Categorized | Reportaj

Tracul Orfeu aruncă un nou Pod de lumină peste Dunăre

Posted on 24 June 2013

Tracul Orfeu aruncă un nou Pod de lumină peste Dunăre:

Cvartetul de harfe duble ,,New Europe Bridge’’

            …Luminoasă zi de Ciresar 2013. Vineri, 14 iunie. A doua zi după Înălţarea Mântuitorului Iisus Hristos la cer, când este serbată – sub acelaşi semn al jertfei altruiste – şi Ziua Eroilor.

Plec din Craiova – acompaniat de consilierii Romulus Turbatu şi George Obrocea, de la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Dolj, membrii în staff-ul Revistei europene ,,Lamura’’ – cu un tonus pozitiv, generat de gândul că voi trăi un eveniment cu adevărat istoric: inaugurarea Podului Calafat-Vidin. Şi, totuşi, fără niciun motiv anume, nu mă încearcă deloc vreo senzaţie de exaltare, ca în preajma unui miracol. Deşi podul acesta – doar al treilea, în 2000 de ani, ţâşnit de pe malul românesc spre fraţii din sudul Dunării – constituie realmente o înfăptuire rarisimă.

Este un pod pentru eternitate.

Un pod pentru Noua Europă.

Un pod care scurtează energic drumurile comerciale dinspre Dresda (Germania) spre Salonic şiIstanbul, via Belgrad, Drobeta Tr. Severin, Calafat,Vidin. Şi invers : din vechea Tracie (Turcia şi Bulgaria), se va ajunge mult mai uşor în inima Transilvaniei şi de acolo – în Ungaria, Austria, Polonia…

După podul construit în vremea marelui rege Burebista – cel ce a unit, cu mână forte, 222 de triburi ale dacilor, geţilor şi tracilor, de la nord şi de la sud de Dunăre, neamul strămoşilor noştri fiind numit de Herodot, părintele istoriei, “cel mai numeros după acela al inzilor” -,  pod cu stâlpi de piatră şi paviment din lemn, intrat , însă, în istorie sub numele de Podul lui Apollodor din Damasc, din aval de Drobeta, a trebuit să treacă mai bine de două milenii până când, între Giurgiu şi Russe, să fie arcuită o nouă punte de prietenie între România şi Bulgaria (1954).

Botezată chiar “Noua Europă/ New Europe Bridge”, lucrarea de artă inaugurată acum te frapează prin eleganţă, supleţe şi un aer de siguranţă, de altitudine princiară, atribute indubitabile, care îţi dau convingerea că acesta este doar un nou început, un nou cap de pod, o capodoperă pentru viitoare împliniri pe multiple planuri: economice, sociale, culturale.

Lăuntrica reţinere care mă locuia vag în drumul de la Craiova la Calafat era stârnită, cred, de câteva frământări: tergiversarea noului proiect de-a lungul a circa 13 ani  şi starea sordidă a infrastructurii ce leagă podul de marile metropole, atât din România, cât şi din Bulgaria – făcându-l să pară o insulă rătăcită între două zone marcate drastic de criză, inerţie, lipsă de suflu renăscător -, ambele cuplate cu incertitudinea privind ziua şi ora solemnităţii de inaugurare, amânate de mai multe ori.

…Radovan, Perişor, Giubega, Galicea Mare, Golenţi, Basarabi – traseu rutier la fel de liniştit ca în urmă cu două săptămâni, când îl parcursesem împreună cu vreo 90 de arheologi de elită ai ţării.  Elementul de noutate îl constituia faptul că, în ultimele zile – după obiceiul românesc al îngrăşării porcului în ajunul Ignatului -, se lucrase intens şi se lucra încă la extinderea tronsoanelor modernizate ale căii rutiere, dar mai ales la peticirea zecilor de kilometri de şosea, care scânceau, parcă, după vigoarea pe care o avuseseră în ,,Epoca de aur’’.

Se lucra de zor şi la câteva poduri de pe traseul Craiova-Calafat. George Obrocea glumeşte : ,,Bulgarii au construit doar unul, mare şi bun, însă noi, uite, realizăm poduri mai multe, aproape în cascadă, pe şoseaua ce se doreşte drum expres, dacă nu chiar autostradă, în perspectivă…’’.

Şocantă era banda proaspătă de vopsea galbenă, cvasicontinuă, care despărţea sensurile de circulaţie. La întoarcere am constatat că marcajul cu vopsea galbenă se oprise la ieşirea din Giubega înspre Calafat. Ori terminaseră vopseaua, ori, mai degrabă, aflaseră că şefii cei mai mari vor veni cu elicopterul, direct în Bulgaria.

…Calafatul ne întâmpină cu acelaşi aer molcom, de municipiu curăţel, căruia parcă îi e teamă să restaureze, în afară de Muzeul de Artă şi de Primărie, măcar încă 10-20 dintre frumoasele sale edificii cu valoare de monumente istorice – pentru ca, într-adevăr, ,,oraşul trandafirilor’’, al acad. Ştefan Milcu şi al copilăriei actorului Ştefan Iordache, să te izbească prin imaginea proaspătă şi dinamică.

