Mihai RĂDOI – „Al optulea păcat”
DULCEA POVARĂ A POEZIEI
Păcatul de-a fi Poet e un păcat nobil, unic şi absolut deloc la îndemâna oricărui muritor. El veşniceşte inima şi o înfloare, îi dă aripi înalte de zbor, curcubee în suflet şi lumină aromitoare ochiului. Acestea fiind zise, mă întorc cu faţa spre Poezie şi, iată, dau cu privirea inimii de ultima carte a poetului Mihai RĂDOI, om alcătuit dintr-un aluat special, din os de vis şi miere de cuvânt nerătăcit, inima lui pendulând în chip frumos pe Câmpiile eterne ale Visului, întru crez divin şi sfiirea Limbii Române. El, de o vreme, trăieşte în inima Albionului, şi de acolo, de la Londra, trimite din când în când mesaje de inimă bună prietenilor de aceiaşi sorginte cu el, semn sigur că menirea sa în viaţă nu este tocmai să înmulţească banii (Poetul nostru, în mod paradoxal, este bancher cu acte în regulă!), ci să desăvârşească plinirea fiorului liric (aşa îmi face mie plăcere să cred !). Şi, iată, o face încă odată, într-un chip miraculos, cu gingăşia bijutierului elveţian, cu talentul rafinamentului ales, dar cu fior românesc, deşi el scrie acum cu pulsul real al Poeziei din el, aşa cum un cardiolog s-ar putea juca pe masa de operaţie cu inima pacientului…
Spuneam deci, că Mihai Rădoi, după ce a debutat în 1995 cu A. Juicier Way – Romanian poems, Londra, Forest Books, a recidivat pe data şi, în 2002 şi 2003 a scos la Craiova, la Editura « Scrisul Românesc » , două volume de excepţie : « Imposibilă întoarcere» şi « După masa de seară », desigur, versuri scrise cu acel colţ al inimii muiat în cerneala eternităţii din noi. Neuitând cine este, în 2005 a tipărit la capătul unei munci sisifice alte două volume, « Pagini din istoria banilor lumii » – Culegere de articole şi traduceri (Fundaţia « Scrisul Românesc »).
Am primit şi citit cu mult interes tot ceea ce a scris Mihai Rădoi, spre a mă convinge încă odată – dacă mai era nevoie – că neodihna şi-a făcut culcuş cald în sufletul său, visînd, suferind, melanholizând inspirat în aceeaşi Limbă dulce românească, întru înfiorare şi aducere aminte.
Breff, noua sa producţie, « AL OPTULEA PĂCAT » (Editura SITECH, Craiova, 2009), îmi face plăcere să cred că este un pas în faţă, un florar liric autentic, de cea mai bună calitate, şocând prin emoţia discursului, dar şi prin modernismul afişat, bine temperat, bine strunit metaforic şi prozodic. Mihai Rădoi, de la o carte la alta, îşi desăvârşeşte meşteşugul, iar aparatul său de recepţie e atent şi consemnează cu înfiorare amplitudinea simţirii. El este un pacient incurabil al Visului şi acest fapt mă determină să cred în condeiul său sprinţar şi candid, căci inima sa este mereu caldă, înfiorată şi meru dispusă rostirii cu sinceritate şi frumuseţe omenească, la vedere !
Mai mult de atât, Mihai Rădoi şi-a ilustrat singur această carte de versuri, desenele lui fiind de o uimitoare frumuseţe, aşa cum făcea pe vremuri şi Domnul Nichita Stănescu, naşul meu literar, susţinând în mod exemplar discursul liric al cărţii. Căci cine se cunoşte mai bine pe sine decât autorul însuşi ?…
Aleg din cartea sa la întâmplare, spre a vă dovedi « cu probe » ce fel de fior liric are Meşterul…
Scriind despre limbile străine, Poetul e împăcat prin destin : « Al şaselea pui, cel mic, era liniştit,/ seren chiar./ Nu vorbea decât cu Nimeni./ Cu marele Nimeni… »
Tren şi el într-o gară a văzduhului din noi, Mihai Rădoi culege floarea mărgărintului cu sfială şi iubire. În goana mare a vieţii el încă aleargă, iubind cu un nesaţ fără margini : « …să ating,/ dar mai ales să alerg… ».
În oglinda inimii el se arată frust, nefardat, deşi l-au încercat şi pe el « persiile dorului » : « Mâine în oglindă/ voi vedea eterul şi crucea bunicilor/ dinainte de botez… ».
Obsesia « Nichita » la Mihai Rădoi e marcată de sfinţenie şi dezdurerare : « Dar va scrie despre ea Nikita/ poezii, pe care ea, iubita, / le va ţine sfinte între gene,/ poate şi cu lacrimile mele… »
Loviturile pe nicovala Cântecului sunt tandre şi binefăcătoare, cu parfum de rododendron, aidoma în viaţă : « Fierul încins/ se spală cu apă de rouă/ înainte să se facă inel pe degetul femeii… »
Femeia, ca matrice şi muză de înfiorare, reprezintă la Mihai Rădoi amintirea din lună ori răpirea din Seraiul disperărilor sale : « … picături de miere,/ pe asfalt deschis… » sau « … prea târziu la cină,/ de temut abis… ».
