Dialoguri fundamentale
cu
D-l Călin Popescu Tăriceanu
Om politic român, președintele Senatului României
”Viitorul preşedinte al României trebuie să fie un președinte al tuturor românilor”
Ion BĂDOI – Stimate domnule Călin Popescu Tăriceanu, vă mulțumesc pentru amabilitatea de a dialoga despre români, românism, soarta românilor atât în țară cât și în afara ei, despre limba română, despre demnitate și identitate națională.
Ce mai înseamnă să fii român? Petre Ţuţea spunea cu mândrie nedisimulată: „În grandoarea istorică a Poporului Român eu sânt o rotiță invizibilă. Dar sunt!”. Este o frumoasă şi esenţială declaraţie de dragoste faţă de neamul românesc, aşa cum puţini au reuşit să rostească. Profesorul Petre Ţuţea s-a pus în slujba poporului român, s-a umilit pentru neamul românesc, dar l-a şi “certat” când a considerat că dă semne de “rătăcire”. Câţi dintre români mai au curajul şi tăria de a se „umili” în numele poporului român? Câți dintre oamenii politici, nu am spus politicieni fiindcă fac diferența între oamenii politici și politicieni, se mai pun în slujba interesului național, câți dintre conducătorii românii mai au curajul de a îmbrăca cu demnitate cămașa interesului național?
Călin Popescu Tăriceanu – Din nefericire, afirmaţia profesorului Ţuţea este împărtăşită de tot mai mulţi români. Vedem acest lucru în sondaje, în prezenţa la urne, în gradul de nehotărâre pe care-l manifestă atunci când sunt rugaţi să-şi exprime opinia despre clasa politică, societate. Consider că românii care sunt dispuşi să facă un sacrificiu în interes naţional încă mai există. Gândiţi-vă doar la acei tineri absolvenţi de facultate care sunt încă dispuşi să se ducă şi să asigure învăţământul obligatoriu în satele izolate din Carpaţi, sau la medicii care contribuie în continuare la menţinerea în viaţă a sistemului de îngrijire şi tratament din spitalele din provincie. Toate acestea, în ciuda neajunsurilor cauzate de tăierile bugetare din anul 2010. Oamenii aceştia dovedesc încă un spirit civic şi o iubire faţă de naţiune şi de viitorul ei demne de respect. Cât despre oamenii politici, ei bine, aici situaţia este una delicată. La nivel declarativ, toţi oamenii politici afirmă că scopul lor este să readucă România la normal. Dar poate prea puţini înţeleg cu adevărat acest „normal”. Eu unul, înţeleg prin „normal”, o situaţie apropiată de cea a României din perioada 2004-2008, adică o perioadă marcată de creşterea bunăstării pentru toţi cetăţenii, o clasă politică transparentă decizional şi responsabilă, un mediu economic atractiv pentru investiţii (atât autohtone, cât şi străine). Răspunsul clar la întrebarea dumneavoastră este aşadar unul dificil, pentru că fiecare înţelege un lucru diferit prin „interes național” și prin funcționarea normală a instituțiilor. Din păcate unii folosesc doar această retorică pentru a acoperi singurul lucru care îi interesează, interesul personal.
Ion BĂDOI – Afirmarea sentimentului nostru național ne este refuzat, ne este refuzat, așadar, spiritul nostru, identitatea noastră, în speranța că ”momentul nostru național culminant”, așa cum îl numea Mihai Ralea în urmă cu 85 de ani, se va amâna până la totala uitare. Este omul politic liberal de astăzi îndreptățit și vrednic să-și asume discursul național printr-un liberalism cu valențe europene? Care ar fi, după părerea Domniei voastre, aceste căi?
