De la Chișinău la București și înapoi…
Zilele trecute m-am nelămurit cu un intelectual român. Eu i-am spus„tu”, dar trebuia „Dumneavoastră”. El a fost arogant, dar nu trebuia. Mie nu-mi plac bărbații aroganți. Lui – femeile nesimțite. Mi-a zis,i-am zis, am consumat.
Discuția mi-a amintit despre primul meu București, care s-a întâmplat acum 16 ani. Era vara. Eu, împreună cu alte două colege, urma să mergem să dăm probe de dicție la PRO TV. Eram tinere. Eram, de fapt,niște clișee. Blonde, prea frumoase, cu pretenții promise. Un fel de istorii ambulante, care începeau cu : „Mamă, le-ai vazut pe alea trei de la Chișinău?”.
Nu ne-am dus ca proastele. Ne-am pregătit. Am repetat limba, care la Chișinău abia înmugurea. Era o perioadă în care intelectualii de la noi se spărgeau în figuri lingvistice. Se parvenea. Se calchia. Limita era să spui „piloti” în loc de „chiloti”. Se mai spunea.
Șeful ne-a spus să nu-l facem de râs, acolo unde el nu vrea să fie făcut de râs. Asta însemna să nu facem sex cu nimeni, că oricum se va spune că am facut. Să nu părem foarte proaste. Și să ne citim bine textele. Textele fiind o culegere de neghiobii cu capra-sare-piatra-piatra-crapă-n-patru…
Deplasarea începea bine. Am zburat cu avionul. Am văzut nori deaproape. Am râs, am visat, am pariat. Ne-am ghiontit. Nu am repetat textele deloc. La vamă, vameșul ne-a spus: „Aveți grijă, acolo unde v-ați pornit”. Atât de evidente eram.
Am fost cazate la un hotel pe Calea Victoriei. La hotel! M-am așezat pe patul din camera mea. L-am încercat cu fundul – era tare. Pe atunci deja începuse să îmi placă confortul. Am inclus televizorul și nu l-am mai stins niciodată. Nu era nici o mamă care să-mi spună că „trec”lumina aiurea. Am deschis geamul care da în strada vânzolită. M-am apucat cu ambele mâini de pereți și m-am lăsat, ca o pasăre, atârnând în aer. De parcă vroiam să ating orizontul – acel orizont nou – cu fruntea.
M-a mirat cât de diferite erau femeile lor. Mai întunecate la față, cu păr mai lung, glezne mai zvelte. Purtau rochii de in, cu broderii și curele roșii din piele lucioasă. Majoritatea avea pantofi uzați, nu aproape noi cum se purtau la Chișinău. Toate aveau poșete, chiar dacă mai purtau și câte o geantă cu trebuincioase. Multe fumau.
Stăteau drepte. Păreau mai doamne ca femeile din Chișinău, nu însă și mai femei.
Am ieșit în oraș. Într-un fel. De fapt, nu noi eram în oraș – orașul era în jurul nostru. Ne miram de acea viață nouă, occidentală, care șuvuia pe lângă noi: de tramvaiuri, de covrigii vânduți la colț de stradă, de clădirile somptuoase și miliardele de magazine cu haine frumoase. De lux, de bărbați mișto, cu tricouri, nu cămăși, care ne petreceau cu privirile. Știam ce cred și nu ne păsa. Era ziua noastră.
Îndrăzneam. Ne amuzam vorbind rusa, ceea ce inflama și mai mult imaginația oamenilor. O formație locală, care se numea Vama Veche,cânta o melodie despre cum artistul „Nu avea chef”. Se cânta peste tot.
Cântam și noi, ținându-ne de coate și mergând linie pe străzi. „Nu am chef aaaazi!”…
Am mâncat la o cafenea adevărată, plătind cu banii din diurnă. Am mâncat multe dulciuri, cu cremă fină, nu uscături, ca la Chișinau. Nu cred că erau mai bune. Dar erau! Totul era. Mai bun, mai nou, mai altfel.
Mă bucuram că sunt acolo, că sunt și eu, parțial, de acolo. Că nu eram tocmai în turism. Bucureștiul, acest București, trebuia să fie pe undeva și al meu. Măcar în promisiuni, măcar în perspectivă.
După trei zile ne-am întors acasă. Am dat cu bine examenele. Nu ne-amfăcut șeful român de rușine.
Nu am făcut sex.
– Voi unde coborâți? – mi s-a adresat taximetristul care mă luase de la Aeroport, încercând astfel o politețe tradusă din limba rusă. Era clar, eram din nou la Chișinău.
Deși cu București în suflet.
– Noi coborâm drept în Centru.
A fost la București și s-a întors la Chișinău
Tatiana TIBULEAC
