Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l

Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l

de

Miruna Lepuş

(  I )

Despre România şi români

„Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele că­ruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc îm­pă­răţii despre cari lui nici prin gând nu i trece…” „Iubim ţara şi naţia noastră astfel cum n-o iubeşte ni­meni, cum nimeni n-are puterea de a o iubi.” „(Naţia) o iu­bim sans phrase.” Aşa îşi exprimă poetul dragostea de neam şi ţară.
Pentru Eminescu, ca o totalitate de indivizi să se poa­tă numi „una”, să aibă sentimentul solidarităţii na­ţi­o­na­­le, aceştia trebuie să aibă în comun limba, religia, obi­ce­­iurile şi arta naţională ce sunt cuprinse în sufletul ţăranilor, trezindu-le sentimentul apartenenţei la acelaşi neam. Pentru că „spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limbă şi naţionalitate asemenea”, conştiinţa de neam şi limbă trebuie păstrate în stare pură dacă vrem ca po­po­rul însuşi să-şi păstreze individualitatea şi astfel să dăi­nuie. Această teorie l-a făcut pe Eminescu să caute toate sursele ce ar putea duce la crearea unei „poezii ar­tis­tice naţionale”: istoria românilor, literatura şi cro­ni­ci­le româneşti vechi, literatura populară, obiceiurile, cu­vin­tele şi expresiile bătrâneşti, auzite în treacăt, în călă­to­rii sau la petreceri populare, şi notate cu grijă. În 1869, Emi­nescu este chiar delegat de societatea „Orientul” să culeagă folclor din Moldova. Opera sa are deci la bază o do­­cumentare serioasă, întreprinsă de a lungul multor ani. Dragostea pentru trecutul glorios al ţării, pentru vi­te­jia şi judecata limpede a domnitorilor, pentru înţelep­ciu­nea cărturarilor şi ţăranilor, pentru frumuseţea me­lea­gu­rilor natale răzbate din toate poeziile, nuvelele şi ar­ti­co­­lele. Eminescu a conceput chiar şi un proiect de De­ca­meron înfăţişându-i pe marii domnitori. Nu l-a dus însă la bun sfârşit. Eminescu a vizitat şi a scris despre mai toate pro­vin­ciile ţării. Moldova este „pământ înzecit de sfânt, ai cărei eroi dorm somnul de veci în umbra pajurelor străine, pe ale cărei moaşte sfinte calcă picior străin”. Cuprins de do­rul de casă, poetul îşi imaginează o „căsuţă tăcută mi­tu­tică” pe iubita vale natală. Moldova este locul co­pilă­riei, al primelor iubiri, al primei slujbe de gazetar, dar şi al multor dezamăgiri ca bibliotecar, inspector, pro­fe­sor şi, mai apoi, din cauza bolii. Bucovina a cunoscut-o Eminescu încă de mic, când învăţa la Cernăuţi şi când fugea de la şcoală, când pu­bli­ca prima poezie plângându-l pe Aaron Pumnul şi când organiza mai apoi serbarea de la Putna. Prin Transilvania a hoinărit cu trupa de teatru şi a în­văţat la şcoala din Blaj. A apărut mai târziu în faţa jus­ti­ţiei pentru articolele vehemente publicate în „Fede­ra­ţin­nea” în care enunţa drepturile istorice ale românilor din Transilvania şi îi îndemna pe locuitorii provinciei să ia­să din starea de pasivitate.
Odată cu obţinerea Dobrogei în urma Războiului de Independenţă, Eminescu ia atitudine în privinţa orga­ni­ză­rii noii provincii şi a respectării drepturilor locuitorilor pentru ca românii să nu facă dincolo de Dunăre aceleaşi greşeli pe care le făceau maghiarii în Transilvania. Poetul ajunge cel puţin o dată şi până la malul mării.
Eminescu şi-a iubit ţara, a fost interesat de soarta ei, a încercat să facă lucrurile să se schimbe în bine sau mă­car să nu se schimbe în rău. A fost un adevărat patriot, pentru care „naţionalitatea trebuie simţită cu inima, nu vor­bită cu gura. […] Iubesc poporul românesc fără a iubi semi­docţii şi superficialităţile sale”, franţuzismele proas­­­păt adoptate, demagogia greco bulgărimii, şiretli­cu­rile şi intervenţiile izraelite. Eminescu scria într-un articol din 1879: „E mică ţă­ri­şoa­ra noastră […], dar această ţară mică şi ştirbită este ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc […] S-o facem mare pe ţărişoara noastră, prin roadele muncii noastre şi prin mărimea vredniciilor noas­tre. […] Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Du­nării”. Acest fragment aduce aminte de sfârşitul testa­mentului lui Ion Moţa: „Să faci, măi Corneliu, din ţara noastră o ţară frumoasă ca un soare şi puternică şi as­cultătoare de Dumnezeu!”, parafrazat de Radu Gyr în mai cunoscuta variantă: „Să faci, Căpitane, o ţară/ Ca soa­rele sfânt de pe cer!” (Imnul eroilor Moţa Marin).
Poporul român e prea „blând” şi îngăduitor, „cinstit, ini­mos, capabil de adevăr şi de patriotism”, nu se in­dig­­nează în faţa afacerilor ilegale şi a cedării Basarabiei. Este un popor „bun, blând şi omenos”. Această stare a lui se datorează epocii fanariote, care a distrus „sen­ti­men­­tul de demnitate naţională”, şi păturii suprapuse, for­­mate din străini care, cu ajutorul Rusiei sau Austro Un­ga­riei, guvernau ţara. Într-o Românie astfel condusă ar dispărea într-un final elementul naţional, iar ţara ar de­ve­ni „o Americă sau o Belgie a Orientului […], o expresie geo­grafică, o firmă, un otel, nu o patrie, nu un stat na­ţio­nal”. Ideea este repetată şi sub alte formă: „expresia et­no­logică e prea mult desconsiderată în favorul ex­pre­siei geografice” – suntem o naţiune pentru că avem multe în comun, nu doar pentru că se întâmplă să locuim în a­ce­eaşi zonă. Românii trebuie să-şi conserve deopotrivă na­­ţio­nalitatea şi teritoriul pentru a rezista primejdi­oa­se­lor idei ale veacului.

