ROMÂNII DE LÂNGÃ NOI – UITAŢI DE ŢARA MAMÃ
Populaţia româneascã din Peninsula Balcanicã
Studiu uman geographic
( X VI )
Dr. Dorin Lozovanu
Conştiinţa şi identitatea etnică a românilor din Serbia
3. Identitatea de sârbi
În timp ce se poartă dispute dacă vlahii sunt români şi numeroase mişcări se contrazic în
problemele legate de etnonim şi glotonim, cea mai mare parte a populaţiei româneşti apare conform datelor recensămintelor, ca declarându-se de etnie sârbi. Astfel, din totalul populaţiei româneşti din Serbia de est şi centrală sau cel puţin care poate fi numită de limbă maternă română, după estimările detaliate a datelor demografice constituind în jur de 250 mii, doar 40 mii se declară vlahi şi 4 mii români, restul revenind acelora care s-u declarat ca identitate etnică sârbi. Identitatea etnică sârbă printre românii din Serbia de est a căpătat amploare în ultimii 70 de ani, fiind legată de propaganda oficială, de tendinţele de integrare în societatea sârbească, dar şi ca rezultat al proceselor de asimilare lingvistică şi etnoculturală.
Există desigur şi îndoieli faţă de corectitudnea datelor recensămintelor, care deseori sunt influenţate de politica oficială promivată sau chiar falsificate.
Cu certitudine putem afirma că etnia care este trecută prioritar în cazurile unor declaraţii incerte sau confuze asupra identităţii etnice este cea de sârb. Ca să fie cineva recenzat ca vlah sau român este obligatoriu să fie exprimată expres aceasta, spre deosebire de identificarea ca sârbi, care deseori este tacită sau în cazul numeroaselor înregistrări a persoanelor absente.
Oricum, realitatea este că o mare parte din populaţia românofonă din Serbia de est se identifică în mod oficial ca fiind de etnie sârbi. La nivel local sau când e vorba de deosebirea de sârbii din satele vecine sau din alte regiuni aproape întotdeauna identitatea de vlah, rumân apare ca o componentă a conştiinţei propriului specific lingvistic şi etnocultural, dar ea nu se manifestă şi în cazul unor declaraţii oficiale.
Cauzele identificării ca sârbi sunt multiple, unele de ordin politic, cum ar fi chiar frica de a avea neplăceri din cauză unei identităţi etnice aparte de majoritatea etnică a statului, apoi dorinţa de emancipare ca o populaţie titulară în statul care îl reprezintă, convingerea că perspectivele personale vor fi mai bune în cazul aderării la naţiunea titulară, dorinţa de a depăşi periferizarea politică, socio-economică şi culturală în care se află regiunea Serbiei de est, nuanţele de identificare ca sârbi oarecum apropiindu-i de rolul central pe care l-ar ocupa în stat. Alte motive sunt de ordin socio-economic şi psihologic, astfel crearea unei imagini negative pentru identitatea etnică românească sau vlahă pe parcursul multor decenii, în contrast cu imaginea de identitate etnică sârbă, pozitivă, glorioasă şi superioară altora din regiune, apoi
condiţiile existenţiale mai bune pe care le-a oferit statul iugoslav faţă de România socialistă au creat un anturaj favorabil identificării cu identitatea generală iugoslavă şi sârbă la românii din Serbia de est.
Lipsa oricăror instituţii cultural-educaţionale şi a mass-mediei în limba maternă, influenţa exclusivă a educaţiei şi culturii sârbe, tendinţele de depăşire a situaţiei de periferizare şi subdezvoltare, datorată oarecum şi caracterului etnic nesârbesc al regiunii, completează motivele de preluare la nivel oficial a identităţii sârbeşti. Interesant este de notat că studiile sau relatările care se fac despre populaţia românească-vlahă a regiunii Serbiei de est, ca să poată distinge vlahii, vorbitorii de limbă română, faţă de „ceilalţi” sârbi utilizează cel mai frecvent noţiunea de „pravi srbi (sârbi adevăraţi)” pentru etnicii sârbi şi diverse apelative de genul vlahi, sârbi de limbă vlahă, sârbi influenţaţi de români, pentru populaţia românească (în opinia lor sârbească) a regiunii. Astfel concluziile se impun oricum că vlahii nu sunt „sârbi adevăraţi”.
