Dan Lupescu despre…
Naşterea în cer a Profesorului Arhimandrit
VASILE PRESCURE,
Ucenicul Sfântului de la Prislop: Arsenie Boca
Coperta primă a nr. 101/noiembrie 2015 al revistei ,,Lumea Monahilor”, supratitrată ,,De la literă la Duh”, m-a frapat prin fotografia – în linii severe, dar având o tainică vibraţie şi un ritm interior (nu cromatic) de icoană bizantină – de pe al cărei ,,soclu” mă străfulgera, sec, o ştire şocantă: ,,In memoriam Vasile Prescure. Un munte de moralitate”.
Îl cunoscusem în primăvara anului 2001, pe când Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Dolj îşi conjuga eforturile cu acelea ale Mitropoliei Oltenia, pentru a urni din loc greul rădvan al deblocării birocraţiei, în vederea alocării fondurilor necesare continuării restaurării Bisericii Mânăstirii Sadova – ctitorie a Boierilor Craioveşti, atestată prin actul din 20 august 1530 al Domnitorului Vlad Înecatul, ,,clădită din nou” (scrie în jurnalul său de călătorie, la 1655, sirianul Paul de Alep) de Matei Basarab, la 1633, ,,pe locul vechii ctitorii a strămoşilor săi: Craioveştii”.
În secolul al XVII-lea, un alt călător, turc de astă-dată: Evlia Celebi numeşte ,,grădini de rai” aceste ,,clădiri impunătoare (n.n. ziduri de fortăreaţă, paraclis, chilii, de la Sadova) ale mânăstirilor craiului Matei”.
Însuşi academicianul Răzvan Theodorescu, ministrul ,,itinerant” de resort, a ţinut să viziteze acest sfânt locaş, în prima decadă din august 2001, pentru a se convinge de starea lui de conservare şi a estima dimensiunea fondurilor ce se cuveneau a fi alocate de urgenţă.
Foarte zgârcit la vorbă, dar cu privire scrutătoare, care te citea până în străfunduri -, Părintele Egumen al Sadovei, Exarh al Arhiepiscopiei Craiovei: Vasile Prescure, de o smerenie aparte, părea umbra misterioasă a Voievodului fondator, care veghea – totuşi, cu ochi vultureşti şi auz de extremă fineţe – să nu se aducă vreo atingere, oricât de mică (fie şi numai în planul discuţiilor, ipotezelor, sugestiilor), odorului de nepreţuit ce traversase patru secole de istorie tumultuoasă şi pe care îl avea în grijire: Biserica Sfintei Mânăstiri de aici.
Frunzărind revista ,,Lumea monahilor” – condusă inspirat de Răzvan Bucuroiu şi de Cristian Curte -, aveam să constat că grupajul cel mai semnificativ, pe deplin meritat, este dedicat regretatului Vasile Prescure: 12 pagini din 62, format A5. Cele două evocări – semnate de Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, Stareţ al Mânăstirii Lainici şi Exarh al Arhiepiscopiei Craiovei (din 2009), respectiv, de George Crăsnean – sunt însoţite de şapte fotografii-document şi de o Cronologie, binevenite întrutotul.
Ne luăm îngăduinţa de a spicui, mai întâi, din evocarea ,,Părintele profesor şi Arhimandrit Vasile Prescure – un munte de moralitate”, scrisă de monahul Ioachim Pârvulescu. Născut la 11 octombrie 1927 (în satul Boholţ, comuna Beclean, judeţul Braşov – în Ţara Făgăraşului), Vasile Prescure urmează cursurile primare în cătunul natal (1935-1942), deprinde tainele muzicii psaltice la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Sibiu (1943-1946), promovează două clase la Liceul ,,Radu Negru” din Făgăraş, apoi îşi satisface stagiul militar, până în 1949. Cinci ani (’49-’54) este seminarist la Cluj, iar alţi patru (’54-’58) student la Institutul Teologic din Sibiu.
La doi ani de la obţinerea licenţei în Teologie, se înscrie la Magisteriu în Bucureşti – cursuri de doctorat specifice domeniului -, în 1963 adjudecându-şi titlul ştiinţific/academic de Magistru în Teologie. Răstimp de mai bine de un sfert de secol (1965-1991) a fost profesor titular al cursurilor de Dogmatică şi Morală ortodoxă la Seminarul Teologic din Craiova., unde – în 3 octombrie 1978 – este hirotonit diacon celib pe seama acestui seminar. Dintre cei peste o mie de preoţi pe care i-a avut elevi aici, cinci au urcat înalte trepte arhiereşti: ÎPS Teofan – Mitropolitul Moldovei; ÎPS Irineu – Mitropolitul Olteniei; ÎPS Ioan – Mitropolitul Banatului; PS Nicodim, Episcopul Severinului; PS Gurie – Episcopul Devei şi Hunedoarei.
