36.3 C
Roșiorii de Vede
joi, iunie 20, 2024

ABISURI AGRESIVE

ABISURI AGRESIVE

criticul-literar-ana-dobreDespre abisurile agresive vorbeşte Octavian Paler într-un eseu despre înţelepciune adresându-se lui Erasmus din Rotterdam, autorul Elogiului nebuniei, acel „om bun, prudent, înţelept şi învins” care surâde din tabloul lui Holbein, acel om care a căutat toată viaţa calea de mijloc şi care, negăsind-o, „s-a trezit strivit între cei pe care a vrut să-i evite”. Este omul care îi oferă prilejul de a medita asupra imposibilităţii de a lupta împotriva tristeţii, împotriva abisurilor agresive. Este omul care îi oferă soluţia depăşirii: aerul liniştit, imperturbabil al creatorului, rămânând homo pro se. Este aceasta faţa eternităţii. Dar există şi aceea a evanescenţei. Şi aceasta poate atrage în abisuri agresive.

Uneori realitatea este atât de neaşteptată încât te trezeşti în situaţia ţăranului care vede, la grădina zoologică, girafa, şi în faţa evidenţei, exclamă: „Aşa ceva nu se ezistă!” Nu de puţine ori, avem tendinţa aceasta, de a nega evidenţa din credinţa intuitivă, nemărturisită că respingând-o, ea, situaţia, se anulează de la sine.

Dar nu este aşa. Atunci se deschid abisurile agresive care ne pot ispiti prin ambiguitatea opţiunii. Nu este de folos credinţa lui Erasm că se poate obţine mai mult printr-o „rezervă înţeleaptă” decât printr-o „intervenţie impetuoasă”, pentru că aceasta seamănă mai mult cu o modalitate, să-i spunem şi artă, de a te eschiva. Nu poţi renunţa la singura realitate care îţi este dată şi care îţi este accesibilă. Şi dacă ea are violenţele şi agresivitatea, asperităţile ei, poate că trebuie, dacă nu să le îndreptăm, măcar să le relevăm.

De abisurile agresive ţine şi ceea ce o parte a presei numeşte „Cazul Simion”. Este, desigur, vorba despre academicianul Eugen Simion, cel care, printr-o muncă de ani de zile, a dus la îndeplinire visul lui Nicolae Iorga, cel care fascinat de manuscrisele eminesciene a scris: „Orice rând din Eminescu trebuie cunoscut”, al lui Constantin Noica, la fel de fascinat care l-a declarat pe Eminescu „omul deplin al culturii româneşti”. Aceasta este opera pe care a înfăptuit-o Eugen Simion şi ea ţine de perenitate, deci de creaţie. Ce spune evanescenţa, realitatea accesibilă, contemporaneitatea? Contemporaneitatea spune, prin indivizi anonimi ca „omul de afaceri din Timişoara”, Mircea Popescu, parcă aşa se numeşte, şi Ioana Bot, profesoară şi critic literar de la Cluj că Eugen Simion a deturnat/delapidat fonduri din banii publici pentru a scoate o ediţie de care nu are nimeni nevoie, inutilă, inaccesibilă şi …foarte scumpă.

În faţa unui astfel de abis, mă întreb: atât de confuze sunt vremurile în care trăim încât toate frunţile semeţe trebuie îngenuncheate? Îmi răspund că situaţia este normală pentru lumea anormală în care trăim în care semnele normalităţii nu sunt date de adaptare, ci de acelea de respingere. Este şi acest „caz” una din consecinţele proliferării diplomelor universitare, forme fără fond, obţinute de indivizi frustraţi care au pierdut simţul măsurii şi al ridicolului. Este consecinţa degradării vieţii universitare unde se accede pe bază de dosar şi unde profesionalismul lasă de dorit prin absenţa marilor profesori care ar fi avut datoria de a forma nu numai profesionişti, dar şi conştiinţe.

Când orice neica nimeni este astăzi licenţiat iar după o săptămână îşi ia şi doctoratul, nu te mai miri că nu mai există respect pentru adevărata valoare, aceea ale cărei merite s-au constituit în timp prin efort intelectual susţinut. Să le ceri unor asemenea indivizi respect pentru valorile constituite, numesc aici onoarea, profesionalismul, rectitudinea intelectuală, integritatea, să ceri admiraţie pentru operă, pentru unul dintre reperele literaturii române de astăzi e ca şi cum ai încerca să scoţi apa cu ceaşca din Marea Neagră. Adică şi zadarnic, şi inutil. Căci indivizii aceştia nu ştiu decât de abisurile agresive din ei înşişi pe care le vomită asupra celorlalţi. Ei nu ştiu cântări lucrurile decât din perspectiva lucrativului, a banului. Tot ce foşneşte, dar nu filele cărţii, mult mai mult îi atrage decât tot ce există ca act cultural.

Aşa se face că un proiect finalizat ca acesta – publicarea în facsimil a celor 14000 de pagini rămase de la Mihai Eminescu, donate de Titu Maiorescu Academiei Române la începutul secolului al XX-lea, în loc să fie primit ca una din marile împliniri culturale ale epocii comparabil cu momentul George Călinescu în cercetarea eminesciană, a determinat reacţia furibundă a unor anonimi avizi de notorietate, al căror gest nu are nici măcar frumuseţea gesturilor intempestive iconoclaste, nici justificarea actului cultural mai bun.

Nu sunt avocatul academicianului Eugen Simion. Pentru Eugen Simion vorbesc operele sale. Semnalez doar un fapt anormal într-o lume care aspiră la normalitate. Articolul Visul lui Noica trimis la DNA, publicat de Eugen Simion în Cotidianul(16 iulie 2009), relevă încă o dată distanţa enormă dintre acuzat şi acuzatori, dintre adevăratul intelectual şi nulitatea agresivă. Urbanitatea, amenitatea, eleganţa exprimării dincolo de durerea unei acuzaţii nedrepte şi partizane, chiar într-un articol polemic fac, pentru a-l cita pe Alexandru Paleologu, ca bunul simţ să pară un paradox.

Altădată, Eminescu însuşi fusese acuzat de fraudă(acuzat că ar fi furat mobilă şi cărţi) de la Biblioteca din Iaşi unde era director, de către un individ care a rămas în memoria anilor care au trecut doar prin această „operă”. Domnul om de afaceri acuză, siderat şi demagogic interesat de „banul public”, cheltuirea sumei de 2,41 milioane de dolari pentru această ediţie. Aş întreba agresiv şi eu: Ei, şi? Chiar dacă această ediţie ar fi costat de cinci ori mai mult, ea trebuia să apară pentru că Mihai Eminescu este inestimabil.

Pe de altă parte, dacă domnul cu pricina este om de afaceri, de  ce nu şi-a pus şi problema averii Eminescu – adică moştenirea drepturilor de autor. Cum Eminescu nu are urmaşi, moştenitorul operei sale este statul român. Prin urmare, banii cheltuiţi, mult mai puţini decât cei acuzaţi de omul de afaceri, pentru această ediţie sunt banii lui Mihai Eminescu însuşi.

Ne-ar fi mai bine şi nouă şi lui dacă domnul om de afaceri s-ar ocup de afacerile dumisale şi i-ar lăsa pe oamenii de cultură să se ocupe de cultură. Deşi, dacă şi la acestea se pricepe la fel de bine ca în cultură, cred că îl paşte falimentul.

ANA DOBRE

31 iulie 2009

Articole Conexe

Ultimele Articole