Unul dintre cele mai mari paradoxuri este legat de faptul că identitatea declarată de sârbi este absolut dominantă tocmai în regiunile cu majoritate absolută românească cum ar fi opstinile Kladovo, Negotin, Majdanpek, unde elementul etnolingvistic sârbesc este minoritar. În majoritatea satelor din aceste opstine identitatea etnică de sârbi este principală, numărul celor declaraţi ca vlahi sau români fiind nesemnificativ. Explicaţiile acestei situaţii ilogice aparent, constau în rezultatele propagandei etnopolitice mult mai active în aceste regiuni de la graniţa cu România, de înstrăinare a conştiinţei etnice româneşti, privită cu suspiciune de autorităţile sârbe.
Alt motiv obiectiv este că tocmai din această regiune, cândva destul de săracă, s-a produs cea mai masivă migraţie a populaţiei spre statele din Europa de vest începând cu anii 60 ai secolului XX, practic satele fiind depopulate, deşi majoritatea au rămas în evidenţa statistic cu reşedinţa în satele respective. Multe dintre localităţile rurale au până la 80 % populaţie migrată ca forţă de muncă în Austria, Germania, Franţa, Elveţia etc. prezenţa la locul de baştină fiind ocazională şi mai mult în timpul verii. Aşa se face că în mod real nu au fost recenzaţi direct majoritatea locuitorilor, dar s-au făcut estimări în baza declaraţiilor unor membri de familie sau a datelor anterioare, rubricile fiind completate aleatoriu inclusiv ce ţine de caracterul etnic, confesional etc.
Românii din Vojvodina, în special din localităţile româneşti ale Banatului occidental, au identitatea etnică românească bine determinată, reflectată şi prin evoluţia logică pe parcursul recensămintelor oficiale realizate în Serbia. Aceasta se datorează conjuncturii istorice, politice şi socio-culturale din provincial Vojvodina, unde identitatea etnică a fiecărei comunităţi etnolingvistice s-a conturat încă din perioada Imperiului Austro-Ungar, iar Serbia a respectat drepturile minorităţilor etnice din această regiune. Românii din Vojvodina au fost recunoscuţi ca minoritate etnică, iar o serie de acorduri bilaterale cu România au facilitat dezvoltarea etnoculturală, prin existenţa de şcoli, biserici, publicaţii şi mass-media în limba română. Astfel, conştiinţa naţională general românească a prevalat, identitatea regională fiind auxiliară. Procesele de asimilare şi preluare a identităţii sârbeşti sunt limitate la existenţa căsătoriilor mixte, aflarea în mediul majoritar sârb, de obicei la un nivel individual. Migraţia românilor spre state din Europa occidentală, SUA, Canada, a diminuat constant numărul populaţiei româneşti în localităţile debaştină.
Alta este situaţia la românii din Serbia de la sud de Dunăre, unde problema identităţii etnice şi a conştiinţei naţionale este una dintre cele mai controversate. Evoluţia istorică în acest areal a fost diferită de cea din Vojvodina, procesele de consolidare şi creare a unei conştiinţe etnice bine determinate continuând şi în prezent. Identitatea etnică declarată diferă foarte mult de la perioadă la perioadă, fiind influenţată de situaţia politică, socio-economică sau etnopsihologică. Bazându-se pe identificarea etnolingvistică, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX se contura o identitate etnică românească în arealul românilor din Serbia de est. Lipsa unor instituţii culturale şi educaţionale în limba maternă, dezinteresul din partea României şi politica oficială sârbească de a asimila această populaţie a dus la diminuarea identităţii etnice româneşti, prezentă la nivel de identificare mai mult local, slab exprimată în mişcări de emancipare etnoculturală. În acest sens românii din Serbia de est fac parte mai mult din categoria acelor criptoetnii, prezente şi în alte areale din Balcani sau diverse regiuni ale lumii. În genere la nivel de identificare etnică, doar romii (ţiganii) din Serbia prezintă atfel de caracteristici ca românii din Serbia sud-dunăreană. Evoluţia demografică bazată pe datele recensămintelor populaţiei este ilogică, neputând fi luată în calcul la realizarea unor cercetări obiective a situaţiei etnice a populaţiei românofone din Serbia centrală şi de est.
