Dan LUPESCU despre…
Ion PACHIA-TATOMIRESCU:
Un sacerdot la Porțile Raiului
Liturghier, Cazanie și Filocalie, stranie culegere de mitograme, holopoeme și încântece, cu matrici în cimilituri, cântece cu zgoande, descântece ori colinde -, noul și extrem de consistentul volum de versuri De-a fotonii – publicat de profesorul oltean, doctor în filologie, răsădit de o jumătate de viață la Timișoara, Ion Pachia-Tatomirescu – dă seamă, în egală măsură, despre stăpânirea artei punctului și a contrapunctului, a armoniei celestine de a semăna, în profundă rezonanță cu toate lumile posibile, de a semăna și de a face să germineze, într-o viziune sigură, bărbătească, sub brazda reavăn răsturnată în Soare a Maicii noastre: Limba Română, semințele Spiritului Mumelor și Moșilor noștri, totdeauna vii, în veșnică roire, spirit care ne ține teferi în istorie, în același spațiu magic și timp sacru, de opt-nouă milenii.
Doctul scriitor din sud-vestul României ține, astfel, cont de aserțiunea filosofului culturii Lucian Blaga, în conformitate cu care matricea stilistică colaborează la definirea unui popor tot atât de mult ca sângele și graiul.
Deloc întâmplător, augusta carte este publicată în colecția Cosmografii, a Editurii Waldpress, Timișoara (Dacia), 2017, însumează 348 de pagini, pe format A5, având ISBN 978-606-614-169-7.
Conține nouă cicluri lirice, care pot fi considerate trei rafale de câte trei rachete în trei trepte, deoarece poemele curg unul dintr-altul, aidoma unui izbuc de nestăvilit, străbătând, în zbor spiralat și în hore concentrice (dacice hore), vegheate octogonal, dintr-un pisc zigurat – de la primul trident: trupul teluric al Eu-lui chemat Ion Pachia Tatomirescu, țâșnit într-un șotron vertical, spre sufletul eteric, apoi spre cel astral; trecând, cu antenele incandescente, la cea de-a doua triadă a adâncirii cunoașterii de sine: sufletele (în rotitoare horă, din zenit în nadir) mental, solar, universic, făcându-și bivuac, în al șaptelea inel (cer) – sufletul cosmic, pentru a-și trage duhul și a se ranforsa în pragul saltului ultim, spre zariștea divină, care cuprinde, la rându-i, alte trei ceruri.
Grupate de noi câte trei, în trei rachete în trepte, care pot fi o feerică țesătură/ rețea de vase comunicante cu miresme, culori și vibrații fantaste și onirice, în încrengături de tâlcuri subtile -, cele nouă cicluri lirice sunt: 1. Eul coriambic rubiniu (40 de secvențe/ poeme)- Etern sigilatul chepeng din capul scării care duce-n al zecelea cer (18 poeme) – De-a fotonii (Dar de la lumina din dor), ciclul cel mai numeros, cu 70 tronsoane lirice; 2. Dacia din sarcofagele Piramidei Extraplate (10 poeme) – Ozon, dinozauri, aspersoare (6) – Risipitorul de prigorii (8); 3. Cefalopodele focului (6) – Craniul rizom de foc (6) – Puterea argilei albastre (8 poeme).
Simpla citare a acestor titluri și fugara meditare/ meditație asupra lor te pune în situația de a recunoaște că, din momentul, temerar, al hazardării dincolo de lectura primului vers, a primului verset, îmbelșugat în ecouri ancestrale, mult matusalemice, în odăjdii vii, sacerdotale și în valențe biblice, după ce treci, așadar, pârleazul, ochiul și cumpăna fântânii, troița și măgura dintâi a volumului quatro-nano-cuantic De-a fotonii al lui Ion Pachia-Tatomirescu – acest alchimist de mare finețe, cu profunde, jucăușe și derutante vocații cosmogonice, astrologice, metafizic-metempshihozice, arheologice, șamanice și mai știe Dumnezeu câte altele…- te trezești într-un Eden eclatant, în care nu ai nici o șansă să cobori în adâncuri, spectral, și să-ți iei zborul nestăvilit spre Steaua Polară a podgoriei cu lăptișor de matcă și apă vie, din tărâmul Tinereții fără Bătrânețe și al Vieții Fără de Moarte, decât dacă îmbraci, repede-repede, cămașa bărbătească/ ia strămoșească – atlas teluric și celest, ușor și transparent ca inflorescența pufului de păpădie, ghioagă de semințe cu valențe spirituale -, cămașa de zale din argint, armura medievală a limbajului hieratic, dacă mânuiești voinicește sabia mereu întinsă, fulgerătoare, și dai grai chiotului de Bucurie Curată, copilăros-brâncușiană.
Taifunul acesta de imagini-idei, de simboluri dulci ca mierea, alegorii și parabole descântate vin, ehei!, cu toatele, taman de pe vremea Cavalerului Trac, a Cavalerilor Danubieni, vreme conjugată cu aceea a Cavalerului Tristei Figuri, apoi cu aceea, sinistră, contemporană (veștejită de I. P-T. în satire de o forță magnifică) lăsându-te în voia voioasă a mesajelor ezoterice, jerbe de artificii sticloase în metafore supraetajate, explozive, ca în Constelația Pleiadelor fugărind Eul Liric al înstelatului creator: Ion Pachia-Tatomirescu, Făt Frumos cel Urât, jumătate prigorie-mierlă pe jumătate de iepure șchiop fugărindu-și dorurile prin Țara de Dor, prin Țara fără Dor, rod și dor, norod durut până-n rărunchi de dorul suprem, dorul metafizic: Iubirea Spirituală de Dumnezeu/ Amor Intellectualis Dei – Dorul de Dumnezeu.
Căci, în întregul său galactic – și în fiecare cută a sa, aparte, infinitezimală, până la nivel de fotoni (cuante de lumină) și chiar mai adânc, în străfundurile Vedelor și Upanișadelor, monumente Extrem Răsăritene ale ecourilor dinastice generate de spiritul pelasgo-dacic -, monstruos de frumoasa carte de învățătură și înțelepciune, basm și enciclopedie, epopee homerică, tezaur de Tăblițe (pre-sumeriene) teofanice de la Tărtăria, stâlpi de pridvor cosmic și nevăzute limbi de ceas fulgurând din Calendarul de Andezit de la Sarmizegetusa, răboj al crugului ceresc și înfocată ie de duminică în ființare romantic-postmodernist-mirifică numită De-a fotonii, se iau la trântă dreaptă, pe viață și pe moarte, Eul lui I. P-T., omul, locuind în peștera zamolxiană din beton armat a ap. 1, bloc G de pe str. Intrarea Lungă nr. 1 (300182 – Timișoara) și Eul liric (Fața Albă/ sosia ficțională a poetului), încălecând simultan și galopând până dincolo de zare hergheliile armăsarilor pur sânge ai culturii și civilizației noastre tradiționale, din care se născu Europa Veche, puind și izbucnind, contagios, pe dată, spre toate punctele cardinale ale planetei.