La 19 decembrie 1981 – după ce Vasile Prescure împlinise vârsta de 54 de ani – este tuns întru monahism, de stareţul de la Lainici şi Exarhul de atunci al Arhiepiscopiei Craiovei: Părintele Caliopie Georgescu. Peste cinci luni, la 10 aprilie 1982 este hirotonit de vrednicul de pomenire Înalt Prea Sfinţitul Părinte Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, ca ieromonah al Mânăstirii Lainici. Devine protosinghel după aproape patru luni, la 8 august 1982, pentru ca – la 27 octombrie 1984 – să fie ridicat la rangul de arhimandrit. După pensionarea de la Seminarul Craiova, a fost stareţ al Mânăstirii Coşuna-Bucovăţul Vechi (1992-2000), apoi egumen al Mânăstirii Sadova (2000-2009). În tot acest răstimp (1992-2009), vreme de 17 ani, i s-a încredinţat demnitatea de Exarh al Arhiepiscopiei Craiovei.
Împletind şi despletind fuiorul biografiei părintelui Vasile Prescure -, stareţul de Lainici, Arhimandritul Ioachim Pârvulescu, reliefează: ,,Părintele Prescure şi-a dorit a îmbrăţişa viaţa monahală încă din tinereţile sale, mai cu seamă după discuţia pe care a avut-o, la vârsta de numai 16 ani, cu Părintele Arsenie Boca. Decretul 410 din 1959, care a dat afară călugării din mânăstiri, l-a oprit, o vreme destul de îndelungată, să devină monah (deşi el, în lume fiind, ducea o viaţă ascetică, de călugăr). S-a resemnat până la 54 de ani, dar s-a mai nevoit încă 34 de ani în monahism, după aceea”.
După ce trece în revistă o suită de detalii din biografia profesională a comemoratului (de exemplu: în 1983-84, regretatul Nestor Vornicescu nu a reuşit să-l promoveze Episcop-Vicar al Craiovei, autorităţile nefiind de acord pe motiv că Vasile Prescure …nu făcuse nici un compromis cu ele!; ,,paradoxal, tocmai pentru că nimeni nu-i găsea vreun cusur, părintele a rămas doar un simplu profesor”) -, Ioachim Pârvulescu scoate în evidenţă bogata activitate publicistică a părintelui profesor, ale cărui studii şi articole de certă valoare au văzut lumina tiparului în publicaţiile de specialitate ale Bisericii Ortodoxe Române.
Vasile Prescure este şi autorul a două volume de referinţă: ,,În duhul credinţei şi al evlaviei ortodoxe” (Editura Mitropoliei Olteniei, 2006), respectiv, ,,Viaţa şi învăţătura Părintelui Arsenie Boca” (Editura Episcopiei Hunedoarei, 2014).
,,În anul 2010, un dor şi o dorinţă irezistibilă îl fac să vină la Prislop, lângă Părintele său iubit, Arsenie Boca – subliniază, în continuare, arhimandritul Ioachim Pârvulescu. L-a preţuit foarte mult şi l-a purtat în inimă întreaga-i viaţă, încă din tinereţe, de când s-a spovedit la marele părinte al neamului românesc. O relaţie tainică l-a făcut pe părintele Arhimandrit Vasile Prescure să-şi ducă somnul cel de veci alături de mormântul Sfântului Ardealului.”.
Urmează alte şi alte amănunte pline de substanţă şi de tâlcuri multiple – pe care, din lipsă de spaţiu, nu le mai amintim. Nu avem, însă, cum să refuzăm cititorilor revistei noastre plăcerea de a savura câteva pasaje din finalul măiastrei evocări scrise de Exarhul Arhiepiscopiei Craiovei, Ioachim Pârvulescu, şi publicate în atât de româneasca revistă ,,Lumea monahilor”: ,,Părintele profesor Arhimandrit Vasile Prescure a fost o personalitate extraordinar de verticală, foarte corectă, dreaptă, tranşantă, ireproşabilă, care nu a ştiut ce este acela compromisul – indiferent de natura sa. A fost un om de o moralitate exemplară – aş zice că a fost un munte de moralitate! -, cum eu n-am mai întâlnit şi nu ştiu dacă voi mai întâlni. Poate că într-acest fel s-a asemănat cu mentorul său duhovnicesc, Părintele Arsenie. Era ca un profet al Vechiului Testament. Întotdeauna spunea lucrurilor pe nume, indiferent cine era în faţa lui. Nu se temea de nimic pe lumea asta, ci numai de Hristos, pe care L-a propovăduit cu foarte multă acrivie şi patos şi pentru care a avut şi multe de suferit (…)”.
