13.6 C
Roșiorii de Vede
duminică, mai 19, 2024

Albastrul ceresc

ALBASTRUL CERESC

victorita-dutuIlinca trăieşte o stare a unei picturi pe care încă nu a creat-o, dar o poartă în inima ei ca pe o comoară şi încă îi e frică să nu o distrugă dacă o aşterne pe pânză. Trăieşte acest sentiment, dar mai întâi trebuie să epuizeze trăirea ca să o poată reconstrui la dimensiunile cerului care-l poartă pe umerii ei. Ea trăieşte şi simte că este însăşi pictura ei.
Ilinca pluteşte şi cântă deşi cuvintele ei parcă sunt un fruct, o sămânţă ce a strâns în ea doar albastrul ceresc gata să inunde din mintea ei pământul ce vine să îmbrăţişeze cerul într-o explozie a luminii de dincolo de univers.
„Parcă fug de mine însămi atunci când mă gândesc la cer. În acelaşi timp aş vrea să adun tot albastrul ca să pot să fug de aici într-o altă lume care să fie lumea lui Dumnezeu. Şi pentru că aici nu văd decât acest gri care e pretutindeni, e prea mult gri pe stradă, devin doar un personaj îmbrăcat în haine gri, parcă aş deveni însăşi oamenii cu hainele lor.
Aş lua aceste culori pe care eu le văd şi nu aş vrea decât să scap de ele şi să creez eu însămi altele, dar nu pot să creez eu însămi alte culori şi atunci îmi pot alege una care să fie a mea şi numai a mea. Trebuie să fie aceea când vreau să mă înalţ. Dacă eu acuma închid ochii, ce se întâmplă cu mine? Poate că nu mi se întâmplă nimic, dar atunci văd ceva. Eu nu devin decât un copil , o copilă care fuge, fuge, aleargă departe, departe, departe de acest gri care fuge după mine şi eu fug şi mai departe de el. Culoarea asta devine în mine doar un om sau mai mulţi oameni care au încetat să mai fugă după mine ca o singură imagine. Atunci stau cu ochii şi mai închişi, şi cu această imagine în minte îi strâng şi mai tare aceşti ochi, care nu vor să mai vadă oamenii ce stau aplecaţi la cozi, la rânduri, care oftează şi fac ceva, fac ceva, sunt tot mai gârbovi şi mai mici, mă tem…
Pictez, da, pictez în mintea mea, parcă aş vrea să stropesc cu cer peste tot şi pământul pe care eu îl calc să fie doar nori, doar albastru. În această metamorfozare să devin cer împreună cu cei pe care eu nu mai voiam să-i văd, nu mai voiam să mai fiu cu ei pentru că erau prea mici în imensitatea aceasta de sticlă, de imagini ce-mi taie ochii, privirea, liniştea, de griurile metalizate de la maşini, de la uşi, de la sârmele agăţate peste tot şi nimeni nu le mai vede.
E ca şi când o forţă în mine s-ar fi revoltat să nu mai vrea să mai facă nimic decât să tragă de perdeaua cerului şi să acopere griurile metalizate. Sunt mai departe cu ochii închişi ca o fugă, ca o scurgere, ca o revoltă, ca o stare a mea care refuză să mai vadă acest gri care aşteaptă mereu să calc pe el şi prin el şi să ajungă el cu mine la capătul cozii unde eu am rezolvat ceva sau am dat ceva.
Cerul continuă să fie în mintea mea mai departe ca o salvare. Eu chiar pictez în minte şi mă văd plutind undeva foarte departe în timp, în eternitatea memoriei şi a conştiinţei mele, şi de aceea nu mă îndoiesc că aceste imagini o să le găsesc puse la locul lor şi peste câteva sute de ani când eu poate aş fi vrut să mă întorc, dar nu o s-o mai pot face pentru că atunci voi explora acest mister care acuma vine peste mine cu puterea acestui albastru.
Da, parcă vreau să pictez în aşa fel încât toate aceste maşini, blocuri, avioane, oameni, pământ să fie doar cerul care este acuma în mine.
Da, trăiesc fără să vreau imaginea aceea de atunci, din copilărie când eram aşa de mică şi păzeam oile. Da , oile erau de mult plecate prin iarbă sau prin porumbi pentru că eu devenisem cer. Eu eram imaginile acelea care se năşteau atunci din norii cerului şi le urmăream geometria. Pământul parcă se răsturnase şi eu nu mai eram decât cerul acela care nu mai putea să mai atingă câmpia, imaşul , soarele , casele care şi aşa erau mici şi neînsemnate.
Până dincolo de mine , cerul alerga în formele lui şi eu alergam cu formele mele după el. Asta fac de atunci, mereu port în mine peste umărul meu stâng zborul acela . Eu mă opresc în mintea mea la el , în mine e doar cer, e doar cer, eu sunt în zbor cu norii, cu mine ce nu pot fi decât un copil care nu înţelege prea bine ce se întâmplă, de ce suntem aşa de mici şi ne construim aşa de mult palate fără de care nu mai putem respira, dar în felul acesta nu mai putem să vedem.
Trăiesc această orbire de care vreau să scap.
Eu nu vreau decât această lumină care este acum şi aici şi unde cerul aruncă lumina lui pe umărul nostru stâng şi noi trebuie să facem această întoarcere de la inimă la umăr unde cerul parcă ne-a pus razele lui albastre şi apoi în sus către el ,pentru ca albastrul acesta al nostru este creaţia Lui, care a venit să picteze lumea în culorile infinitului. Cerul poartă în el urma paşilor Lui.
Da, asta făceam ieri, încercam să pictez pe zidul unui bloc, care îmi este mereu în minte, pentru că este blocul meu, o urmă de pas albastru care este pasul Lui care a venit să îmbrace lumea în culorile cerului. Acuma nu este decât cerul pe pânza din faţa mea, care a devenit cerul minţii mele şi eu mă plimb de la cer la gând, de la pânză la culoarea aceasta care este acum aşa de prezentă în mine de parcă cerul cu trupul meu şi cu mintea mea nu am putut deveni decât o singură culoare, albastrul infinit al Lumii de dincolo de lume.”
Ilinca păşeşte şi nu se uită în urmă. Nu vede decât cerul din inima ei şi abia aşteaptă să ajungă acasă să zugrăvească cerul ce l-a pictat deja peste oamenii din inima ei.

 

                                                                                       Victoriţa DUŢU

94

133

1561

157

158

198

Articole Conexe

Ultimele Articole