23.1 C
Roșiorii de Vede
vineri, iunie 21, 2024

Conştiinţa şi identitatea etnică a românilor din Serbia

ROMÂNII DE LÂNGÃ NOI – UITAŢI DE ŢARA MAMÃ

Populaţia româneascã din Peninsula Balcanicã.

Studiu uman geographic

( X I I I )

Dr. Dorin Lozovanu

Conştiinţa şi identitatea etnică a românilor din Serbia

dr-dorin-lozovanu-langa-biserica-din-cosoteni-ctitorie-a-lui-negru-voda

Deşi după criteriul etnolingvistic şi etnografic putem identifica destul de bine arealele cu populaţie românească în regiunea balcanică, mult mai complicată este problema identităţii etnice declarate a acestora. Identitatea şi conştiinţa etnică se reflectă în mai multe aspecte, unul de identificare ca grup regional sau local, cu specific etnolingvistic românesc, prezent la majoritatea populaţiei româneşti sub diverse forme, iar altul este cel legat de identitatea etnică consemnată la recensămintele oficiale.

Pentru populaţia românească din Serbia situaţia identitară este diferită de la o regiune la alta, precum şi de la caz la caz, în spaţiu şi timp.

O identitate etnică românească bine determinată, pe parcursul ultimelor două secole, putem găsi numai la românii din regiunea Banatului de vest, Vojvodina. Aici populaţia de etnie română se declară caatare, conştientizând apartenenţa la poporul român şi considerând România ca ţara de care sunt etnic legaţi. Identitatea etnică românească la românii din Banatul de vest prevalează asupra identităţii regionale sau etnografice, de bănăţeni, ardeleni sau olteni, fiind declarată caatare şi la toate recensămintele petrecute. Cazurile de identitate etnică sârbă, iugoslavă sau mai nou regională (de bănăţean, voivodinean) sunt particulare şi ţin mai mult de procesele de asimilare etnolingvistică sau originea din căsătorii etnic mixte. La recensămintele petrecute majoritatea absolută a populaţiei româneşti s-au declarat la rubrica etnică ca români (rumuni). Astfel în cazul românilor din această regiune putem considera ca veridice datele recensămintelor populaţiei şi face o analiză demografică în baza lor.

grupul-folcloric-din-slatina-borului-veterani-9

Diminuarea constantă a numărului etnicilor români în Vojvodina este legată de procesele demografice reale de migraţii, spor natural scăzut de mai multe decenii, precum şi de asimilarea în urma căsătoriilor mixte sau schimbării mediului etnolingvistic. Cauzele unei identităţi etnice româneşti bine exprimate sunt atât de ordin istoric, până în 1918 românii de aici făceau parte comună cu populaţia românească din Banat şi Transilvania, unde deja se conturase o identitate românească generală, cât şi a proceselor etnoculturale ce au urmat în cadrul Iugolaviei şi Serbiei, existenţa şcolilor, bisericii şi mass-mediei în limba română au menţinut mereu identitatea etnică românească nealterată.

În Vojvodina doar băieşii din regiunea Backa, care nu fac masă comună cu românii din regiunea Banatului, au o identitate românească mai flexibilă, reflectată la diferenţierile ilogice uneori date de recensămintele populaţiei. De exemplu, comunitatea băieşilor de la marginea Apatinului apare ca etnici români în număr de 1203 la recensământul din 1981, 561 în 1991 şi 967 la ultimul recensământ, din 2002.

Aceste schimbări demografice aparente sunt date de fapt de identificarea etnică oarecum diferită la diversele recensăminte, numărul real al românilor băieşi aici fiind mai mare, însă unii se declară croaţi, maghiari sau sârbi. Totuşi românii băieşi din Vojvodina, regiunea Backa, menţin o identitate etnică românească destul de pronunţată, reflectată atât în identificarea lor ca grup etnic, cât şi prin declaraţiile la recensăminte. Deşi aceştea nu au instituţii culturale în limba română, caracterul etnic românesc este dat nu numai de limba pe care o vorbesc, dar în mod paradoxal şi de specificul confesional, aparţinând religiei romano-catolice aceştea nu se pot identifica cu sârbii ortodocşi, dar nici nu au preluat identitatea etnică croată sau maghiară. La nivel de grup aceştea se identifică şi ca băieşi.

port-romanesc-din-timoc

Cu totul alta este situaţia la populaţia de limbă română din Serbia de la sud de Dunăre. Atât evoluţia etno-istorică diferită a teritoriilor care au aparţinut Imperiului Otoman, cât şi politica etnoculturală promovată ulterior în aceste regiuni a dus la existenţa unei identităţi etnice confuze, slab exprimate, flexibile şi deseori dată de conjunctura politică şi socio-economică. Arealul etnic românesc din Serbia de est, apare la recensămintele populaţiei pe parcursul secolului XX cu foarte mari fluctuaţii cantitative, dar şi de distribuţie geografică, demonstrând o evoluţie ilogică a bazelor de date furnizate oficial. Datele cele mai apropiate de realitatea etnică a populaţiei din regiune sunt cele de la recensământul din 1921, una dintre cauze fiind şi faptul adoptării exclusiv a criteriului lingvistic pentru identificarea etnică a populaţiei la acest recensământ. Toate celelalte recensăminte consemnează o variaţie cantitativă a populaţiei de etnie români şi „vlahi”, uneori cu schimbări foarte pronunţate, astfel dacă în 1921 erau consemnaţi 159549 români în Serbia de est şi centrală, în 1948 apar 102953 vlahi, în 1961 în genere doar 1330 etnici vlahi, urmând apoi unele creşteri şi descreşteri cum ar fi 25535 vlahi şi 6387 români în 1981, 17672 vlahi şi 3507 români în 1991, până la 39953 vlahi şi 4157 români la recensământul din 2002. Desigur că aceste date ale recensămintelor nu reflectă situaţia etnodemografică reală, iar cauza diferenţelor atât de însemnate constă în declararea diferită a identităţii etnice a aceleiaşi populaţii în diverse perioade.