După o serie de alte detalii, autorul rememorează – cu abia drapată emoţie – anii de seminar (1986-1991), când l-a avut profesor şi duhovnic: ,,La orele de Catehism şi Dogmatică, parcă aveam un sfânt în faţa noastră. Era o plăcere mare să-l asculţi, pentru că el era Profesorul prin excelenţă. (…) Trăia ce spunea şi spunea ceea ce trăia, iar noi simţeam prezenţa harului Duhului Sfânt cum învăluia toată clasa.”.
Din cea de-a doua evocare: ,,Arhimandritul Vasile Prescure, ucenicul Sfântului Ardealului şi duhovnicul Prislopului (1927-2015)”, scrisă de George Crasnean – evocare la fel de densă în idei, consistentă şi expresivă, vibrând şi luminând aidoma unei aureole de înger, precum mărturia Stareţului de Lainici: Ioachim Pârvulescu -, ne rezumăm la a selecta câteva aşchii de lumină.
Înainte de toate, motoul, din Fericitul Augustin: ,,Înţelepciunea adevărată nu stă în discuţii şi vorbe învăţate, ci în smerenie”.
Apoi, finalul şapoului: ,,se cuvine ca măcar acum să fie întru totul lăudată această tăcere şi vieţuire smerită şi nerisipită a celui care a fost Părintele Arhimandrit Vasile Prescure”. În finalul celui de-al doilea paragraf, George Crasnean precizează: ,,Grăind înţelept la căpătâi despre însingurarea şi smerenia lui, Preasfinţitul Gurie al Hunedoarei (care i-a fost elev la Seminarul de la Craiova) zicea că Părintele Prescure <a fost un pustnic în mijlocul oraşului>”.
La fel de semnificative sunt şi secvenţele din partea ultimă a paragrafului al treilea, după ce – în context – se menţionează că ex-ucenicul Prescure şi-a petrecut ultimii cinci ani din viaţa pământeană la Mânăstirea Prislop, în apropierea mormântului duhovnicului său din tinereţe: Arsenie Boca şi în duhul acestui mare cititor de suflete, umanist şi enciclopedist, acum şi în următoarea sută de ani încă prea puţin cunoscut: ,,Şi, deşi puhoi de lume s-a revărsat în ultimii ani la Prislop, <lumea nu l-a cunoscut>, căci el întru tăcere petrecea şi din chilia sa arar ieşea. Iosif (care este fratele părintelui Visarion din Kapsala Athosului) spune că Părintele Prescure l-a învăţat să <nu mai vorbească pe lângă>, ba chiar nici despre Dumnezeu să nu grăiască multe, ca nu cumva să greşească în cele rostite. <Taci tu, ca să vorbească faptele tale!>.”.
Deşi mărturisirea pe care i-a făcut-o Părintele Vasile Prescure, acum trei ani, autorului celei de-a doua evocări din ,,Lumea monahilor”, George Crasnean, este plină de sevă, ca şi scrisoarea pe care acesta a primit-o, în august 2012, de la cel de curând adormit întru Domnul -, facem un salt tocmai la penultimul paragraf, citând mărturisirea celui care ,,i-a înfipt crucea la căpătâi”: Nicolae Burdea, care-l preţuia mult pe Părintele Prescure pentru că ,,era omul faptei”. Iată citatul: ,,Fiind profesor atâţia ani (…), părintele a învăţat că pe Dumnezeu Îl slujeşti mai bine prin faptă, decât prin vorbe şi de aceea a ales tăcerea în locul cuvintelor”.
George Crasnean conchide: ,,Întâistătătorul Episcopiei Hunedoarei, Preasfinţitul Gurie Georgiu, a sintetizat: <El a trecut la Domnul, lăsând în urmă un model de smerenie şi de viaţă duhovnicească autentică>”.
Rostim şi noi, alături de cei doi autori şi de toţi cei ce l-au respectat, admirat şi iubit pe Părintele Vasile Prescure: Dumnezeu să-l ierte şi cu drepţii să-l hodinească!
Nu putem încheia fără a sublinia că, abia acum, înţelegem de ce Părintele Vasile Prescure ne-a încredinţat cu mare greutate, după ani de insistenţe din partea noastră, inclusiv la Prislop, un riguros şi amănunţit istoric al Mânăstirii Sadova (Dolj), pe care l-am publicat în revista ,,Lamura”, ediţia din iunie 2011, în paginile 25-26 (format A3, tabloid).