Universul Poetului e labirintic, stelar, cosmic. În căutarea apei sfinţite a pierderii în Poezie, Mihai Rădoi ştie ce îl aşteaptă: ” dar până atunci,/ vântul îmi suflă nisip cald/ pe buze, prin păr şi prin urechi…”
Cu o autoironie unică, poetul deztrupează limba lui Shakespeare cam asa: „e grea limba engleză,/ e prea uşoară aparent şi prea comodă,/ ca să nu fie vorbită prost…”.
Fin observator al lumii de langă el, sensibil la tot ceea ce vede, Mihai Rădoi developează liric, fară milă: „dalmaţieni ţinuţi în zgardă, tremură violent./ E toamnă de moarte rece,/ca acum 20 de ani…”
Istoria îi este pecetluită în sângele inimii şi glasul ei răsună puternic, viu, nefiind absolut deloc şchiop în discurs, ca alţii, mai ales la capitolul emoţie: „Mai există deci o mică şansă,/de atac cu floreta goală/ în octavă,/ ultimul atac desigur,/ înainte să dorm sub stâncă, vorba lui/ Longfellow…”
Durerile sale de suflet sunt durute, adevărate deci, nu artificiale, nicidecum… englezeşti: « Noaptea e mai greu şi pentru noi,/ cei sănătoşi şi puternici./ Noi generoşii cu gânduri mari/ Noi aducătorii de lumină şi de medicamente,/ Noi purtătorii de struguri… »
Jocurile sale lirice cu împăraţii lumii fac parte dintr-un soi de puzzle care te îngândurează, plac, dar în final, emoţia te inundă binefăcător. Ca un încercat corăbier Poetul e la el acasă atât în istoria trecută, dar şi în cea prezentă. Nimeni nu a mai călătorit atât de curajos şi de tandru pe mările lumii ca el, purtând la oblânc custura de cântec a Sisifului din el. Spre cinstea sa : « Give me a pair of scissors,/to cut my paper soul in the smallest of pieces,/ and find the final revelation. »
Întrucât „mai avem 1000 de nopţi de stat împreună”, versul său se revarsă în reflexul curcubeelor lungi, cu uimire şi melanholie. Atunci Poetul, când totul se termină, se urcă pe deal cu urările de bine în buzunar, cu ochii inimii ţintă spre steaua Canopus: „Ca floarea fără apă,/ ca apa fără sare,/ ca sarea fără viaţă,/ca viaţa fără sare.”
Fie că mă refer la „Banco National de Cuba”, la « Liste şi decoraţii », la « Ştefan cel Mare din cifre », la « Specia umană » (unde « e meci egal deocamdată pe tabla lor de şah… »), la « Der fliegende Hollaender », înfiorarea este la ea acasă: „Este ziua mea de moarte./ Pe cea de naştere am uitat-o!”
Căci ce poţi crede despre Mihai Rădoi când din biroul său din inima Londrei, îmi scrie aşa: „Plâng cu lacrimi de zahăr/ în mormântul meu pătrat din iadul veşnic/ şi îmi amintesc de gustul sărat al anannasului/ din conserve RDG/ din vremea copilăriei…”
Terapeut încercat la Curtea Poeziei, Mihai Rădoi nu se sfieşte să afirme că: „Sunt doctorul care face injecţii calde./ Oamenii ţipă de plăcere când îmi simt acul./ Îmi pun dragostea în ei şi le schimb visele/ şi culoarea pielii…”
Gingăşia inimii lui, în haiku se relevă şi o face ca un adevărat Maestru al frumosului tremurând! Iată proba: „Să nu mă aştepţi!/ Am plecat ieri din tine,/ mă întorc în lemn…” Sau: „Din fier înroşit/ la foc. Mi-am făcut casă/ de rugină rea.”
Lejeritate lui gestuală de multe ori m-a surprins. La fel cum bunăoară el îşi scoate prosopul « din buzunarul sufletului ». Mai mult de atât nu se poate, căci vorba sa : Depinde în final ce vrei:/ Luna de pe cer,/ sau doar ideea de Lună nouă… »
Modernist bine strunit, textualismul englezit nu m-a deranjat absolut deloc în poezia sa. O face cu delicateţe şi exact acolo şi unde trebuie, ceea ce e mare lucru…
L-aş lauda mai mult pe Mihai Rădoi, dar mi-e teamă că nu veţi crede! Sunt sigur că va veni o vreme când voce sa va sparge tăcerea de gheaţă a unor falşi « boieri » ai ogorului literar român, nedispuşi încă să dea Cezarului ce e al Cezarului! Dar vremea nu-i trecută…
Numai el ştie de ce a scris aşa : « Mă simt cumva de parcă mi-am ucis setea,/ cu gura plină de apă/ de parcă somnul bun de noapte m-a salvat/ de munci sisifice şi dimineţi/ în metrouri murdare./ Ţara mea e ca un copil abuzat de timpuriu… »
Cum să nu iubeşti un astfel de poet care scrie aşa : « Nu ştiu nici ce fac, nici ce scriu/ mă caut în frica de mine,/ m-ascund în pietriş,/ şi fug de furnici./ Trădat doar de oameni de bine… »
Mihai Rădoi, nu te înspăimânta ! Mai suntem ca tine, am putea face chiar un partid al Poeţilor, ar afla Nichita şi sigur că s-ar bucura!