Călin Popescu Tăriceanu – Afirmarea sentimentului naţional se poate realiza, în mod evident, printr-un discurs naţional cu valenţe europene. Să nu uităm că rezultatele unui astfel de discurs au contribuit la finalizarea procesului complex de aderare a României la Uniunea Europeană (în 2007) şi la asigurarea bunăstării de care vorbeam anterior, timp de aproximativ încă 3 ani după acest moment. Am putea spune că în acea perioadă am fost foarte aproape de „momentul nostru naţional culminant”. Naţionalul şi europeanul nu se exclud, nu trebuie să se excludă, în special în această perioadă. Cele două concepte contribuie separat, dar şi împreună la crearea unei societăţi prospere la nivel naţional, o societate deschisă către valori ale democraţiei promovate de statele occidentale, cu experienţă în acest domeniu. Să nu uităm de asemenea că un individ se poate raporta simultan la mai multe niveluri de apartenenţă culturală, socială, economică, politică. Nici aceste niveluri nu se exclud, fiecare dintre noi fiind, spre exemplu, bucureştean, muntean, român, european; nu doar la nivel declarativ, ci şi prin contribuţia personală pe care o aducem acestor niveluri. Aşadar, discursul naţional este pur şi simplu un instrument pe care cetăţenii români trebuie să-l utilizeze pentru a-şi structura priorităţile şi a contribui împreună la proiectele naţionale care să reducă diferenţele pe care le observăm astăzi între România şi majoritatea celorlalte state membre UE.
Ion BĂDOI – Putem să fim sau să nu fim de acord cu Adrian Marino când scrie: „Suntem ţara unde absolutul este imposibil. (…) Avem compromisul şi adaptarea în sânge. Metoda de baza a existenţei românului este combinaţia şmecherească practicată în proporţii de masă, amestec de haos şi şmechereală“, dar este necesar să recitim cu ochii minţii larg deschişi ceea ce spunea Emil Cioran: „Oamenii mă întreabă: “Cum se face că e un asemenea haos în România?”… Atunci le spun: “Uitaţi cum stau lucrurile, am plecat din ţara mea acum 53 de ani. Nu vă pot da un răspuns precis, dar există cu siguranţă ceva deranjat în sufletul românesc…”. Şi, în cele din urmă, de oboseală, le spun: “Este eşecul permanent”… Asta e neliniştitor. Fiindcă românii sunt totuşi un popor inteligent. Dar e ceva exterior! Străluceşte, dar nu are o bază. Există ceva în neregulă la rădăcină. Şi asta e probabil drama. E un defect incurabil.” Eugen Doga, celebrul compozitor basarabean, declara că nu reușim să ducem lucrurile la bun sfârșit fiindcă… nu avem urzeală. Este dur Adrian Marino? Este nedrept Emil Cioran? Ce ne lipsește pentru a țese o partitură temeinică?
Călin Popescu Tăriceanu – Poate că Adrian Marino nu este dur, dar trebuie înţeles mesajul ascuns: nu ar fi trebuit să devenim un popor al compromisului, dacă obiectivele și acțiunile de după 1990 ar fi fost mai bine structurate. Faptul că nu îşi impun voinţa populară, îi conduce pe cei mai mulţi dintre români la situaţia în care trebuie să aleagă „între două rele”, între doi oameni politici fără viziune, între a pleca departe de România şi a rămâne acasă, fără bani. Asta denotă capacitate de adaptare, nu aş numi-o neapărat „şmechereală”. Pe de altă parte, Emil Cioran se aproprie mai mult de sufletul românului când afirmă că „strălucim, dar nu avem o bază”. Trebuie ca viziunea să fie una de lungă durată, să nu mai plănuim toate activităţile doar pe termen scurt, să învăţăm să gândim în perspectivă, pentru că trebuie să lăsăm ceva în urma noastră. Trebuie o gândire în perspectivă, axată pe obiective clare, metode bine proiectate pentru implementare. Partitura temeinică la care vă referiţi nu se opreşte la „ce vom face în 2015”, trebuie să vizeze şi „unde vom fi în 2020 sau 2030”. Adevărat, totul trebuie luat pas cu pas, nu trebuie să pornim haotic toate luptele simultan; dar nu trebuie eliminată privirea de ansamblu, pentru a înţelege către ce ne vor duce toate proiectele ambiţioase pe care dorim să le dezvoltăm şi implementăm.