În vara anului 2010, revenind spre Craiova – de la Festivalul Internaţional al Cinecluburilor, organizat în seculara cetate a metalurgiei româneşti Oţelul Roşu (aşezare urbană ce a purtat numele regelui Ferdinand, până în 1948) – am făcut, de la Haţeg, o buclă până la Prislop, împreună cu prietenii Romulus Turbatu şi George Obrocea. Nu aveam de gând să înnoptăm la Prislop, ci doar să vizităm sfântul aşezământ, mormântul duhovnicului vizionar Arsenie Boca şi să lăsăm, pentru biblioteca Mânăstirii, exemplare din patru-cinci ediţii ale revistei ,,Lamura”.
Căutând-o pe Maica Stareţă (conform sugestiilor oferite de măicuţa de la chioşcul de cărţi şi odoare sfinte), am dat …nas în nas cu Părintele Vasile Prescure. De fapt, în curte, el ne-a zărit cel dintâi şi, cu un larg, luminos zâmbet lăuntric, ne-a îmbrăţişat, cu imensă bucurie tăcută şi smerenie radiind energie pozitivă reconfortantă, cu aura unei profunde blândeţi de sorginte celestă. A ţinut să afirme aproape instantaneu, citindu-ne mirarea întâlnirii în spaţiul transilvan, ci nu în Oltenia: ,,Din această vară, nu mai sunt stareţ la Sadova. M-am retras aici. Am 83 de ani, ceva probleme de sănătate şi am venit la Prislop, să fiu cât mai aproape, pentru totdeauna aproape, de învăţătorul şi duhovnicul meu: Arsenie Boca, adică de acela care, în urmă cu 63 de ani, mă spovedea pentru întâia oară…”.
Fostul egumen al Mânăstirii Sadova (Dolj) ne-a îndrumat, din nou, către chioşcul cu cărţi sfinte şi exegeze teologice, îndemnându-ne să cumpărăm monumentalul volum ,,Calea Împărătească” de Arsenie Boca.
Privindu-ne fix în străfundurile sufletului, cu ochii săi de un albastru fără de sfârşit, albastrul firmamentului divin, Părintele Vasile Prescure ne-a îndemnat, abia şoptit, ca pentru a ne atrage şi mai tare atenţia, pentru a da şi mai mare greutate cuvintelor sale: ,,Să citiţi cartea aceasta pe îndelete. Încet. Lent. Ca să aveţi răgazul pătrunderii sensurilor ei. Apoi să o recitiţi, din când în când… Numai aşa veţi înţelege duhul gândirii vizionare şi trăirea duhovnicească a părintelui meu, Arsenie Boca, în egală măsură om de ştiinţă, cărturar… Un enciclopedist, nu doar un erudit… Vă veţi convinge.”.
Cu bonomie ortodoxă şi cu iubire creştinească surâzătoare, abia ţinută în frâu, am străbătut, apoi, împreună, curtea Mânăstirii Prislop. Ne-a condus la mormântul Sfântului Ardealului, Arsenie Boca, dându-ne, discret, sfielnic, sfaturile strict necesare pentru paşii pe care se impunea să-i urmăm, în rugăciunile noastre, în aprinderea câtorva lumânări…
Am coborât, ulterior, fără grabă, la Maica Stareţă, căreia i-am dăruit reviste şi câteva cărţi, aduse special de la Craiova. Dădeam ghes să ne luăm rămas bun şi să plecăm în drumul nostru. Nu am scăpat, însă, de invitaţia Maicii Stareţe de a adăsta la masa de prânz, împreună cu Părintele Vasile Prescure. Timp de circa o oră, cât a durat masa, colocviul nostru creştinesc a fost învăluit, parcă, de o străvezie hlamidă, dincolo de care palpita, învăluitor şi ocrotitor, spiritul lui Arsenie Boca.
În precipitarea noastră, dinspre final, nici nu prinsesem de veste că Soarele îşi văzuse de drum şi trecuse de miezul zilei.
…De atunci, am tot tânjit să mai dăm o fugă până la Prislop, însă nu am mai făcut-o. Nu-i târziu nici acum, dar …cu Părintele Vasile Prescure nu vom mai putea grăi decât în gând, sub mestecenii aceia magici, de acolo, de lângă mormântul său, îngemănat – în veşnicie – cu acela al Sfântului Ardealului: Arsenie Boca.
Dumnezeu să-i lumineze!
..//..
DAN LUPESCU
Craiova, 13 decembrie 2015