Semințe mito-poematice cu virtuți străromâne, scrise de un falnic și fălos pui de dac și de pandur, de la piramida extraplată a Timișoarei (cum îi place, surâzător și iconoclast, să se autodefinească): Ion Pachia-Tatomirescu se joacă de-a Facerea Lumii și, mai ales, se joacă de-a poietica Omului, ca Fiu al Luminii, ocean de fotoni în calmă cugetare, precum Gânditorul de Hamangia, pregătit, parcă, pentru răstignire, ca și pentru uraganele de întrebări și mirări, de angoase și disperare, cu toatele izbăvitoare.
Jucându-se de-a fotonii, autorul – care plasează în poziția dintâi, cea mai frapantă, a cărții sale inscripția lirică învârtoșată, cu desfășurări somptuoase, de Credo – demn de modelatorii Focului Sacru, inițiații zamolxieni și zalmoxieni, creatorii Legilor Frumoase (Belagine) și, cu mult mai târziu, de umbrele palide ale acestora, desțărate/ apatride, Cavalerii Templieri ori de cei de la Malta – plasează în poziția primă creația intitulată, cu un soi de nonșalanță fugos ostentativă, Ars poetica-mi grațios viscolită.
Piatră de hotar (atenție: de aici încolo intri, cititorule, în tărâmul sfânt al poemelor mele, cioplite, repetitiv, cu mână de faur, mare faur, în limba zimbro-geților și a dodiilor oltenești!, pare a șopti I. P-T.) -, acest poem conjugă respirația tumultuoasă, cosmogonică, a capodoperelor eminesciene Rugăciunea unui dac și Memento mori, cu spiritul sprințar și vocația geometriei irefragabile, în chei ascunse, din construcția orfică a lui Tudor Arghezi: Cântarea Omului, replică antropo-filosofică, titaniană, la cea mai frumoasă poemă de iubire a lumii, din Biblie: Cântarea Cântărilor.
Ars poetica-mi grațios viscolită debutează ca un clonț de aisberg, într-o răceală de gheață solară (peșteră primordială, sală de disecție necruțătoare, aeronavă marțiană ori din Proxima Centauri, comandată direct prin forța gândului?), în falduri de o solemnitate barocă, răscolitoare, în care pașii chirurgului nevăzut – pași tunători, detunători, pași apăsați și rari, spre a nu desluși oricine încotro se îndreaptă protagonistul, ca în secvențele de început ale Întâlnirii din pământuri (Marin Preda) – sunt amortizați, încă din primul vers, sunt îmblânziți de fulgul ningând al unui abia perceptibil surâs, pentru ca poemul să nu cadă în capcana prețiozității romanțioase, a lirismului factice, păstrându-se pe muchia de cuțit, salutară, a serenității azurii.
Aidoma unui Gavroche pe baricadele Revoluției/ livoluției de la Timișoara, Ion Pachia-Tatomirescu se avântă cutezător, cu mâinile goale, pieptul bombat înainte (Tot înainte!, pionierește…,,), Gavroche cu inima bubuind a victorie: ,,În viața-mi de poet dac-pandur de la piramida extraplată,/ creat-am și nenumărate universuri, niște soiuri de roiuri/ fotonice, de minuscule big-bang-uri, accesibile pe rouă,/ în dimineața receptorilor cu neștirbită aură, cu neuroni/ de platină, incontestabili, așadar, mărunte bing-bang-uri,/ care să-ncapă-n cutia de sus doar printr-o pupilă/ ca a pisicii birmaneze, doar printr-o fantă de ens-cuvânt,/ nu de non-ens ce gândește în creața antimaterie,/ prin paradoxistul necuvânt, așadar, vitale bing-bang-uri/ care să locuiască – nu flotant, ci stabil – și într-un atriu/ înrăzărit în toate sărbătorile Zalmoxianismului preluate/ de Creștinism, de la al treilea cântat de zori al cocoșilor/ și până la prânzul calm, și până dincolo de sferele/ des-clipitoare de amurg…,,
Căznindu-se să concentreze, ca în chinurile facerii primul prunc, toate detaliile/ atenționările/ jaloanele de ghidare a lecturii, autorul ne pare fugărit de obsesia de a spune totul, absolut totul, dintr-o dată, gâfâind sufocant, sinucigaș, fie și numai la gândul că nu va izbuti, în veacul vecilor, așa ceva.
Această Ars poetica lunecă, pe nesimțite, definitiv, într-un glosar de repere – pentru ca bietul cetitor să nu se rătăcească prin pădurea de mistere -, putând să pară, pentru firile malițioase ori cinice, un candid bloc-notes pe câmpul de luptă, un jurnal de front, deja zdrențuit de vuietul războiului, chiar înainte de a fi sunat goarna atacului și de a se fi tras primul glonț pe frontul încă nedeschis al asediului la baionetă și al bătăliei sângeroase.
Este, ce-i drept, o primă treaptă pentru viitorul templu liric, însă în care se resimt fibrilațiile înfrigurate ale unui fel de Notă asupra ediției/ Lămurire, prin care autorul spulberă anticipat, cu o rigoare draconică, și cea mai infimă neșansă de a nu ne pune în gardă, cu tot, tot, tot, de la arsenalul limbajului său cu ecouri filosofice, mitologice și istorice, până la artileria vastelor cunoștințe științifice, cu trimiteri spre arealul cercetătorilor de la CERN (Geneva, Elveția), care au comprimat, mai an, timpul la o milionime dintr-o milionime de secundă, au accelerat subdiviziunile ultra-minuscule ale atomului în așa hal, cu atâta virilitate scormonitoare, încât au descoperit două particule ale lui Dumnezeu (bosoni), din clipa 01 (zero unu) a Genezei Universului, ci nu una singură, după cum se așteptau. Simțindu-se sfidat, Demiurgul le-a dublat …răsplata efemeră.