Ion BĂDOI – Domnule Călin Popescu Tăriceanu, există studii temeinice, reale, dar și o stare tot mai pronunțată de neliniște a românilor, care confirmă aceste studii, despre o anumită pierdere a controlului de către statul român asupra unor zone locuite de o populație minoritară, mă refer la cea maghiară, despre ”retragerea statului român din fața propriilor răspunderi, de pe propriul său teritoriu”.
Își abandonează statul român teritoriul și populația românească din dorința unor vremelnici politruci de a guverna?
Călin Popescu Tăriceanu – Am parcurs şi eu acele studii, temerea există, într-adevăr. Există presiuni din partea unor pretinşi reprezentanţi ai anumitor minorităţi care, din dorinţa de a-şi constitui o platformă politică şi a acumula capital electoral, cer drepturi extinse şi inventează teme autonomiste specifice mai curând Evului Mediu. Cred că aşa-numita problemă a autonomiei, vehiculată de unele persoane din maghiarime, care se erijează în reprezentanţi ai întregului grup minoritar, a fost tratată cu responsabilitate şi moderaţie în România, într-un spirit european şi modern. Este perfect adevărat, însă, că un stat trebuie să aibă grijă de toţi cetăţenii săi, în mod egal, fără să discrimineze pe vreun criteriu sau consideraţie. Aici includem şi criteriul etnic. Consider că statul român nu şi-a abandonat niciodată teritoriul şi populaţia, însă trebuie ca dialogul cu reprezentanţii minorităţilor să fie dezvoltat în asemenea măsură încât aceştia să înţeleagă că drepturile le sunt respectate, cu condiţia ca şi ei să dea dovadă de înţelegere şi respectare a celor prevăzute în constituţie. Pretenţiile teritoriale nu îşi au locul în prezent, dar un dialog naţional privind drepturile minorităţilor din România nu trebuie amânat. Maghiarii nu sunt singurii care se simt ignoraţi, avem 17 minorităţi pe care trebuie să le ascultăm şi respectăm. Cum niciun cetăţean nu este superior, la fel, nicio minoritate nu trebuie să dispună de drepturi şi beneficii preferenţiale în raport cu toate celelalte minorităţi sau chiar cu majoritatea. Scopul este să locuim împreună în armonie, ca cetăţeni cu drepturi egale, pe teritoriul unei Românii solide, unitare şi indivizibile.
Ion BĂDOI – Nu mai este un secret pentru nimeni că se impune o guvernare care să aibă o Doctrină națională, că avem nevoie de adevărate elite care să slujească binele național, că avem nevoie de istorici care să ”redescopere” trecutul pentru a ne clădi un viitor demn. Nu cumva se încearcă o anume auto instituire, dacă pot spune aşa, a elitelor, mai ales că recunoaşterea publică, care ar trebui să fie suprema instituţionalizare, întârzie? Să nu uităm ce scria marele Liviu Rebreanu în urmă cu 90 de ani:” Sufletul românesc e cea mai mare minune a Istoriei. Zeci de neamuri străine l-au hărţuit şi l-au schingiuit; veacuri multe a gemut subt multe stăpîniri vrăjmaşe; popoare falnice s-au stins, împărăţii trufaşe s-au prăbuşit în jurul lui şi peste dînsul: nimic nu i-a putut zdruncina credinţa în soarta lui şi, cînd a venit ceasul, s-a înfăţişat lumii mai unitar, mai sănătos, mai încrezător ca orice alt neam. Graniţele silnice, care ne-au ciopîrţit sute de ani, n-au fost în stare să ne atingă inima.”
Sunt speranțe că vom vedea cu proprii noștri ochi ceea ce văd ochii străinilor când descoperă sufletul satelor românești pe care, prea timpuriu, și uneori iremediabil, le-am maimuțărit în straie străine?