Redau cu emoţie încă: « Merg înainte, fără să mă uit în spate./ Maşinile vîjie pe lângă mine./ La volan sunt tot felul de moderatori TV/ şi violatori de stafii tinere./ De abia aştept să ajung acasă./ Planta din conservator creşte doi metri pe an./ O să mă digere şi pe mine până la Crăciun,/ cu fulgi cu tot./ Încerc să mă împrietenesc cu ea./ Îi spun poveşti cu pitici şi sânge uman,/ seara înainte de culcare./ Când adoarme, încerc să scriu,/ cîteva poeme, asasinate şi târâte de aripă,/ până în volumul de faţă./ Sânge în loc de cerneală. »
Sau, iată, o altă probă de exemplaritate lirică : « Traduc viaţa oricum destul de bine:/ Sunt viu, mă fofilez fără pedeapsă/ prin labirintul existenţei/ păcălesc zeii şi mă ascund în umbra proprie./ Extrag venin din puţul pieptului/ Şi îl injectez afară în ochii celor apropiaţi,/ extrag gemete din suflete virgine/ şi le împăturesc în caiete de poezie,/ pătrund brutal şi masiv în fragilitatea osmotică/ de piele bronzată,/ de frunze ieşite din muguri, de picături – / bruma de septembrie./ Da, traduc destul de bine./ Nu mă plâng, am ceva experienţă/ după atâţia ani,/ am scăpat de bici,/ deocamdată ! »
Căci nimic nu mai e de spus dupa aceste vorbe de duh: « Mâine ceasul va arăta poimâine şi jumătate »…
Realităţile lirice ale lui Mihai Rădoi sunt nu numai memorabile, ci şi tragice, demascatoare prin Frumos şi Candoare…
Mi-e drag să-l ştiu pe Mihai Rădoi un poet al suferinţei înnaripate, un Poet care vorbeşte cu mine prin cărţi, pe ploi şi pe stele.
Dincolo de urarea mea de bine, îi doresc acestei noi cărţi, vorba lui Nichita, nu drum bun, ci zbor înalt! Cât despre el, iată-l : « Deşi m-am născut în septembrie/ şi mor în august,/ adică aşa cum e mai bine, după Scriptură,/ mă simt de parcă sunt născut pe Marte şi mor/ în Atlantida:/ Sunt sideral, am braţe de nisip/ şi gura plină de sânge,/ nu mai pot mânca decât banane,/ şi mă uit la televizor din spatele ecranului… »
Mult noroc în Parnasul Poeziei, Mihai Rădoi, şi nu uita că sfinţenia lacrimei trece prin Poezie, pentru că de-asupra Poeziei nu mai e nimic !
Theodor RĂPAN
TRADĂTOR
Mi-am trădat ţara cu neveste şi copii,
Ţara cu biserici şi şcoli.
Mi-am trădat mâncarea
Şi ultimul pahar cu apă,
Băut de bunica înainte să moară.
Mi-am trădat rănile fraţilor duşi
La războiul cu turcii,
Sau cu nemţii sau cu polonezii lui Sobieţki.
Mi-am trădat laptele mamei,
Picurat cu argint furat din buzunarele Iudei…
Am fugit peste graniţe comuniste
Păzite cu câine-lup,
Fumând marijuana ca să capăt curaj.
Am sedus femei vulnerabile şi copile
Din vechiul Siam
Ca să-mi trag puterea şi mierea de Narcissus
Şi să ma trezesc a doua zi frumos şi nobil
Ca Dorian Gray.
Am minţit judecătorul şi am furat
Cartea de pe altar,
Mi-am ajutat prietenul să se sinucidă
Şi mi-am înjunghiat şeful
Ca să-i iau locul în Consiliu.
L-am desconspirat pe agentul secret „Magheru”,
Cel cu fiica stropită cu furtunul de apă rece
Şi violată de interogatori mai şacali
Decât poliţiştii lui Pinochet…
Am primit senin Legiunea de Onoare
Şi mi-am cumpărat cai negri şi dric de aramă,
Pentru marea Înmormântare…
IULIE CU PLOAIE PESTE MARIN PREDA
Cade cerul mare peste noi,
Explodând în cioburi de hârtie.
Te ating pe faţă şi pe ochi,
Suflete de flori de păpădie…
Moarte! Astă toamnă când ploua,
Mi-ai furat toţi oamenii din vie.
Şi acum am vinul neîndulcit,
Şi nevasta grea de sărăcie.
Am copiii goi pe lângă gard,
Şi-apa mi-e uscată şi sălcie…
HAIKU DE LEMN
Să nu mă aştepţi!
Am plecat ieri din tine,
Mă întorc în lemn…
MIHAI RĂDOI