Aluziile la Necuvintele lui Nichita Stănescu, la mișcarea paradoxistă inventată, prin S.U.A, de matematicianul vâlcean Florentin Smarandache (avant la letre, de însuși Ion Pachia-Tatomirescu, în România), apoi, fumegoasele întrezăriri ale lucidității de gheață fierbinte specifice demonstrațiilor matematice ale lui Dan Barbilian, dar și freamătul de nuntă cosmică, având vagi ecouri din balada Miorița, conjugate cu acelea din Oul dogmatic, al poetului Ion Barbu, precum și – deocamdată abia perceptibil – foșnetul rimelor interioare, al eufoniilor gen Dan Bota se prind în marșul versetului citat mai sus din Ars poetica-mi grațios viscolită, în pași cadențați, de pușcași marini americani, urcând direct în Lună, pași alternați cu aceia, delicați, ai infanteriei policrome a fluturilor de taine multiple, care nu-și îngăduie să afirme, alături de giganticii elefanți, pe Podul Himerelor: Tropăim, tropăim! Doamne, ce mai tropăim…
Intrând triumfal pe Calea Împărătească -, Ion Pachia-Tatomirescu face primul popas în Constelația Lyrei, aducându-i o reverență lui Eminescu: ,,Îngăduie-mi, Doamne, ca de-aici,/ dintre gordianele tale gheme de-arnici,/ de pe cumpăna-mi cu poloboc,/ de unde s-alege puf de fotoni pentru gâscosul boboc (n.n. viitorul poem, viitorul volum de creații lirice inițiatice),/ să nu-ntreb de ce numai unul avu cogaionic noroc/ de-a se eterniza cu fluier din lemn coriambic de soc…!,,
Repetând sacadat, de șapte ori, ca într-o litanie, totuși luminoasă, întremătoare: ,,Ce cruntă fu soarta Poetului…/ Ce cruntă fu soarta Poetului…,, -, autorul face primele patru trimiteri la anotimpuri, conexate cu câte o culoare definitorie: ,,Ce cruntă fu soarta Poetului în iarna unui preistoric violet.,, – apoi ,,…în primăvara unui neolitic indigo,, ; ,,…în vara piramidei cu ochi albastru,, ; ,,…în toamna unui minoic labirint verde,, ; …după care soarta Poetului cruntă fu ,,în șindrila zborului de pe zidul galben,,; ,,…în prelung-pacificul ocean oranj,, ; ,,…într-al ideogramelor taifun roșu,,.
Autorului pare să nu-i pese că, într-un atare context, cu iz tehnicist, de eboșă săpată în roca timpului de roboți cu gesturi sincopate, ambiguitatea și inefabilul – condiții obligatorii pentru poezie – se retrag timorate, lăsând loc liber experimentelor științifice, poate doar eseistice, cu multe detalii prozastice, fără de preț.
Din Câteva radiografii ale metaforelor mele, decupăm metafora-curcubeu – care, când face saltu-n simbol, devine cometă ce-și despletește coada… Poetul afirmă franc și categoric: ,,Metaforă castrată n-am (…); metafora mea spiralată – ca o casă de melc, dar și ca o galaxie – îți aduce-n auz cântecul sferelor și rotirea constelată a mărilor…!,, Mai mult decât atât: ,,A mea metaforă-cloță-cu puii-de-aur, Muză Bunișoară,/ își lasă la vedere, în cer, fiecare tezaur; a mea vulcanică/ metaforă stă-n hiatul dintre vechea/ și noua rațiune cosmică, mereu-primenitoare de geneză…!,,
Presimțind riscul căderii în grandilocvență, Ion Pachia-Tatomirescu face din nou recurs la zâmbet, copilărindu-se, jucându-se de-a copilul: ,,Matafora mea atrial-vulturală, Muză Bunișoară,/ își hrănește și își nuntește hematiile-n mătasă regală; și-n ultimă instanță, metafora de-o moștenesc din bunici (…) pune cerceii-n urechi de furnici…!,,
În loc să-și vadă, solitar și inspirat, de scrierea/ respirarea Cărții sale -, I.P.-T. cedează, destul de frecvent, presiunii vocației sale pedagogice și ispitei de a se exprima ex-cathedra, stenografiind electroencefalograma câte unui popas zglobiu în creație, echivalent cu însemnările fugitive dintr-un caiet de regie pentru spectacolul/ poemul în derulare: ,,Dis-de-dimineață, Muză Bunișoară, toate subiectele/ s-au răsculat împotriva predicatelor nominale./ La prânz, toate fracțiile echiunitare au protestat/ împotriva realităților conținute de binomul lui Newton./ În seara asta, toți vulcanii activi și toate tornadele/ încep fulminantele lor spectacole…!,, (Subiectele se răscoală…)
Putem considera că, pentru a fi, cât de cât, sigur că ne vom descurca prin codrii de aramă ai poemelor sale, rachete în trepte, I. P.-T. ne oferă un abac (strămoșul computerului de azi) al descompunerii spectrale a luminii, un țintar de corespondențe ce revine, ca un laitmotiv, în – de exemplu – Eul rubiniu, poema de la pag. 26, învecinată, în oglindă, la pag. 27, cu altă creație, intitulată barbarian Estetică și rogvaiv, în care întâlnim jocuri de corespondențe cromatice de genul: poem roșu, oda oranj, salm galben, elegie verde, haiku albastru, epopee indigo, spații violete…
Sunt jocuri de glezne lirice înnădușite în sudorile facerii, respirări ciudoase ale poieticii, demonstrații străvezii că rapsodul oltean se vrea, în joaca sa astrală, recunoscut ca nepot al lui Alexandru Macedonski, Paul Verlaine, Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, învolburat în ample perioade de tip Lautreamont, dar și cu priză la prozele fantastice ale lui Mircea Eliade, ori la dantelăria de orfevrier a rondelurilor onirice ale lui Leonid Dimov, deschizând porți către eternitate.
Descins, netam-nesam, dintr-un îndepărtat continent liric al lui Walt Whitman -, poetul se destăinuie nonșalant, în poema Nu fire de iarbă, ci fire de wolfram, ce poate fi adăugată în tolba artelor poetice sigilate cu pecetea fierbinte I. P.-T. : ,,Metafora mea clasică a ieșit la pensie/ încă din luna mierlei și a negrelor cireșe amare,/ metafora mea supraetajată, paradoxist-holopoemică,/ de-acum, e foarte activă: toată vara s-a copt/ pe albul țărm al Mării Getice, pe mozaicul bimilenar/ al valahului împărat-soare, între cinci elemente,/ încât astăzi e o fecioară superbă, cu un bronz/ de douăzeci și patru de carate…,,
Presimțim invitația discretă la un dezmăț al elementelor (aer, apă, lemn, pământ, foc…), în care fotonilor, purtători de energie veșnic vie și de impulsuri neîncetate, le este rezervat rolul princiar, de diriguitori ai destinului Eu-lui uman, respectiv, Eu-lui liric al poetului Ion Pachia-Tatomirescu, unul și același cu neobositul cititor – în sine, în astre, în desene rupestre și în străvechi tratate colbuite de vreme.
De pe ghizdurile Fântânii lui Narcis, imaginată cândva de Brâncuși, poetul nostru (Adonis printre cuvinte răvășite de dor) e gata-gata să cadă în auto-adorație: ,,un magic-minunos motiv mă face să-ți dăruiesc o unică,/ o sublimă cărticică a mea: Caligraful de salmi -/ nu mai înainte de a-ți reaminti că micropoemul inventat/ și desemnat de mine prin cuvântul salm rămâne, în istoria/ literaturii universale, dar și pentru Cartea recordurilor,/ drept cel mai brevilocvent între toate <formele fixe/ de poezie>, că-i un distih din trei trohei (ori din iambi,/ dar poate fi și din dactili, amfibrahi etc.)…!,, (Cartea cu file-solzi-mari de cobră regală).