Călin Popescu Tăriceanu – Când vorbim despre elite, avem în faţa ochilor şi în minte un ideal, un grup de persoane care reprezintă tot ce este mai bun în societate, cultură, economie ş.a.m.d. Recunoaşterea acestor elite este un proces dificil, pentru că fiecare individ îşi formează acest ideal despre care vorbeam, în funcţie de propriile sale interese şi propria raportare la mediul socio-economic. Trebuie însă să găsim acel grup restrâns care să reprezinte o elită din perspectiva majorităţii, dar care să şi fie dispus să se implice în aducerea României la ceea ce a reprezentat. O elită nu este elită doar pentru că acţionează corect şi profesionist în domeniul său, ci este o elită pentru că acţiunile sale profesionist realizate aduc un plus societăţii, oferă ceva remarcabil, lasă ceva în urma lor, de care se pot bucura generații întregi. Cât despre percepţia asupra satului românesc, ea există întipărită acolo, undeva adânc în sufletele românilor. Sper să nu trebuiască să ajungem o societate puternic urbanizată, industrializată, dar fără viziune în ceea ce priveşte satul tradiţional şi beneficiile aduse de traiul în acest mediu, pentru a înţelege că 20 case aliniate de-a lungul unui drum, sau împrăştiate pe o culme montană nu reprezintă nimic fără sufletele ce-i dau farmecul. Un sat tradiţional trebuie să fie în continuare definit de mai multe elemente: oameni care trăiesc împreună într-un spaţiu definit administrativ, cultural, social, conştienţi de rolul lor în respectiva comunitate, cu dragoste de trecut şi speranţă faţă de viitor, cu respect faţă de tradiţiile şi obiceiurile locului. Străinii le descoperă aici pentru că la ei aceste elemente fie nu mai există de mult timp, fie nu şi-au pus amprenta asupra mentalului colectiv. Noi le ignorăm pentru că ştim că ele încă sunt acolo, iar cineva este responsabil să le menţină vii. Dar trebuie să fim conştienţi că această responsabilitate ne revine şi nouă, ca cetăţeni ce îşi iubesc trecutul şi privesc cu speranţă către viitor.
Ion BĂDOI – ”România este o țară înconjurată de români”, afirma istoricul Nicolae Iorga, dar se pare că unii dintre politicienii români uită acest adevăr sau nu-l cunosc. „Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatica până la Marea Neagră, care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru până aproape de Odesa şi Kiev” (Mihai Eminescu). A trecut doar puţin peste o sută de ani de când Mihai Eminescu scria aceste adevăruri. Se spune că nu vor mai trece 50 de ani şi va fi prea târziu pentru a mai vorbi despre o prezenţă românească în aceste zone de lume. Ce-i de făcut?
Călin Popescu Tăriceanu – Sunt mai multe căi în acest sens. În primul rând, trebuie ca statul român să comunice direct cu reprezentanţii minorităţilor din statele pe care le-aţi menţionat. Acest contact va permite autorităţilor române să înţeleagă situaţia specifică din fiecare comunitate – poate că unii sunt discriminaţi etnic, poate că nu li se permite accesul la învăţământ sau administraţie în limba maternă. Situaţiile diferă, în funcţie de atenţia pe care statul-gazdă le-o acordă. În al doilea rând, trebuie să discutăm separat cu fiecare dintre statele care găzduiesc comunităţi istorice de români. Baza discuţiilor există deja, sub forma tratatelor de prietenie dintre România şi state precum Serbia, Ucraina sau Moldova, însă îmbunătăţiri trebuie şi pot fi aduse. Trebuie să ne asigurăm că legislaţiile acestor state permit afirmarea identităţii culturale a cetăţenilor care aparţin minorităţilor naţionale. Aceste state trebuie să se asigure că politicile de creştere demografică se aplică uniform, indiferent de etnie, religie sau alt criteriu de acest tip. În plus, discuţiile trebuie să vizeze atât aspecte ce ţin de limbă, cât şi alte elemente: istorie, tradiţii, obiceiuri, credinţe. Nu în ultimul rând, aceste state (Serbia, Macedonia, Albania, Republica Moldova, Ucraina) trebuie sprijinite în parcursul lor european. Acest proces le va ajuta să îşi alinieze legislaţiile la normele europene. Astfel, toate minorităţile ce locuiesc în aceste state, inclusiv minoritatea română, vor beneficia de pe urma reformelor.
Ion BĂDOI – Stimate domnule președinte, în Serbia vecină și prietenă, fiindcă așa merită s-o numim, trăiesc peste 350.000 de români, circa 35.000 în Provincia Autonomă Voivodina, având toate drepturile elementare prevăzute de legile țărilor civilizate, ceilalți, peste 300.000, în Valea Timocului, Valea Moravei și Homolje, pe care autoritățile statului sârb cu intenții de aderare la Uniunea Europeană îi numesc ”grup etnic de origine necunoscută”, ”vlasi sau vlahi” și împotriva cărora duc o permanentă luptă de intimidare, hărțuire și asimilare forțată. Li se refuză școli în limba română, deși în ultima perioadă au acceptat, la presiunea timidă a emisarilor europeni, dar , mai ales, la dorința părinților români de a-și vedea copiii învățând limba maternă, să permită funcționarea unor clase în care se predă limba română, dar fac tot posibilul ca acestea să fie imposibil de frecventat de copii. Se încearcă „standardizarea” unei aşa numite „limbi vlahe”, diferită de limba română, un fel de struţocămilă în straie chirilice, se trage cu arma în liderii românilor, ca la Podul lui Iancu și la Șipicova. Nici la slujbele din sfintele biserici pe care și le-au ridicat singuri nu au dreptul românii. În urmă cu 10 ani, Preacucernicul părinte Boian Alexandrovici a zidit pe propriul teren o biserică, la Mălainița, pe care Biserica sârbă, soră cu Biserica Ortodoxă Română, se ”străduie” s-o dărâme, și de atunci a mai ridicat încă 7 sfinte biserici, în care românii acelor locuri vin să asculte cuvântul Domnului în limba maternă, ceea ce nu s-a mai întâmplat de aproape 200 de ani, bisericile ridicate pe acele meleaguri de domnitorii români fiind dărâmate de autorități. De ce autoritățile române nu iau atitudine cu fermitate? De ce reprezentanții României în Serbia dau semne că ar îngădui comportamentul sârb? Care credeți că ar fi căile prin care românii din Nord-Estul Serbiei să ”redevină” Români?
Călin Popescu Tăriceanu – După cum aţi precizat şi dumneavoastră, Serbia este unul dintre cei mai apropriaţi vecini ai României. Este imperios necesar ca această colaborare să continue şi în viitor, cu mai multe rezultate pozitive. Autorităţile sârbe trebuie să se coordoneze pentru a asigura uniformitate în aplicarea legislaţiei privind protecţia drepturilor minorităţilor. Avem în România un exemplu al bunei integrări și coabitări multietnice, chiar la granița cu Serbia, în județul Caraș-Severin. O metodă eficientă ar fi ca autorităţile locale din zona de Nord-Est a Serbiei să participe la un schimb de experienţă cu colegii din Caraş, privind modul de implementare a politicilor de integrare a minorităţilor în comunitate. Autorităţile sârbe de la nivel naţional şi local trebuie să înţeleagă că aderarea la UE, un obiectiv major al statului, depinde şi de acest capitol. Ei trebuie să înţeleagă de asemenea că românii din Valea Timocului şi Homolje trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi şi beneficii economice şi sociale ca şi albanezii din Kosovo sau maghiarii din Voivodina. Referitor la accesul la cursuri şi slujbe religioase în unităţi destinate în mod exclusiv minorităţi române, acest aspect ţine exclusiv de capacitatea de negociere şi înţelegere de care trebuie să dea dovadă ambele părţi. Este evident că problema rezidă în neînţelegerea de care dau dovadă autorităţile sârbe, dar şi în capacitatea statului de a se adapta cerinţelor UE în acest domeniu. Cât despre autorităţile române, noi am parcurs toate căile legale şi diplomatice permise. Ambasadorul nostru la Belgrad poartă discuţii sistematice cu reprezentanţii comunităţilor de români şi autorităţile locale. Este un proces complex, dar rezultatele nu se pot lăsa aşteptate mult. Comunitatea de români trebuie să se bucure de aceste drepturi până la momentul aderării Serbiei la Uniunea Europeană.