În curtea Primăriei Calafat – cumpărată nu demult de la urmaşii celebrei familii Drăgulescu -, edilul şef, Mircea Guţă, îmbrăcat la patru ace, ca un lord englez, răspunde întrebărilor insidioase ale unei videojurnaliste cu păr roşu, prins într-un coc răzvrătit.

–                             Zi grea cred că o să aveţi – îi zicem după ce scapă de chingile interviului.

–                             Ei, zi…, zile… Că de vreo săptămână şi mai bine ne calcă   zeci de echipe de redactori, cameramani, fotoreporteri, din ţară şi din străinătate. Ieri, i-am avut oaspeţi pe cei de la BBC… Agenţia Associated Press ne-a vizitat ceva mai înainte… Azi cred că va fi mai uşor, pentru că întregul ceremonial se va desfăşura pe malul bulgăresc, la Vidin.

–                             E firesc. Bulgarii au fost antreprenorul general, ei au construit podul – printr-un  concern spaniol  – şi tot ei se vor bucura de oficiile de gazdă ale solemnităţii inaugurale.

–                             Aşa este, dar şi noi, pe malul românesc, am construit o infrastructură rutieră de standard occidental. Ţi-e mai mare dragul, când vii dinspre Craiova, dinspre Bechet şi, evident, dinspre Vidin… La noi, azi, va avea loc, cel mult, o conferinţă de presă, la Muzeul de Artă/ Palatul Ştefan Marincu, demn de orice capitală culturală a Europei…

 

Primarul Mircea Guţă şi secretariatul său tehnic ne pun rapid la dispoziţie datele de maxim interes despre pod, pe care le înregistrăm rapid, sorbind, din când în când, câte o gură de cafea şi de apă plată.

Iată-le, telegrafic. Este unul dintre cele mai lungi poduri peste Dunăre, având aproape doi kilometri. Câte patru benzi de circulaţie pe fiecare sens : două pentru autovehicule, una pentru trenuri rapide, alta pentru biciclişti, la care se adaugă trotuarul pentru pietoni. Costurile totale sunt estimate la  273 de milioane de euro, în mare parte din fonduri europene nerambursabile.

Starea de oarecare reţinere pe care o resimţisem aproape toată ziua avea să fie accentuată, după amiază, de vestea că preşedintele Bulgariei nu va onora ceremonialul, apărând ceva neprevăzut, în ultimul moment; Uniunea Europeană nu va fi reprezentată de Baroso, cum se ştia în urmă cu mai multe săptămâni, ci de Johannes Hahn, consilierul pentru Dezvoltare Regională; Patriarhia României nu va fi prezentă în niciun fel.

Zvonurile că festivitatea se va muta de la ora 16.00-16.30 la 18 sau, după alţii, chiar la ora 19 au dat noi dimensiuni sentimentului că, nu se ştie din ce pricini, ceva rămâne nebulos.

Premierul român Victor Ponta a părut stânjenit de faptul că lucrările de construcţie au trenat atât de mult. Omologul său bulgar, Plamen Oreşarski, a întărit această mărturisire.

Reconfortantă a fost opinia guvernatorului Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, conform căreia una dintre viitoarele bancnote euro va include imaginea Podului Calafat-Vidin.

…Patru ieroglife bizare, de înălţimea unui zgârie nori, par cei patru stâlpi de susţinere a zecilor de cabluri care ţin suspendate deasupra fluviului vijelios, cu debit de 9.000-10.000 litri pe secundă, tăblierele podului, fiecare de sute de metri lungime.

Dacă îţi imaginezi fiecare dintre aceste ieroglife profilate pe o halucinant de mare filă de cronică bătrână, dacă ridici această filă spre zenit, o răsuceşti spre nadir şi încerci a o privi în adâncime -, poţi descifra siluetele imperiale ale unor lebede mute, ascunzând/ ocrotind în giganticele aripi răsfirate harfe tainice şi lire înălbite, argintate de dorul dorurilor ancestrale.

Dor de Burebista şi Decebal, dor de împăratul Traian, care atât de ofensat s-a simţit încât a declanşat două războaie fratricide…

Dor de Constantin cel Mare – care, liberalizând religiile în Imperiul Roman la începutul anilor 300 d. H., a pus punct prigonirii creştinilor şi sângeroaselor secole de martiraj (numai predecesorul lui, Diocleţian, ucisese, în câţiva ani,  60.000…), dând cale liberă credinţei în crucea mântuitoare a lui Iisus Hristos.

