase şi unele dintre cele mai substanţiale comentarii. Mircea Popa îşi intitulează demersul său critic ,,Horia Muntenuş sau de la dimineaţa cuvântului la amiaza lui”. Cunoscut critic şi istoric literar, lansat o dată cu prima şi glorioasa serie a revistei ,,Echinox” (condusă de Ion Pop), Petru Ponta depistează, în ,,Gura de piatră”, ,,o replică posibilă la un neoavangardism radical care preconiza, cu vreo 40 de ani în urmă, disoluţia culturii şi întoarcerea la un fel de analfabetism adamic”.

La pag. 74, autorul antologiei se întreabă retoric, cu inocenţă peremptorie: ,,Am cerut oare cu împrumut puterea de a scrie?”, pentru ca, mai târziu, să-şi răspundă: ,,Din Vieţile Poeţilor/ Ca din Vieţile Sfinţilor/ Citit-am!”.

horia-muntenus-scriitor-un-artist-penduleaza-intre-modestie-si-orgoliu-18503850

Livrescă – prin imboldurile de start, prin sursele de inspiraţie, provocate după îndelungi stadii de asimilare, meditaţie şi gestaţie -, poezia lui Horia Muntenuş este, mai presus decât orice paradox, viscerală, hormonală – prin debit verbal, prin capacitatea de a crea metafore în cascadă, prin rapiditatea cu care trece de la un registru la altul, de la o terţină (libelulă efemeră) la o gâlgâitoare octavă, parcă fără sfârşit, de la tonuri acute de contra-soprană de coloratură la cele mai grave sonuri de bariton şi bas, ori de la graţioasele piruete, cu învolburări ameţitoare, ale viorii… la expresivitatea de bronz a violoncelului sau la efluviile de vals imperial şi trapul de troică rusească, prin nămeţii siberiilor din sufletele noastre, ale contrabasului.

Haiducind cu pletele în vânt, cu irepresibila conştiinţă că ACUM poate orice, că are lumea la picioare -, Horia Muntenuş lasă impresia că, de la Nichita Stănescu încoace, este cel dintâi poet care a deprins, nu prin exerciţiu stoic, ci prin revelaţie, într-o fracţiune de secundă, Limba ,,poezească”, atât de nonşalant, dezinvolt şi plin de naturaleţe, inspirat şi sigur pe sine, ca pe o respiraţie ancestrală, dar permanent vie, se exprimă.

Luxuriantă, asemenea unei grădini în care irump plantele exotice, dezvoltându-se în perioade lungi, aidoma poemelor lui Lautreamont -, frenezia feerică degajată, ca dintr-o arteziană colosală în miez de vară, este destul de rar sprintenă ca o gheişă, şipotitoare ca o delicată grădină japoneză, ca un clinchet cristalin specific erugilor, pârâiaşelor şi cursurilor de apă firave în candoarea lor copilărească, lăstărind, totuşi, repede, dinspre pruncie spre adolescenţă.

Cel mai adesea amplă, urieşească,  ţâşnind stroboscopic, orbitor, ca o pisică de mare, ca peştele-sabie ori rechinul albastru, ca un vultur uriaş, ca Zgripţorul din basmele noastre străvechi, ori ca o escadrilă de atac din zeci şi sute de bombardiere americane B52 -, poezia lui Horia Muntenuş plesneşte de putere, peste noapte, emană o forţă fantastică, te izbeşte năucitor ca un tsunami renăscător, ca o tornadă care te aspiră fulgerător spre ochiul celui mai înalt dintre ceruri, după care te lasă să admiri, din crucea Soarelui, întâlnirea de gradul zero dintre Amazon, Mississipi şi Nil.

În postfaţa ,,Horia Muntenuş sau despre destinul poeziei şi poezia ca destin”, Daniel Hoblea priveşte totul din perspectiva următoare: ,,Nebunie sacră, cum o numea Platon, Poezia pare o provocare a zeilor, cea mai mare dintre ele”.

Cartea a IV-a din antologia ,,Poesia” este formată din volumul ,,Dreptul la tristeţe” (publicat în 1998) alcătuit din 14 poeme, fără titlu, numerotate cu cifre romane (al XII-lea având dedicaţia ,,Fiicei mele, Mara”) şi se încheie cu poema ,,Euridice”, pe care noi o considerăm un colind-zăvor.

                                                                    Dan LUPESCU

Articole Conexe

Ultimele Articole