POETA VICTORIŢA DUŢU: LECŢIA INFINITURILOR
Poeta, dar şi pictorul Victoriţa Duţu, pasionată de lumea exactă a spaţiilor infinit dimensionale, descoperă lumile din preajma acestora( „Acest infinit / E trăit cu /Putere / În cele ce sunt / Ale lumii ei / Mâna scrie / Cuvintele cheie / Şi sufletul / Cuprinde în el / Nesfârşirea / De infinit / Ce este pasul / Tău / Făcut în / Lumea celor ce / Sunt cu / Omul ce / Creşte în Tine / Cu sufletul / Infinit / În infinitul / Tău”(p.4), urmând calea indicată de vectorii pasionaţi şi de alte necunoscute, încărcătura lor, absolut misterioasă, fiind subordonată unei traiectorii a mişcării arbitrată de substraturile fiinţei şi a căror încoronare este asigurată de echivalenţi merituoşi în funcţionale definite de… emotivitate: „Acum infinitul este / Doar o gândire / o stare a minţii / Ce-şi făureşte căi / Şi infinitul pătrunde / În simţirea firii / Făcând loc / Liminii / ca-n ziua dintâi”(p.3).
Succesivitatea luminii este precumpănitoare. Este ceea ce îl incită pe eul poetic, acesta păstrându-şi din umbră rolul de mediator al monologului/ meditaţiei asupra existenţei, dar oferind prioritate dialogului realizat prin intermediul pronumelui personal „Tu”, cu majusculă, la acelaşi caz nominativ declinat, a cărei valoare este una cu extensiune universală – Tu-lumea; lumeaTtu – pe drumul cu paşii-podoabă ai pomului vieţii ce nu-şi pierd din viabilitate: „Există un Tu / la care lumea să / privească / există un Tu / în jurul căruia / lumea se roteşte / El păşeşte tăcut / către fiecare privire / către fiecare pas / şi drumul lăsat / în urmă / devine lumină”, (p.2). În selectarea infinitului din infinit, „Tu eşti marele Tu / al lumii noi”, (p. 6), care deschide poarta spre veşnicie, sugerând asimilarea lecţiei ce necesită o continuă repetare: „Şi lumea / Cu omul din ea / Îşi găseşze / în Tine / Infinitul său” (p.5). La hotarul dintre exactitate şi emotivitate, „Cuvântul infinit / Zideşte lumea” şi acesta, cu chipul aceluiaşi Tu, devine divinitate şi „Idee / izvorâtă / din rostirea ta / Către ceea ce este / să fie”(7). Autoritatea crepusculelor interioare cedează imensităţii cosmice („Scânteiază / apusul de soare / Parcă un alt soare / A răsărit…” (19)) „ce cuvântă / în lumea de aici / cuvintele / Lui / devenite miracol / al firii” , pentru că „El e Mirele lumii / Ce transformă / Lumea / în scântei de răsărit…”(p.8).
Plină de generozitatea purităţii Aceluia ce este Cuvânt, autoarea Victoriţa Duţu transmite nenumăratelor rotaţii pe circumferinţă a cuvintelor neîntinate ale omului de creaţie cu claritatea pentru lecturarea semnelor convenţionale cu „cel mai înţeles preţ” – „inima alege după dragostea ei” – „către iubirea / celui ales să fie”.
Sunt înţelesurile ce le propune lumii infiniturilor din infinit şi cu care se contopeşte poeta Victoriţa Duţu, sorbind din cupa împlinirii licoarea propriilor tălmăciri întru revigorarea grădinii din suflet (Port în mine / o grădină ascunsă / cuvintele Tale(p. 22)) –şi a devenirii acesteia Lumină a Celui de Sus întru „veşnica binecuvântare / de a trăi / în lumea Lui / restaurată în sărbătoare”. Hologramă a cuvântului, cu unul şi acelaşi titlu intuit pentru fiecare poem– „Omagiu cuvântului” –, citită de la început spre sfârşit ori viceversa, poezia Victoriţei Duţu este o curgere într-o singură direcţie – în cea în care „Pasul tău a devenit în lume Cuvânt”(88) spre „ziua cea de la începuturi”(85)– , dar şi asigurare că omul de creaţie simte, respiră, activează, există prin cuvânt, chemările interioare fiind o năucitoare dorinţă de recapitulare a sensurilor (”El te învaţă / Tăcut / Cât de mare / Este fiecare / Punct al trăirii / Şi te aşteaptă / Să îl păşeşti / Transformându-l în curgerea lui / În drumul / Căutător de / Sens în lumina / Născută din / Lumina pură”, (p. 79)) întru redescoperirea dintotdeauna a spaţiuului infinit confortabil pentru „Locuirea Gândului tău / În minunea de a fi / La tine / Acasă / Acasă cu El”(82)
”
Lidia GROSU
poetă, critic literar
Chişinău, 2016