O meditație, deloc pașoptistă, în stil Grigore Alexandrescu, dimpotrivă în stil I.P.-T., de secol XXI, putem considera poema Despre șampania din siflantele unui poem, pe cât de prețioasă, pe atât de gravă, deși poate părea, mai ales în jumătatea a doua, cam prea fardată în detalii specioase: ,,Într-adevăr, Muză Bunișoară, strămoșu-meu, iluministul/ din Germisara, n-a scris cu condei obosit vreun vers/ al epopeii lui celebre, nu neapărat pentru c-ar putea fi/ vorba de o nemuritoare adormire a Mumei-Poezie,/ ci pentru că, pur și simplu, nu trebuie să caligrafiezi/ vreodată un poem cu pană sleită de putere,/ deoarece i se-ngălbenesc vocalele, ori îi cade culoarea,/ sinestezic vorbind, ca de pieliță de măr gugulan, profund/ emoționat într-un neverosimil amurg, îndeosebi, din a,/ din ă, din e, din o, dar și de pe consoanele-i oclusive -/ mai ales, de pe b, de pe d și de pe g -, de pe africatele-i/ prepalatale, sau i se zaharisește mierea, mai mult ca sigur,/ în paharul vocalei u (…),,.
Și, totuși, sinestezic vorbind: ,,din cupe-corole – ca de lalea azură -/ ale oclusivelor nazale, m și n, că din paharul siflantei v/ și al constrictivei laringale, h,/ șampania s-a evaporat înainte de vreme…!,,…
Într-o inscripție lirică, denotând peremptorii reverberații de ceremonial specific basmului ori ritualului de inițiere, de trecere într-o nouă vârstă, neastâmpăratul I. P.-T. – care în adolescență, licean navetist fiind de la Tatomirești la Filiași și retur, găsea răgazuri mirifice să stea la taină cu bătrânii satelor din preajma sitului arheologic al castrului roman de la Răcari (gazdă a celui mai numeros eșalon antic de oșteni și ofițeri cu atribuții de pază și ordine, de poliție de frontieră) -, parcă-l auzim pe Nichita Stănescu întrebând: ,,Un te duci tu, sfeclă,/ La 3 și 14…,,
În cazul poemului la care ne referim, al lui I.P.-T., după ce limuzina răcoros-parfumată a doamnei Șahnur taie, pe asfaltul fierbinte, evantaiul cap-gâtului de cobră, poetul (se) întreabă, cu multe subînțelesuri: ,,Ce cauți tu, Zorio, în poartă, la soartă (…) ?!?,, -, iar aceasta îi răspunde: ,,Mă duc să-ți iau copilul-metaforă de-ntâi iunie,/ decorticat de paradox, cel ursit bine (…),/ pruncul-metaforă cu măsea de inoxidabil oțel,/ constructorul de orașe cosmice, galacticul călător (…),,
Sub umbrela unui aer hieratic, Ion Pachia-Tatomirescu oficiază – sacerdot inspirat – ca la Porțile Raiului, presară doar semne (destinul de primăvară/ se primenește-n cele cinci elemente-ale priveliștii…), nu oferă niciodată certitudini (Încântecul descântecelor rupestre, Bizonii în dans), nu-i dă, mură în gură, cititorului pletora de taine (posibil poem-uragan, EUgrafie, Înaintea oricărei geneze este Dumnezeu, mitica Apă Primordială, cosmic brad, săgeată de Cuvânt-putere-ntrupătoare, expansiunea pendulatorie dintre roșu și albastru, ori, invers, dintre ultramarin și infraroșu, din despicări de ape ale literelor…, în litere-cer și-n litere-pământ – și-ntre ele, Poetul,/ drept ca bradul (…),/ care-apasă butoanele telecomenzii/ și-nvârtește doar cele nouă ceruri,/ întrucât pentru al zecelea n-are bumb,/ este-n interdicție divină…), nu deconspiră pleiada de tâlcuri, ci dă numai indicii, urmând, astfel, exemplul lui Dumnezeu, care îți dăruiește, dar nu-ți bagă și-n traistă. Altfel spus, te îmboldește să găsești singur, pe speze proprii, Calea. Nu-ți dă peștele, ci te învață să pescuiești.
Libertatea de a trage cu pușca, a năzdrăvanului Geo Dumitrescu de acum 70-80 de ani, unde se vota mereu în umanitate, nu în unanimitate, răzbate – în stilul diecilor de procese-verbale – dintr-un poem de notație, parcă bosumflat de insucces: ,,Bosonul este trist: da, are chiar și el sentimente,/ doar e particula lui Dumnezeu, reprezentând materia/ perfectă, materia-lumină, energia plus-recreatoare…// ,,și este ca niciodată de trist – pentru că, la reuniunea/ de prânz a Parlamentului Particulelor Elementare,/ n-avu majoritate confortabilă…!,,.
Vă dați seama ce mare tristețe e în Univers, pe ce margine de prăpastie stă clipa dintâi a Genezei, dacă sfârcul de scânteie primordială, Bosonul, este trist. Atât de trist. Năpădit de o tristețe iremediabilă.
Gândul ne fuge la câteva așchii sclipitoare din primele Legi Belagine – Legile Frumoase, în care Moșul, Marele nostru Moș notează sec, îndemnându-ne, în subsidiar, să luăm aminte:
- (…) iar chipul Său este lumina. Nimic nu este făptuit fără de lumină și tot ce vine din lumină prinde viață și ia făptură;
- (…) Lumina prinde putere prin cuvânt;
- Fii ca muntele cel semeț și ridică a ta lumină mai presus de cele ce te înconjoară;
- Lumina seminței e cea care o ridică, pământul e cel ce-i dă hrana, apa îi dă vigoarea, iar răbdarea o îmbracă în tărie;
- Ia bine seama la taina seminței. Asemenea ei este gândul tău.
Pentru a supralicita tensiunea lirică, dar și pentru a avea permanent un martor și un partener (mut!) de dialog, către care să-ndrepte avalanșa retoricii sale bolovănoase, lava năvălind – mai năvalnică decât Hoarda de Aur și toate popoarele migratoare la un loc – peste Pompeiul versurilor în curs de naștere, Ion Pachia-Tatomirescu se adresează deseori fie Muzei Bunișoare (un fel de Pâine-Pâinișoară, oglindă-oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din țară?), fie – mai ales în partea a doua a volumului său – Iubitei.