Ion BĂDOI – Nici în Bulgaria, membră a Uniunii Europene, cei aproape 300.000 de români nu au o situație mai bună. Autoritățile bulgare au ”rezolvat” această problemă mult mai simplu: nu recunosc existența românilor pe teritoriul Bulgariei!!! Pur și simplu! În județul Vidin, spre exemplu, în 1940 erau circa 75.000 de români, dar în 2001 autoritățile bulgărești nu recunosc decât existența a 16 români!!! Totuși, românii de aici au început, vorba lui Petre Țuțea, să se dumirească, iar Uniunea Etnicilor din Bulgaria duce o activitate din ce în ce mai vizibilă pentru asumarea identității proprii de către românii din Bulgaria. Cum comentați, domnule președinte, șovăiala autorităților românești în relația cu statul bulgar?
Călin Popescu Tăriceanu – Relaţia României cu Bulgaria este una bună în cadrul Uniunii Europene. Din păcate, populația românească din Bulgaria a scăzut real în perioada comunismului și chiar în anii de după 1990. Desigur, nici nu putem vorbi astăzi de doar câțiva români. Nici nu contează câți români sunt, este responsabilitate noastră să ne interesăm de soarta lor și să îi ajutăm, dacă ne cer acest lucru. Uniunea Etnicilor din Bulgaria trebuie să primească sprijin din partea tuturor autorităţilor române competente – ministerul de Externe, misiuni diplomatice, dar şi din partea autorităţilor din ţară. Instituţiile statului român precum Guvernul şi Parlamentul trebuie să intensifice dialogul cu omologii din Bulgaria, pentru a creşte conştientizarea asupra modului cum trebuie dezvoltat relaţiile stat-minorităţi. Comunităţile nu trebuie ignorate nici de autorităţile române, nici de cele bulgare. Cât despre atitudinea bulgarilor, aceasta trebuie să se modifice, și cred că s-a modificat deja în ultimii ani. A avea o minoritate pe teritoriul unui stat nu trebuie să fie o sursă de teamă sau de ruşine; dimpotrivă, trebuie considerată o oportunitate de a înţelege o nouă societate, o nouă cultură. Constituie de asemenea o posibilitate de a dovedi capacitatea de asigurare a bunăstării şi respectului pentru toţi cetăţenii statului, în mod nediscriminator. Nu în cele din urmă, o minoritate se poate dovedi esenţială în asigurarea prosperităţii unei anumite regiuni, pentru că poate numai ei înţeleg cum trebuie valorificate resursele acelei regiuni.
Ion BĂDOI – Din Ungaria mai primim vești de la cei mai puțin de 10.000 de români, mai ales prin zbaterea unei jurnaliste, doamna Eva Iova, care nu se declară învinsă, în ciuda refuzului statului român de a pune umărul părintesc la supraviețuirea singurei gazete românești, dar și a cercetărilor excepționale pe care le face în istoria măreață a românilor din Ungaria, energica istorică și poetă dr.Maria Berényi.
În Ucraina, ne mor tinerii într-un război care nu are nimic comun cu ființa românească, cu idealurile românești, în timp ce noile autorități desființează în continuare școli cu predare în limba română, închid biserici și interzic construirea de biserici românești, singurul glas care încă se mai aude este al scriitorilor în frunte cu poetul Vasile Tărâțeanu și jurnalista Felicia Nichita-Toma, iar statul român tace…
În teritoriul denumit impropriu Transnistria se luptă cu tot arsenalul unui adevărat război împotriva ”focarului” românesc întreținut de învățătorii și profesorii de Limbă Română, adevărați ostași ai Limbii Române,dar și de puținii părinți de etnie română, din cei aproape 200.000 cât trăiesc acolo, pe vechi pământuri românești, care mai au curajul și demnitatea de a-și trimite copiii să învețe la școli cu predare în limba română.
Din Basarabia răzbat sunetele unor lupte intestine cu interese străine românismului, dar, așa cum spunea marele Grigore Vieru, ”dovada vie că Basarabia nu a murit și n-are când să moară este Nicolae Dabija”, unul dintre poeții naționali ai românilor. Mai sunt și câțiva oameni politici, printre care Ana Guțu, luptătoare și învingătoare cu așa zisa limbă moldovenească, care au reușit să găsească locul cuvenit Limbii Române în Constituția țării.
Pentru că urmează alegerea președintelui României, eveniment capital în evoluția devenirii noastre, vă rog, domnule președinte Călin Popescu Tăriceanu, să enumerați câteva din căile pe care ar trebui să le urmeze viitorul om de stat român pentru a deveni reazem al Neamului, bărbatul de demnitate și identitate națională.
Vă ascult cu atenție…
Călin Popescu Tăriceanu – Este adevărat, etnicii români nu se bucură de cele mai bune condiţii în statele în care s-au stabilit. Această situaţie din păcate nu se poate rezolva într-o manieră unică pentru toţi aceşti români. Fiecare comunitate are problemele ei, înfruntă anumite obstacole. Consider că viitorul om de stat român trebuie să fie capabil să înţeleagă aceste nevoi, atât în ansamblu, cât şi în particularitatea lor. Viitorul preşedinte al României trebuie să fie un președinte al tuturor românilor, oriunde s-ar afla aceştia. El trebuie să fie un om demn de respectul tuturor românilor, dar şi străinilor. Președintele nu trebuie să fie un om cu care românilor să le fie rușine să se prezinte în lume. Acest om, preşedintele românilor de pretutindeni, trebuie să fie capabil să reprezinte aceşti oameni şi interesele lor. Este esenţial să înţelegem că un prim pas este îmbunătăţirea relaţiilor cu statele vecine, care găzduiesc un număr semnificativ de români, membri ai comunităţilor istorice. Dar să nu uităm că astăzi avem o populație cu mult mai mare de români care trăiește în Occidentul european, mai ales în Italia, Spania, Franța sau Marea Britanie. Sunt peste două milioane. Toți trebuie să ştie că statul român este de partea lor, chiar și atunci când ei sunt cetățeni ai altor state. Ajutorul trebuie să le fie oferit nemijlocit, la nevoie. Doar printr-un contact permanent cu membrii acestor comunităţi şi cu statele care-i găzduiesc, românii vor putea recăpăta încrederea în preşedintele lor.
Ion BĂDOI –În încheierea acestui dialog, pentru care vă mulțumesc, vă rog să transmiteți gândurile Domniei Voastre românilor aflați pe toate continentele lumii, cititori ai ”Opiniei Teleormanului”, doritori de mai bine pentru țara lor, România.
Călin Popescu Tăriceanu – Pe măsură ce societate evoluează avem de-a face cu din ce în ce mai multe obstacole. Pentru a le depăşi, avem nevoie de un singur lucru – unitate. Doar stând uniţi şi pregătiţi să-i ajutăm pe cei care au nevoie, vom demonstra tuturor că naţiunea română este una puternică, demnă de respect, că românii sunt oameni oneşti, ce doresc să contribuie la o lume prosperă. Un neam nu este reprezentat de graniţele între care îşi duce existenţa, ci de coeziunea care există între membrii săi, indiferent de locul unde aceştia se află. Odată atinsă această unitate, România şi românii vor reuşi să prospere şi să îşi câştige locul pe care-l merită în Europa, ca a şaptea putere a continentului.
A consemnat
Ion BĂDOI