Pentru populaţia românească din Serbia putem menţiona declararea următoarelor identităţi etnice, care variază de la o perioadă la alta precum şi la nivel de regiuni.

  1. Identitate de români

În afară de românii din Vojvodina, care se identifică ca români, atât lingvistic cât şi etnic, identitatea declarată de român este prezentă şi la populaţia din Serbia de est şi centrală. Plecând de la faptul autoidentificării în limba maternă ca român, rumân şi recunoaşterea ca-atare a sinonimiei de români (rumuni) şi vlahi (vlasi) de către cercurile ştiinţifice şi oficialităţile Serbiei până la al doilea război mondial, putem constata că pentru perioada interbelică identitatea de român era cea dominantă la populaţia vorbitoare de graiuri româneşti din Serbia de est, precum şi la o parte din vorbitorii de limbă română din alte areale ale Serbiei centrale.

timocul-negru-in-cantec-si-joc-violeta-zurzevic-natasa-trailovic-si-nada-trailovic-din-osnicea

Odată cu politica de asimilare etnoculturală, urmată de teoriile existenţei unui grup etnic vlah, separat de etnia română, precum şi propaganda care a dus la crearea unei imagini etnice neprestigioase şi inferioare legată de identificarea ca român, s-au produs schimbări majore de ordin identitar la populaţia românească din Serbia sud-dunăreană. Identitatea de român a persistat totuşi până în prezent, manifestată mai ales prin identificarea propriului grup etnolingvistic, de exemplu întotdeauna s-a folosit expresiile: vorbeşci rumânieşce, tăinui rumânieşce, pentru a identifica glotonimul în care se vorbeşte acasă şi în sat, sau mi-s rumân pentru a exprima identitatea etnică diferită de sârbi, dar acestea folosite mai mult în comunicarea cotidiană neformală, care nu s-a reflectat în identificare oficială declarată cel mai frecvent. Interesant este că la recensământul din 1948, care a introdus diferenţierea de categorii etnice separate de români şi vlahi, în unele sate populaţia s-a divizat între cele două categorii, fiind vorba de influenţa cenzorilor posibil care au utilizat întrebările şi în limba română, cum ar fi în satul Halova (opstina Zajecar), singurul unde majoritatea s-a declarat români şi nu vlahi la recensământul din 1948 (1589 români şi 17 vlahi dintr-un total de 1634 locuitori). La acelaşi recensămând din 1948 mai întâlnim sate unde s-au declarat români o parte din populaţie, de exemplu în satele Rânovăţ (Ranovac, opstina Petrovac), Porogin (Porodin, opstina Zabari) sau Sîga (Sige, opstina Zagubica).

A urmat o diminuare a numărului oficial declaraţi ca români în a doua jumătate a secolului XX, cei mai mulţi care şi-au exprimat oficial identitatea ca români şi nu vlahi fiind de fapt din rândul populaţiei de rudari, cum ar fi în satele Strijile (Strizilo, opstina Jagodina, 465 români în 1981 şi 363 în 1991), Treşneviţa (Tresnjevica, opstina Paracin), mai rar şi în unele sate româneşti din regiunea dintre Morava şi Timoc, cum ar fi de exemplu în Valeacoani (Valakonje, 39 de români şi 253 de vlahi în 1981, dar numai 1 român şi 563 vlahi în 1991, restul românilor declarându-se sârbi), unele sate din opstina Petrovac: Claduroa (Kladurova, 283 români şi 39 vlahi în 1981, dar nici un român şi 283 vlahi în 1991), Mânăstăriţa (Manastirica, 31 români, 440 vlahi în 1981, iar 1991 nici un român şi 432 vlahi), Meniţa (Melnica), Rânovăţ (Ranovac), toate fiind în regiunile îndepărtate de România. În Serbia centrală, printre localităţile cu rudari, dar şi altele cu populaţie românească deasemenea apare ocazional identitatea de români declarată la recensăminte, cum ar fi de exemplu în Osaoniţa (Osaonica, opstina Trstenik, 470 români în 1981), Suvaia (Suvaja, opstina Varvarin, 292 români în 1981), Pârciloviţa (Prcilovica, opstina Aleksinac, 222 români în 1981), Staro Selo (opstina Velika Plana, 302 români în 1981) şi altele.

Se observă foarte clar că identitatea etnică românească declarată ca-atare este aproape absentă în satele cu populaţie absolut majoritară românească din opstinile de la graniţa cu România, unde până în 1946 au existat chiar mişcări naţionaliste româneşti. Doar în sate îndepărtate, areale etnice româneşti izolate din regiunea Moravei sau la vest de aceasta, apare identitatea etnică românească conform recensămintelor din perioada de după 1953.

( Va urma )

Articole Conexe

Ultimele Articole