Aspirații imperiale, proiecte grandilocvente sunt creionate, în stil autarhic, în cadență copleșitoare, salvate, parcă, de un discret, foarte discret surâs donquijotesc: ,,Să refacem sănătatea lumii și a Lunii, Muză Bunișoară,/ să reconstruim templele de neuroni și Steaua Polară,/ din planurile paralele și secante, telurice și celeste, Muză/ Bunișoară, să reînălțăm incontestabilele școli și academii,/ să cristalizăm diamante-licee, facultăți-diamante, mușate,/ fotonice (…),, -, pentru a încheia aproape ritos, deși din postură de funambul: ,,s-alungăm balaurii/ din pensiunile verii și din mărul edenic, ori din livezile/ cu albinele cogaionice ale Zalmoxianului Rai, desemnat/ prin valaha sintagmă de cod al nemuritorilor din Mica/ Sarmisegetusa – capitala religioasă a Daciei Adânci -/ Țara-Tinereții-fără-Bătrânețe-și-Vieții-fără-Moarte,/ să facem curățenie-n toată aria, în toate ungherele/ de sub unghia utopiilor, Muză Bunișoară,/ și-apoi să cântăm fericirea Sacrului Întreg Cosmic,/ muza mea bună, muza mea străbună!,,.
Am citat in extenso din poema de mai sus și pentru a proba eventualul efect halucinatoriu al erupției cuvintelor, fără număr-fără număr, cu sau fără rol incantatoriu –, cuvinte care țâșnesc diabolic, auroral, ca dintr-un crater urieșesc, pe ale cărui buze de foc planurile sunt bulversate necontenit, de forțe nevăzute, ca de început de lume.
La tehnica palimpsestului, a straturilor succesive, suprapuse, de scrieri – tehnică dusă până dincolo de desăvârșire de Marcel Proust, în amazonianul, niagaricul său ciclu romanesc În căutarea timpului pierdut – face recurs, adesea, și Ion Pachia-Tatomirescu.
Ne-a frapat lunga, sacadata, aluvionara pledoarie cu titlul Sfântului holopoem, supraetajatelor lui metafore… După primele nouă versuri (și tot atâtea praguri) de amploare alexandrină, cade ghilotina avertismentului ultimativ: ,,tot așa, nu înstrăina nici truda-mi de Sisif, cu stânca/ metaforei mele supraetajate, ancorată cu tânăr odgon,/ între omoplații-mi trecuți de amieze cu bine (…)// Și tot așa, nici truda-mi de Sisif să n-o dai la străini,/ cu sâgă-uluc, ori cu lespezi-uluci aidoma treptelor/ de rachete-metafore, de le duc, de le-aștern treptat,/ la mal de năvalnic pârâu, țâșnit din peștera de azur,/ de sub un vârf ca de Cogaion, mereu tangent norului/ de bosoni, mereu în atingerea razei lui Dumnezeu…!,,
Pentru a culmina – convulsiv (cu efect …tertensiv), într-o succesiune orbitoare, de fulgere stroboscopice, care decupează doar a milionimea parte din întreg, hologramă-n hologramă, botezată-n pentagramă, cu ori fără Faust fanatizat de obsesia că nu mai are timp să-și rostească dorința fierbinte, nu mai are suflu să dea viață țipătului său existențial: ,,Oprește-te! Stai, clipă! Rămâi! Că preafrumoasă ești…,, – în versetul al treilea, din care nu cităm decât o așchie relevantă: ,,Și tot așa, nici truda-mi de Sisif să n-o încredințezi/ decât ferm Sfântului Holopoem, divină vibrație (…),,.
Volumul de poeme (cu noduri eseistice, unele de un prozaism dezarmant, sunând ca nuca-n perete) De-a fotonii poate fi privit și ca un Ceaslov greu de sensuri, Carte dintâi a Universului, cu miniaturi și înflorituri aproape imposibil de descifrat în magnitudinea lor celestă, cu mii și mii de imagini în filigran, abia întrezărite, cu un carnaval de holograme (înfierbântate, gata să ia foc, să explodeze, spre cine știe ce zări de semnificații, mai ceva decât măștile, madonele și madmoazelele incandescente din iureșul de la Veneția), o carte pe care autorul o scrie acum, sub ochii cititorului, dându-i jaloane, jetoane, bonusuri în cascadă, indicii inițiatice, praguri de împiedecat ori de dezlegat misterii…
Ampla desfășurare lirică, homerica viziune integratoare Genitivele cosmice mai la vale de galaxie începe așa: ,,În bunul ceas al acestei zile noroase, pus-am cărții mele/ scoarțe bej, de stejar, ca-n vechime, ferecătură la colțuri,/ din plăci de-argint-aurit, cum n-a mai văzut alba lume/ necredincioasă, mai mult, ori mai puțin în fotoni -/ de cea oarbă,-n progresie geometrică, nu mai discutăm,/ deși ambele, în rău-bunul ceas, vor doar cărțile acelea,/ de carton înfoliat, cu semne pictate, cu birlici, cu valeți,/ cu dame, cu popi, pentru vestitele jocuri de noroc,,.
Urmează o nouă probă-parabolă a unei nopți valpurgice: ,,Ceas rău are orice noapte și oricare zi, esențial este/ cum știi să sari peste el, fără să-ți scrântești troheii,/ iambii, chiar dacă-ncaleci armăsarul nărăvaș al metaforei,/ ori elefantul memoriei, sau zimbrul greoi ca un munte/ cu două coarne tăioase, de Lună nouă, lunecând/ peste plaiuri cu avalanșe cu tot (…)// Esențial este să știi cum poți ocoli răul, gordianul ceas,/ când guvernul democrației de junglă pune impozite/ pe etajele metaforei-simbol, pe categoriile epitetului,/ pe oximoron, când aplică dubla impozitare hiperbolei (…)/ și acestea toate,/ în majorarea taxei pe valoarea adăugată neantului,/ în vreme ce salmul și holopoemul îmi curg aburoase/ pe valea bunicului…,,.
Unele poeme-scânteieri au o diafanitate derutantă, mai ales pentru că sunt asediate de altele, multe, despicate, parcă, direct cu barda din Constelația Lyrei.
Ion Pachia-Tatomirescu, credem, nu suferă nici de teama, nici de obsesia/ podagra (pecetea lui Solomon) multum in parvo, preferând să se exprime la scară colosală.
Din punctul de vedere al filosofiei creației, al poieticii, deși a respirat, în casa și în ograda părintească, aproape același aer cu părintele sculpturii mondiale moderne, Ion Pachia-Tatomirescu se dovedește, dintr-o anumită perspectivă, mai degrabă un BRÂNCUȘI pe dos: îi este străin, dacă nu totalmente indiferent, imperativul absolut al căutării și găsirii Esenței prime/ primordiale a vibrației dintâi, a lamurei și simplității genuine, originare a ființelor și a lucrurilor.
Deși își asumă statutul evident al Existenței tragice (vezi studiul antologic al filosofului D.D. Roșca), I.P.-T. se dovedește cu mult mai tentat de șotronul printre elemente, în speranța salvării în orizontul purpuriu pe care i-l poate asigura postura de Homo ludens.
Făcând slalom printre mitograme, încercând să se autoportretizeze instantaneu, la braț cu miriade de holopoeme, I.P.-T. cultivă – cu obstinație de copil răsfățat al metaforei, de copil singur la părinții oximoronului, râzgâiat de simboluri și unic prestidigitator de sonuri insolite, ne-bătut la timp de Muza Bunișoară (unde lovește părintele, crește carnea pruncului/ poemului, bătaia fiind ruptă din Rai) –, cultivă zbenguiala prin lumea, pierdută în ceață, a începuturilor în infinire, pe tărâmul genezelor detunate în fără de sfârșirea Facerii…
Lume care crede, ca în Dumnezeu, în mirosul strident, dar divin tămăduitor al usturoiului, în țâpuritura existențialistă, în țipătul roșu al ardeiului iute, iute de tot, mai iute decât fulgerul…
Și mai crede, Ion Pachia-Tatomirescu, în rustemul tâlcurilor ascunse, ne-desghiocate, ale cămășilor nouă (la număr), cât cerurile suprapuse din foile bulbului cepei mustăcioase, mult făcătoare de copii isteți, dați în Paște, încununând bulzul cu un urcior de zaibăr/ puterea ursului/ sânge de iepure, cu brânza grasă, de oaie, cu smântâna și untul istoriei noastre, de atâtea ori încercate.
Fluidul iubirii ardente de patrie, mândria nedisimulată de a fi urmaș al pelasgilor și al traco-geto-dacilor transpare constant, cu fervoare, din multe pagini ale volumului De-a fotonii -, Ion Pachia-Tatomirescu lăsându-ne impresia că are mereu viu, în inimă, în suflet, în duh, legământul lui Dionisie Perigetul, care nota, în zarea anului 138 după Christos: ,,Voi scrie despre cea mai mare țară, care se întindea din Asia Mică până în Iberia și din nordul Africii până dincolo de Scandinavia – țara imensă a Dacilor,,.
Revenind, mereu și mereu, la creația sa de introspecție, I.P.-T. își definește propria poezie ca fiind, nici mai mult, nici mai puțin, decât irepresibilă, cu aripă etern-străvezie, hălăduind prin labirint cotidian, sferoidal, sau turnat ca la echer -, după care survine, instantaneu și uluitor, o trimitere direct la …gaură, e drept, la ,,singura-i gaură neagră-n mister dintr-al zecelea cer,, (Chip din aburindă oglindă). Cum laitmotivul volumului este Geneza – universului, a poemului, a Eu-lui om Ion Pachia-Tatomirescu, a Eu-lui liric, care se descarcă/ se des-tăinuie, tăinuind cu noi, în versurile cărții -, ni se pare firesc acest apel la panoplia găurii. Neagră gaură, deschisă de poet și penetrată până-n mister.
Într-o cursă contracronometru, mai degrabă anticalofilă, aridă, seacă -, ne obligă să facem stop-cadru poema Cerneluri pentru corpul caligrafiatei vocale (evident, nu se precizează care-i aceasta, de unde putem presupune că poate fi oricare dintre ele și toate la un loc), care ne izbește prin lirismul său bine temperat: ,,Doar tu mi-aprinzi, Poezie, focu-n sânge și verdele-n verbe, din belșug,/ de simt prin veacuri muguri și-n lemnu-mi de coșciug…!/ Corpul caligrafiatei tale vocale pe-alb-roșia-ți mătasă/ cerutu-mi-a autohtone cerneluri trainice, de casă,/ din cele nemuritor-cogaionice plante cu floare de vipie,/ din fructele lor autentic-sănătoase, ivite-n pădure,/ coapte-ntre lănci, ori semiluni fulgeroase de secure -/ nicidecum n-ai vrut ceva de sepie, nici surogat, ori copie,, .
Din multitudinea de satire, cu mult mai dure decât acelea ale lui Mihai Eminescu, apreciem că una este de o virulență ieșită din comună (vorba lui Marin Sorescu), șocantă de la titlu (Din cauza excrementismului literar programat) până la ultimul vers. Deși este vastă, o cităm integral, pentru virtuțile ei expresive, dar și pentru atitudinea de frondă disperat-revoltată a autorului: ,,Nechibzuita vorbă urâtă, rușinosul cuvânt/ fac florile să-și vâre capu-n pământ,/ de parc-ar săpa tunel transalpin, sau de puț,/ în cogaionică sete carpatică de pânză freatică,/ desigur, cu mult mai adânc decât unde-ajunge capul de struț…// Ai putea, Doamne,/ să-mi spui răspicat, de peste viaductele acestor toamne,/ ce cată în literatură toți rahații, toți ratații,/ ce caută-ntre litere dement-drogații,/ ca să distrugă-ntreg catharsisul din nații…?!?/ Distinșii Receptori școliți s-au dus pe gârlă/ de când politica pe-aici se face-n diplomație de târlă:/ fug cititorii autentici din librării și din biblioteci,/ rugina se-ngroașă pe săbii într-o ruină de teci,/ inundă străzile – curge solzoasa rugină râuri-râuri, fluvii,/ tot mai alarmant prostia umflă marea cu diluvii,/ în vreme ce politicele curve-mbuibate ies alene/ de sub cearceafuri, tot punându-și pene/ de scris zoioasele texte cu lături din lighene…/ De prin 1989,-ncoace,/ se usucă embrionii geniilor în găoace/ și-n toate națiile se-ncuibează doar ura -/ și cancerele-au împuțit de tot natura…,, .
Punctele cele mai înalte ale țipătului existențial sunt atinse într-o altă satiră: Noi dări pe orizontul cunoașterii metaforice. Sunt vizate: impozitul pe metaforă, impozitul pe epitetul viril, impozitul pe oximoronul poluării cotidiene, impozitul pe aurit simbol, dublul impozit pe hiperbolă, îndoitul impozit pe parabolă, triplul impozit pe cântecul ciocârliei, impozitul – tot triplu – pe cântecul privighetorii… La toate acestea, se înregistrează și majorarea taxei pe valoarea adăugată Neantului…
În fulguranta inscripție lirică Iarăși despre holopoem, Ion Pachia-Tatomirescu se ia la întrecere cu noile, giganticele performanțe luminoase ale laserelor de la Măgurele, lângă București, la Institutul de Fizică Nucleară creat de acad. Horia Hulubei, prin 1937-1939, la chemarea regelui Carol II, adică sincron cu înălțarea, la Târgu-Jiu, a capodoperei de vârf a lui Constantin BRÂNCUȘI: Ansamblul sacru, sculptural și arhitectonic, dedicat memoriei eterne a Eroilor Români din Primul Război Mondial – Masa Tăcerii (masă dacică, horală, masă a pomenirii), Poarta Sărutului, Columna Fără Sfârșit…
Atât de originalul volum De-a fotonii ilustrează, la modul poetic superior, viziunea stroboscopică a lui Ion Pachia-Tatomirescu, pe cât de șocantă, dinamică, electrizantă, pe atât de orbitoare prin alternanțele rapide, în fracțiuni de micro-secundă, între piscuri vulturești, de altitudini everestice și străfunduri de văi, demne de Groapa Marianelor. Adică de la plus 8.848 de metri, la minus 11.000, sub ocean…
Aproape toate poemele încep apodictic, sentențios, cu un prim vers ce te aruncă în vâltoarea unei desfășurări epopeice, deloc în cadențe molcome, dimpotrivă, în ritm de rustem oltenesc, în ritm îndrăcit, dar, în fond, solar, torid, de vipie din luna lui Cuptor, pentru ca, mai apoi, să te abandoneze subit în cavalcada unei puzderii de imagini, simboluri, metafore dezarmante, dar bine, foarte bine înarmate prin belșugul (sufocant, irezistibil) de taine ne-dezlegate.