Dor de voievozii români – de la Mircea cel Bătrân, Dan I, Dan II, Vlad Dracul, Neagoe Basarab, până la Matei Basarab, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu – care au îndestulat cu bănet şi danii zeci şi zeci de lavre mânăstireşti şi  biserici, ctitorite de ei ori de înaintaşii lor în întregul Balcan, de fapt în marele regat al lui Burebista… Regat extrem de întins, după cum atestă marii istorici ai antichităţii : de la vărsarea Bugului în Pontul Euxin/ Marea Neagră (în est) până la confluenţa Moravei cu Dunărea Mijlocie şi până în Slovacia (în vest), de pa Carpaţii Păduroşi (în nord) până la Munţii Haemus/ Balcani (în sud).

Într-un soi de secretomanie s-au desfăşurat lucrările de construire a semeţului Pod Calafat-Vidin – lucrări în ritm de melc, sugerând, volens-nolens, că un Lucifer nebănuit încearcă să se opună curgerii vremurilor, zădărnicind, dacă nu cu încă un mileniu, măcar cu încă un an, o lună, încă o săptămână ori chiar şi numai o zi, puntea dintre fraţi şi fraţi, puntea dintre români şi români, puntea dintre bulgari şi români, dintre oameni adică, dintre făpturi ale lui Dumnezeu.

Dacă la giuvaerul ctitorit de Neagoe Basarab la Curtea de Argeş se cunoaşte jertfa supremă a Meşterului Manole, intrată în legendă, dacă la Transfăgărăşan, la canalul Dunăre-Marea Neagră, la salbele de hidrocentrale Bicaz, Argeş, Porţile de Fier I, Porţile de Fier II, Lotru este cunoscut spiritul de sacrificiu al constructorilor -, de astă-dată totul este păstrat sub un văl de mister împietrit.

Mai nimic nu s-a comunicat opiniei publice despre evoluţia complexelor şi atât de dificilelor etape de construcţie, mai nimic despre soluţiile şi performanţele tehnice, nimic despre geniul ingineresc (şi artistic !) învestit în ,,New Europe Bridge’’.

Şi tot mai nimic nu s-a spus la momentul inaugural – palid, anost, sordid… De parcă intra în circuitul public un chioşc de zarzavaturi, o gheretă de paznic stradal ori o tarabă cu încălţări second-hand, deşelate…

Câteva fraze cu iz politicianist, vagi crâmpeie de idei neduse până la capăt, de parcă şi români, şi bulgari ar fi comis o grozăvie în dauna spiritului uman şi a Trinităţii Divine.

Dar Podul Calafat-Vidin – cu discret aer de superioară înţelegere şi înţelepciune de sacerdot traco-geto-dac sau de basm ce ştie că va supravieţui peste veacuri – a trecut peste toate acestea, văzându-şi, Uriaşul, de trăinicia sa cu fruntea în eternitate.

Sobră, parcă prea sobră, această festivitate istorică, fără niciun moment cultural cât de cât simbolic, în pofida realităţii recunoscute, consacrate că Dunărea a fost, de milenii, nu sabie despărţitoare, ci axă/coloană vertebrală a Europei, punte polivalentă (culturală, economică, socială) între popoarele din nordul şi din sudul său…

Dar, poate, aşa e să fie la vremuri de criză indusă de marii bancheri ai lumii, când state aşa-zis suverane sunt obligate să plătească – sub pretextul mincinos că ar exista datorii publice suverane – piruetele criminale ale băncilor private.

Cu toate acestea, am plecat din Calafat cu un sentiment de mulţumire şi de bucurie bine strunită, bucurie curată, cum ar fi afirmat Constantin Brâncuşi. Căci această operă colosală care este noul Pod Calafat-Vidin reprezintă expresia încrederii într-un viitor comun mereu mai luminos pentru oamenii de pe cele două maluri ale bătrânului Istru.

Privindu-l de la nord ori de la sud, de la est ori de la vest, de deasupra sau din lateral, giganticul Pod  “Noua Europă/ New Europe Bridge” pare o bornă în timp, o  salbă argintie de lebede-harpe răsădite de geniul uman, cale de doi kilometri, de la un mal la altul.

Evenimentul inaugural având loc a doua zi după Înălţare şi în ajunul împlinirii a 124 de ani de la trecerea în eternitate a poetului nostru naţional, Mihai Eminescu, unul din marii romantici ai lumii, nu aveam cum să nu  auzim – concomitent cu şuierul vijelios al Dunării, şuier de stindard dacic şi dragon continental – cântecul maiestuos al celor patru duble harpe urieşeşti întinse deasupra acestei columne lichide, acestui timp curgător întru infinire care-i matusalemicul Danubius.

Salvând lumea prin gestul său titanic de a arunca harfa nu în haos (generând apocalipsa universului), ci în mare -, anticul, legendarul cântăreţ trac Orfeu a dezlănţuit cântecul ca esenţă şi unică tămăduire a omenirii.

Şi, pentru ca acest cântec să aibă un nume nou şi un nou chip nepieritor, Orfeu ne-a zâmbit tainic dintre stele, îmboldindu-ne să construim această minune în zorii mileniului al treilea: Podul Calafat-Vidin.

 

                                                        DAN LUPESCU 

Arhiva

Activitate

Vizite: