23.1 C
Roșiorii de Vede
vineri, iunie 21, 2024

GENERAŢII ÎNSTRĂINATE

GENERAŢII ÎNSTRĂINATE

ana-dAndré  Gide nota în Jurnalul său la 24 februarie 1946: „Lumea nu va fi salvată, dacă poate fi, decât de nesupuşi. Fără ei, n-ar mai exista civilizaţia, cultura noastră”. Reflectând la aceasta, Mircea Eliade îşi arăta mefienţa raportând-o la România postbelică. Nesupuşii lui Gide ocupau închisorile şi munceau la canal: Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Dinu Pillat, V. Voiculescu, Ioan Sârbu, Alexandru Paleologu etc., iar Lucian Blaga dormea sub scara Universităţii din Cluj. Era contextul social-politic cunoscut. Împărţirea lumii între marile puteri aruncase România în sfera de influenţă a Rusiei sovietice. Ţara noastră intra în noaptea comunistă din care nu se mai spera a ieşi. Am ieşit, totuşi. Imposibila întoarcere a părut, pentru o clipă, posibilă, iar Marin Preda contrazis de istorie.

Astăzi, vedem cât de deşert a fost visul nostru, iluzia noastră. Nimic din ceea ce am nădăjduit nu a supravieţuit. Conştiinţele, acolo unde există, au devenit schizoide. Toţi purtăm măşti. Nu este permis chipul adevărat. Regele este gol, dar nimeni nu îndrăzneşte să-i releve goliciunea. Adevărul plânge pe la uşi. Nu mai este primit în nicio casă. În faţa minciunii, a ipocriziei, slugărniciei, linguşelilor de tot felul, a căzut în dizgraţie. Cui îi mai trebuie, când minciuna este atât de comodă?

Les insoumis ai lui Gide, nesupuşii, adică, s-au resemnat, anihilaţi nu de istorie, ci de obedienţii zilei şi de magnaţii puterii. La scară naţională, poate că şi aceasta este o probă iniţiatică, asemenea bătrâneţii, bolilor, asemenea probei comuniste, necesare, credea Mircea Eliade, mutaţiei spirituale care se va împlini mai târziu. Acest mai târziu este derutant şi dureros. Ne-am săturat să tot aşteptăm miracolele istoriei. Avem dreptul la clipa noastră de fericire pe pământ. Este aceasta încă o noapte medievală, alta decât aceea despre care vorbea Lucian Blaga prin 1950?

Chiar dacă astăzi nu se mai face închisoare pentru ideile tale, pentru vina de a avea altă opinie, închisoarea limitelor la care ne supunem de bună voie şi siliţi de împrejurări este la fel de dureroasă. Autocenzura a luat locul cenzurii comuniste.

Generaţia Revoluţiei, tinerii de astăzi, născuţi în 1988-1989, la vârsta frumoasă pe care o au, vârsta speranţelor, a visurilor, a avântului, vârsta aceea îndrăzneaţă când te vezi pe creasta unui val şi crezi că ţi-a venit rândul să faci istorie a devenit, în mare parte, o generaţie autistă. Absenţa, lipsa speranţei într-un viitor promiţător, frumos şi onest, le determină nu numai atitudinea, dar şi modul în care-şi gândesc prieteniile, locul sub soare. Cei mai mulţi sunt cu gândul străinătăţii, forma revoltei celei mai la îndemână. Sunt obosiţi de neputinţa noastră, a celor maturi, locuitorii României profunde şi tăcute. Este şi revolta lor, şi protestul lor. Plecând, ei ne spun că refuză lumea noastră. E ca un strigăt de deznădejde. Nu este dureros că o fac?

Alţii s-au retras din lumea reală în cea virtuală, a Internetului. Au deplasat acolo lumea lor, idealurile lor. Acest tip de evadare este mult mai tragic. Ei sunt o prezenţă apatică într-o ţară  care îi refuză şi le refuză visurile, aspiraţiile, idealurile, care le-a creat disconfortul afectiv. În ce valori mai pot crede? Ei orbecăiesc într-un labirint reinventându-şi lumea. Lumea lor este acolo în spaţiul de eter,virtual. Acolo îşi construiesc lumea la care visează.

Întâlnirile cu prietenii s-au mutat tot acolo. Comunicarea este mimetică şi iluzorie. Abuzul de semne convenţionale înăbuşă limbajele naturale. De aceea, au atâtea dificultăţi să se exprime, să vorbească în public. Legăturile s-au rupt. Suntem generaţii înstrăinate. Autismul social generează propriul nostru autism. Strigăm în sinele propriu, dar, parcă, nu ne mai auzim.

Fiecare generaţie are înstrăinările ei, însă motivul este acelaşi: imposibilitatea de a ne mai regăsi într-o lume fără speranţă.

Nesupunerea nu mai este o soluţie. Oricum ai face, orice ai face sau ai spune, nesupunerea şi-a pierdut romantismul căci şi-a pierdut gratuitatea, idealul. Nesupusul este stigmatizat ca parte a unui complot al cuiva contra altcuiva pentru o miză invariabil pragmatică. Este condamnat la înstrăinare, îngroşând rândurile autiştilor. Nu este îngrijorător, nu îngrijorează pe nimeni că suntem ţara cu cei mai mulţi bolnavi psihic, după un studiu al OMS? Toţi aceştia duc povara unei revolte înăbuşite şi speranţa împlinirii în alte zări, în altă lume. Copiilor noştri le rămâne speranţa străinătăţii. Nouă, părinţilor lor, ce ne rămâne?

Revenind la imposibila întoarcere, optimismul meu îmi spune că, totuşi, nu trebuie să ne lăsăm doborâţi de descurajare. Undeva există o lumină. Poate că neşansa noastră devine o altă şansă. Norocul ar putea fi influenţat.

ANA DOBRE

5-6 SEPTEMBRIE 2009

Articolul precedent
Articolul următor

Articole Conexe

Ultimele Articole