Creație complexă, de respirație barocă, dar și difuz gotică (goticul/ geticul bisericilor noastre de lemn din Maramureș), alternând – uneori după impulsuri bizare – ritmuri viguroase și sonorități ferme (gen Carmina Burana, Învierea Turnului, Triumful Afroditei, Oedipus, de Carl Orff), melodia infinită din monumentala tetralogie Inelul Nibelungilor de Wagner) cu efluvii înălțătoare (Recviem de Mozart, Recviem de Verdi) cu înfiorări spirituale din Oratoriul Bizantin (Paul Constantinescu), alteori, cu un soi de insinuări din muzica dodecafonică a lui Arnold Schoenberg (acordând aceeași însemnătate tuturor celor 12 sunete ale gamei cromatice), volumul De-a fotonii s-ar putea să fi fost stârnit de una dintre vorbele de duh/ dodiile lui BRÂNCUȘI: ,,Eu am voit să înalț totul dincolo de Pământ.,,
Dar, dacă BRÂNCUȘI a voit să înalțe totul până la Dumnezeu -, Ion Pachia-Tatomirescu urcă și coboară, coboară și zboară, fără nici o scară (decât aceea a metaforelor), prin jocul De-a fotonii, urcă până în Slava slăvilor lamurei Ființei sale, atingându-l pe Demiurg cu aripile aburinde ale prigoriilor și mierlelor (simboluri ale înălțării și cântului), cu slovele-i de foc și pară atingându-l pe Tatăl Luminii, al lumii și al întregului Univers, care-l recunoaște, pe el, I.P.-T., ca Fiu al Luminii, dar și pe noi, cititorii săi, în aceeași calitate, de Fii ai Luminii.
Și, astfel, cercul se închide, …deschizându-se în Măiastra Spirală, învârtoșind Duhul, Văz-Duhul, Coloana Infinirii noastre necontenite: sacrul tărâm al Tinereții fără Bătrânețe și al Vieții fără Moarte.
Închizând cel de-al doilea cerc, hermeneutic, gândul ne zboară, instantaneu, la una dintre Legile Frumoase, aceea cu numărul 44: Lungul și scurtul au același mijloc; cercul mic și cercul mare, globul mic și globul mare pe același punct se sprijină; nevăzutul și văzutul același loc ocupă; toate cele mari stau ascunse în cele mici, iar aici este o mare taină a firii; mare printre înțelept este cel ce o pricepe. Volumul De-a fotonii ne îndrituiește să afirmăm că Ion Pachia-Tatomirescu a înțeles-o și a încercat să ne-o dăruiască într-o diortosire proprie, originală și incitantă prin metaforele sale supraetajate și prin holopoeme de o stranietate seducătoare.
De neclintit, punctul de sprijin al poeziei pachiene îl constituie dragostea enormă față de neamul său, românesc, față de istoria multimilenară a dacilor de ieri și de azi, mereu răstălmăcită și dată la întors, după voia cuceritorilor barbari, ucigători de cultură și civilizație, cu mult peste aceea a lor, a dacilor.
Coborând, prin joc-jucare, până în străfundurile ființei sale de undă pulsatorie, ondulându-se fără încetare, cum cobra regală, , copilărindu-se De-a fotonii, I.P.-T. se hârjonește, în fond, cu Sinea sa de Om, cu Sinele său de Poet, adică de creator de universalii și de universuri liric-tragice cu caracter de unicat.
Ion Pachia-Tatomirescu are cutezanța unui Prometeu dezlănțuit, se ia la zbor – parcă deloc smerit, dar nici trufaș, totuși, exploziv -, se ia la zbor cu însuși Dumnezeu, pe care îl percepe ca pe un frate geamăn de pandurie, de haiducie (Oltenia-i ținutul românesc celebru și din acest punct de vedere).
I.P.-T. re-în-minunează vocalele, re-în-dumnezeiește consoanele și culorile, re-iluminează Cuvântul, născându-l încă și încă o dată, cu fiecare metaforă a sa, în spirală, supraetajată, polifonică și poliedrică, din toți rărunchii cântând, precum Ciocârlia, săgeată de aur fierbinte, căzând în Absolut – în spirit zamolxian, zalmoxian și ortodox-creștin, adică Românește.
Cu toate că nu face nicio referire directă, Ion Pachia-Tatomirescu induce îndemnul înscris pe frontispiciul Școlii Zalmoxiene: Cunoaște-te pe tine însuți și-L vei cunoaște pe Dumnezeu.
Pentru lămurirea cititorilor, găsim de cuviință să reamintim afirmația Părintelui Arsenie Boca, practicant al Inițierii: Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, în conexiune cu acelea ale altui mare duhovnic român, Teofil Părăian: Calea cea mai scurtă de Înălțare a omului este smerenia, respectiv: Cine nu se roagă dimineața și seara, cine nu-și face vreme de Dumnezeu, acela poate să știe că nici n-are Dumnezeu.
Se mai cuvine să facem încă un recurs – anume la sinteza iluminatului Ioan Toroican, din a cărui sinteză spicuim: ,,Cu circa 3.500 de ani în urmă, pe aceste locuri binecuvântate ale României și ale Daciei de ieri, a luat ființă cea mai înaltă și vestită Școală de Inițiere spirituală de pe Terra cunoscută de Inițiații vremurilor sub numele de Școala zamolxiană. Ea a fost și este considerată, pe drept cuvânt, rădăcina arborelui spiritual planetar, iar Kogaionul sau Muntele Sfânt al pelasgilor, al traco-geto-dacilor, locul din care a pornit cândva civilizația spirituală. Bazele ei au fost puse de Zamolxe cu circa 1.400 de ani înainte de Hristos și au fost consolidate, apoi, începând cu anul 533 î.d.H., de Zalmoxe, moment după care s-a numit Școala zalmoxiană. Prin Învățătura promovată, fiecare dintre cei doi mari reformatori spirituali au dat o nouă șansă de cunoaștere și manifestare a iubirii locuitorilor acestor meleaguri binecuvântate. Inițierea zamolxiană/ zalmoxiană a fost promovată în întreaga lume, de toți cei care, atrași ca de un magnet de acest tezaur spiritual autohton, au absolvit Școala zamolxiană/ zalmoxiană. Și au bătut la porțile ei, de-a lungul timpurilor, oameni din toate colțurile Planetei. Cei doi mari reformatori spirituali au promovat aceeași Învățătură a Iubirii. Dar au folosit forme diferite de prezentare, spre buna înțelegere a celor de atunci și a capacității lor de asimilare. Astfel, Zamolxe a primit de la Dumnezeu, undeva în munții noștri minunați, prin revelație divină, faimoasele Legi Belagine. (…) Zamolxienii apoi zalmoxienii, au avut întotdeauna un singur Dumnezeu (,,Domnul Zeu,, sau ,,Domine Deus,,) căruia I se închinau, pe care Îl slăveau și Îl slujeau cu abnegație.,,.