Situaţia identitară a fost complicată şi de politica oficială de divizare a populaţiei de limbă română între categoriile de români (rumuni) şi vlahi (vlasi), cu tendinţe de a justifica două etnii separate, una legată de români în general, iar alta ca o minoritate etnografică nedeterminată. Totodată nu putem considera pe deplin departajarea între cele două etnonime, deoarece vlahi (vlasi) s-au declarat în mare parte în baza anchetelor efectuate în limba sârbă, deoarece în grai local românesc cel mai utilizat etnonim de autoidentificare este tot cel de român (sub forma de rumân). Astfel majoritatea acceptă sinonimia etnonimelor vlah şi român. Faptul că majoritatea populaţiei românofone din regiune se declară sârbi ca identitate etnică prezintă cel mai contradictoriu aspect. Motivaţiile sunt diverse, legate de conştiinţa confuză, de apartenenţă la Serbia ca cetăţeni a acestui stat, apoi de ordin politic şi socio-economic, transformate într-un complex etnopsihologic. În genere identitatea etnică românească a devenit una mai puţin prestigioasă decât cea sârbească, ca rezultat al politicii etnoculturale, iar apartenenţa la vlahi este asociată cu cea de ţărani, înapoiat şi periferic în raport cu etnocentrismul sârbesc. Ultimul deceniu se produce o emancipare etnică românească, care devine tot mai evidentă şi mai larg răspândită în rândul populaţiei românofone din Serbia de est.
Un aspect interesant îl prezintă masa de populaţie de limbă maternă română, cunoscuţi în
Vojvodina ca băieşi iar în Serbia centrală şi de est ca rudari. Aceşti vorbitori ai limbii române sunt în general consideraţi ca ţigani de către alte grupuri de români, precum în general şi de alte etnii înconjurătoare. Totodată autoidentificarea acestora este mai mult românească, identitatea de romi sau ţigani fiind absolut negată. Băieşii din Vojvodina, în general catolici, se identifică ca români, atât official cât şi la nivel comunitar local.
Populaţia de rudari, creştin-ortodocşi, din Serbia centrală şi de est la nivel comunitar local
deasemenea cel mai des se identifică ca români, iar la recensăminte în mod divers în funcţie de perioade şi regiuni. Majoritatea au fost recenzaţi ca sârbi, unii ca români şi foarte rar ca romi. S-u declarat vlahi doar cei din arealul Serbiei de est, în apropierea populaţiei româneşti compacte din această regiune.
Curios este că pe parcursul întregii perioade a secolului XX unele din comunităţile de rudari au continuat să păstreze identitatea declarată de români, fiind mai consecvenţi chiar decât românii ungureni sau ţărani
din Serbia de est, cum este exemplul localităţilor Strizilo (Strijila) sau Tresnjevica (Treşneviţa) de la vest de râul Morava. Totodată, alte grupuri de români privesc pe rudari şi băieşi ca pe un element etnic străin, de ţigani, deşi identitatea lingvistică îi uneşte.
Acest fapt, al identităţii etnice diverse, poate fi privit şi ca o ierarhizare etnică presigioasă şi neprestigioasă. Identitatea etnică sârbească, ca fiind a naţiunii titulare în stat, susţinută de propaganda politică şi etnoculturală, ocupă locul cel mai prestigios. Identitatea de vlahi sau români este în general neprestigioasă, asociată cu ţărani, ciobani, necărturar (realitate obiectivă, de cunoaştere mai slabă a limbii sârbe în masă), înapoiat şi periferic, dar şi imaginea neprestigioasă a României socialiste, de sărăcie şi hoţie (creată şi în urma migraţiei de muncă din România). Şi mai puţin prestigioasă este identificarea ca romi, ţigani, încât rudarii şi băieşii preferă identitatea românească.
În realitate problema identitară este legată de existenţa unei identităţi etnice confuze, slab exprimate, apoi identitate dublă sau triplă, combinată cu identitatea statală, regională, locală, lingvistică şi etnoculturală. În funcţie de conjunctura politică, socio-economică şi etnoculturală se manifestă diferite tendinţe de autoidentificare, la românii din Serbia de est fiind foarte evident acest lucru.
( Va urma )