Eminescu este adeptul teoriei statului natural, în care legile nescrise, bazate pe înţelegeri, pe obiceiul pă­mân­tului, sunt rezultatul felului de a fi al locuitorilor, putând astfel să evolueze într un ritm adecvat stării de fapt din ţară. „El (progresul) este opera înceată şi înţe­leap­tă a timpului”, şi nu rezultatul unor legi împru­mu­tate din Apus. Contractul social nu era pentru jurnalist o ipoteză plauzibilă privind apariţia statului.
Eminescu crede în misiunea României în Peninsula Balcanică, căci toate popoarele acestei regiuni se trag din traci, în ciuda valurilor de cuceritori ce s-au aşezat în regiune: „După ce ne-am organizat pe temelii statornice şi ne-am consolidat ca ţară neatârnată, activitatea noastră se va îndrepta asupra Peninsulei Balcanice, unde trebuie să căutăm împlinirea misiunei poporului român”. Emi­nes­cu şi-a dorit un Imperiu Roman al Orientului, numit Dacisches Kaiserreich de agenţii austro ungari, la curent cu visele lui Eminescu. Mai mult decât un destin măreţ în Balcani, poetul nos­tru spune despre români că sunt „limbă cumpenei uni­versului”. El crede în destinul nostru universal.
Patriotismul jurnalistului a fost privit în mod diferit de contemporanii săi: Hasdeu îl considera pe Eminescu „cos­mopolit” într-un articol din 1871, când poetul era la Viena; într un studiu din 1891, Grama considera că pa­tri­o­tismul şi iubirea românilor din Austro Ungaria lipseşte cu desăvârşire din opera lui Eminescu; Vlahuţă credea că „Junimea” nu sprijinea sentimentele de patriotism şi na­ţi­o­nalism, motiv pentru care şi Eminescu şi-ar fi pierdut însufleţirea din tinereţe. O parte a contemporanilor l-a con­siderat pe Eminescu ca lipsit de patriotism, o parte l-a acuzat de şovinism, antisemitism, xenofobie. Dar cel pu­ţin arătau un interes pentru această problemă. Acum e clar pentru toţi că Eminescu e marele nostru poet na­ţio­nal, însă această siguranţă implică aşezarea lui Eminescu pe un piedestal ce face să pară inutile căutările şi dis­cu­ţii­le despre naţionalismul şi gândirea lui. Dacă e clar că Emi­nescu a fost patriot ce rost mai are să aflăm de ce, cum, când?
Articolele politice ale lui Eminescu precum şi unele po­ezii au o caracteristică importantă ce lipseşte din ma­jo­ritatea operelor contemporane: verva lor şi calitatea me­sajului stârnesc o stare aparte: elanul, dorinţa de a fa­ce ceva pentru a schimba lumea. Elanul e „un mod exis­tenţial” pe care Ernest Bernea îl enumeră printre „bu­cu­ri­ile plenitudinii”. E o stare morală pozitivă ce dă forţa şi dorinţa de a începe, de a duce mai departe, de a rea­li­za ceva măreţ. Sunt câteva cărţi care m-au făcut să mă simt bine şi chiar mândră de poporul din care fac parte. Prima a fost „Fiinţa istorică” a lui Blaga, pentru că a fost în­tâia carte care m-a uimit – inteligenţa şi cultura acestui autor român erau de netăgăduit. A doua, „Schimbarea la faţă a României”, pentru entuziasmul lui Cioran, dorinţa lui de a scoate România dintre ţările predestinate să aibă un „destin minor”. După cartea aceasta am simţit că tre­bu­ie să fac ceva, să ajut cumva măcar la crearea ideii că avem nevoie de un grup de tineri care să conducă ge­ne­ra­ţia, la fel cum şi tinerii din perioada interbelică i- au avut pe cei din Criterion. Ei s-au lovit de război şi co­mu­nism, noi nu avem scuză. A treia carte a fost o culegere de articole politice scrise de Eminescu, după care mi-am spus că nu se poate să nu afle şi cei de vârsta mea despre cum a fost de fapt Eminescu. Ultima carte care m-a „în­flă­cărat” a fost „Marele manipulator şi asasinarea lui Cu­lia­nu, Iorga, Ceauşescu”, de Ion Coja. Cel mai mult m-a impresionat modificarea prin referendum a Constituţiei în 1989, după ce ultima datorie externă fusese plătită: Ro­mânia nu se mai putea împrumuta din străinătate. Cred că lui Eminescu i-ar fi plăcut această măsură! Şi cred că este ultima măsură luată la noi care i-ar fi plăcut lui Eminescu! Era o palmă dată finanţei mondiale şi un pas spre independenţa economică ce duce la libertate. Căci, cum spunea Eminescu, libertatea nedublată de in­de­pendenţă economică nu înseamnă nimic.