Pocal al Iubirii lui Dumnezeu fiind, Ion Pachia-Tatomirescu inspiră iubire, expiră și dăruiește iubire, meditează, trăiește întru rugăciune și îl mărturisește pe Dumnezeu prin poemele sale. Dumnezeu care pulsează în noi prin însăși taina vieții, încă din prima milionime de secundă când Duhul Sfânt aprinde scânteia Luminii Divine în fătul ce prinde, astfel, a ființa instantaneu, în lichidul vital din pântecul-Graal al mamei sale.
Dincolo de țăncușul jocului/ jucării De-a fotonii, această nouă scriere a lui I.P.-T. este o cathartică și ingenuă Carte de Rugăciune și, concomitent, o Carte de Înțelepciune, îndemn la cunoașterea și propovăduirea – prin metaforă, simbol, alegorie, parabolă – a lui Dumnezeu, adică a descoperirii Sinelui profund, prin strădanie proprie, neîncetată și manifestare în lume a Demiurgului Absolut.
Volumul include, la final, două capitole substanțiale: Ion Pachia-Tatomirescu la a 70-a ocolire a Soarelui (Nume, prenume, părinții, locul și data nașterii; Pseudonime; Studii universitare și postuniversitare; Activitate, funcții; Apartenență la organizații profesionale, societăți de profil; Debutul în publicistică, jurnalistică; Publicațiile la care colaborează din 1966 până în prezent; Debutul editorial; Opera beletristică și de cercetare științifică; Premii, medalii, diplome, nominalizări; Lista de referințe din cele 55 de volume (s.n.), de pe segmentul temporal 1966-2017 (în ordinea alfabetică a numelor auctoriale) despre opera beletristică și de cercetare științifică a lui Ion Pachia-Tatomirescu; Lista de referințe despre I.P.-T. publicate (de 74 de personalități) în periodicele dintre 2 aprilie 1966 (Al. Firescu) și 7 aprilie 2017 (D. Velea), în ordinea cronologică), totalizând 50 de pagini din carte – respectiv: Metaionizarea imaginarului, însumând 32 de pagini procesate cu litere mici și mărunte, din care spicuim doar titlurile; : Alexandru Firescu – Vădită sensibilizare la marile probleme filosofice; Miron Radu Paraschivescu – Poezie și arheologie; Vladimir Streinu – Ghiocei; Ioan Buduca – ZORIA, un spațiu de oficieri grave; Artur Silvestri – O altfel de poezie tânără; Constantin M. Popa – O viziune asupra spațiului spiritualității românești; Lean-Paul Mestas – Povos e Poemas/ Peuples et Poemes; Marian Barbu – Întru mulți ani, frate Ioane! – A rămas un virtuoz al poeziei; Florin Paraschiv – O hermeneutică a duhului oltean; Marian Popa – în Istoria literaturii române de azi pe mâine: (I) Cuvântul, rombic fulger…, (II) Eul liric personifică grațiosul și autohtonul fabulos…; Dumitru Velea – Reîntâlnire sub etern-sigilatul chepeng.
Poet din stirpea iubitorilor de pământ natal – ca Ion Gheorghe (Zoosofia), Ioan Alexandru (Imnele…), Adrian Păunescu (Trilogia căruntă), pentru a ne referi doar la cei mai reprezentativi de la cumpăna secolelor XX-XXI -, Ion Pachia-Tatomirescu nu e (pentru a-l cita și parafraza, dintr-un alt context, pe Al. Piru – Internetul generațiilor din anii 60-80, după cum îl definea, recent, Eugen Negrici, deoarece Magistrul răspundea prompt, exact și autoritar la orice întrebare vizând istoria literaturii, literatura în genere!), I.P.-T. nu e însă un poet exortativ, ci unul mai de grabă neliniștit, numai în aparență calm, ca Zaharia Stancu.
Ajuns sub cearcănul de lumină al vârstei de 70 de ani – și sub viforul fotonilor nărăvași, al cuantelor de lumină în veșnică regenerare -, Ion Pachia-Tatomirescu (parafrazăm din același magnific Al. Piru) face exerciții de a se retrage în sine însuși.
În amurg, oda pare să fie tentată a ceda locul elegiei arborescente.
Mesajul poetic se metamorfozează, deseori la modul sublim, în reflexie existențială.
Ține de domeniul evidenței realitatea literară că poezia lui Ion Pachia-Tatomirescu, prea puțin lirică, mai ales cea din ultimul deceniu și jumătate, nu este hormonală, ci vădit livrescă. Dar rămâne o poezie de înaltă respirație, de expresivitate indiscutabilă și virtuozitate stilistică greu de atins, scrisă de un autor prolific – în beletristică, dar și în aria științifică, academică, interdisciplinară.
I.P.-T. s-a consacrat și continuă să confirme că este, cu vigoare nedezmințită, o voce distinctă, floare rară, de colecție, unică în literatura română, încă de la primul său volum: Munte (1972), urmat de Crocodilul albastru (1975), Încântece (1979), Zoria (1980), Lilium breve (1981), Peregrinul în azur (1984), Verbul de mărgărint (1988), Dumnezeu între sălbatice roze (trisalmi, 1993), Haiku (volum trilingv, 1994) și multe altele.
Închei prin a reitera afirmația – reconfortantă pentru noi toți – făcută de celebrul artist plastic Salvador Dali, pe la jumătatea anilor 60, mai exact în 1964, când l-a cunoscut pe marele om de teatru Radu Beligan: ,,Voi, românii, aveți o misiune sacră – de gardieni ai latinității, la răscrucea imperiilor moarte,,.
Prin tot ceea ce creează, de o jumătate de secol, Ion Pachia-Tatomirescu demonstrează cu brio că și-a asumat această nobilă misiune – chit că s-ar putea să nici nu fi cunoscut sentința-îndemn a strălucitului artist iberic.
Mai mult decât atât, inima, mintea și duhul lui Pachia sunt permanent iluminate de fulgerul aserțiunii ferme, aproape sinucigașe, a Poetului nostru Național, Mihai Eminescu: ,,Totul, totul trebuie dacizat!,,.
DAN LUPESCU
Craiova, 15 – 25 Mai 2017