Pe parcursul căutărilor şi cercetărilor, am descoperit multe cărţi şi mulţi autori care l-au prezentat deja pe Eminescu ca jurnalist, gânditor politic şi economic, istoric, patriot. Însă am vrut să scriu în încercarea de a face „publicitate” jurnalistului Eminescu şi de a pune întrebarea „de ce?”: de ce nu e cunoscut jurnalistul, ci doar poetul romantic?

E în interesul multora să nu aflăm despre opera politică a lui Eminescu, altfel am fi citit la şcoală Scrisorile până la capăt, nu doar părţile istorice sau cele filozofice, am fi citit şi sfârşitul Scrisorii III, nu doar partea cu „- Tu eşti Mircea?/ – Da-mpărate!” şi n-am mai fi fost feriţi de tiradele ce descriu clasa politică degenerată, de exemplu:

„Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

„Aş fi vrut să-mi fi spus mai devreme cineva că Eminescu nu este doar „cel mai mare poet”, ci şi „cel mai mare naţionalist” (şi asta nu în înţelesul depreciativ de azi), „cel mai mare jurnalist”, un jurnalist care nu a făcut compromisuri şi care a ţinut la unitatea şi independenţa reală a României.

Cineva nu vrea să ştim unele lucruri din istoria noastră, nu vrea să învăţăm despre trecut ca să nu pricepem prezentul şi să nu avem păreri despre ce ar trebui să facem în viitor. Aşa că la şcoală suntem consideraţi destul de inteligenţi şi culţi ca să pricepem Sărmanul Dionis, dar nu destul de maturi să înţelegem măcar un articol din opera politică a lui Eminescu. Totuşi, mi se pare mult mai uşor să tragi nişte concluzii sau măcar să rămâi cu o idee dintr-un articol clar, scris direct, decât dintr-o nuvelă fantastică. În plus, din multe articole ale lui Eminescu am aflat lucruri care nu sunt scrise în cărţile de istorie. Cu toate astea, numai poezii, poveşti şi nuvele citim în liceu.

(Va urma)

Miruna Lepuş s-a născut în 1986. Face parte din generaţia tinerilor care cunosc istoria de dinainte de 1989 numai din cărţi şi din povestiri. Este absolventă a Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti şi masterandă în Teoria şi Practica Editării, la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.

Îi mulţumim Mirunei Lepuş pentru acordul de a publica fragmente din cartea domniei sale în „Opinia Teleormanului”.