TITU MAIORESCU
Portret în mișcare
Titu Maiorescu s-a născut la Craiova, în ziua de 15 februarie 1840. Așadar, cu 10 ani înaintea lui Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Ipotești, județul Botoșani), cu 36 de ani înaintea lui Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1976, Hobița, Gorj), cu patru decenii înaintea lui Tudor Arghezi (21 mai 1880, București, „printr-o întâmplare de pripășire oltenească”).
Titu Maiorescu a fost realmente spiritul TUTELAR, dar și întemeietorul criticii și istoriei literare românești, cel ce a trasat – cu luciditate de ctitor, cu maximă rigoare și disciplină a spiritului, aidoma unui mare campion abia descins din Olimp – DIRECȚIA, pe cât de sănătoasă, pe atât de autentică, a evoluției culturii noastre naționale, în jumătatea a doua a secolului al 19-lea și la cumpăna ultimelor două secole din mileniul al doilea.
Regretatul critic-orator Ovidiu Ghidirmic (după cum, inspirat, l-a numit Dumitru Radu Popescu, directorul general al Editurii Academiei Române) îl înscrie – cum era și firesc – pe Titu Maiorescu în capitolul Critica tradițională, nu înainte de a preciza – într-un context generos – că Ioan Maiorescu, tatăl viitorului mare și prim pilon de direcție în cultura română, utiliza, surprinzător și în premieră absolută, termenul de „semiotică”, la 1842, în studiul său Caiet pentru retorică.
Se impune să facem precizarea că, la momentul respectiv, Titu Maiorescu abia împlinea, la Craiova, vârsta de doi ani.
În substanțialul capitol „JUNIMEA”. Momentul 1870. Epoca Domnitorului Carol. Titu Maiorescu” pe care i-l consacră în monumentala sa Istoria literaturii române…, G. Călinescu menționează: „Copilăria și-o petrecu la Craiova și la Brașov, unde la 1848 Ioan Maiorescu îți duse familia.”.
În toamna anului 1851, Titu Maiorescu plecă la Viena, spre a se înscrie la Theresianum. G. Călinescu apreciază că: „Se poate afirma că tatăl dădu fiului o educație princiară. Academia Theresiană reprezenta o școală de lux, „școală pentru prinți”, ai cărei elevi, în bună parte, erau <<nobili>>, <<cavaleri>>, <<marchizi>>, <<baroni>>, <<conți>>, tineri cu fumuri, unii purtând nume sonore (…) Acest mediu avu o mare înrâurire asupra lui Maiorescu. El îi împrumută gustul distincției sociale și într-un chip îl face să sufere de condițiile lui modeste, mai ales când câte un coleg îl strigă <<valah>>. O ambiție năprasnică îl cuprinde: <<O să le arăt eu măgarilor de vienezi ce e un român!>>. Copilul e teribil de precoce. La 15 ani începe să-și întocmească un jurnal, jurnal nu de tânăr cu viață interioară excesivă, ci de ambițios care ține să se înfrâne și să se corecteze.”.
În sinteza sa – despre care îndrăznim să afirmăm că este cu mult mai percutantă și mai succintă decât acelea ale profesorilor lui din studenție: G. Călinescu și Al. Piru -, directorul executiv al revistei „Lamura”, Ovidiu Ghidirmic, precizează că principiile criticii literare, de bun simț, însă valabile și în prezent (principialitatea, obiectivitatea, lipsa de părtinire) au fost statuate, încă din 1840 (anul nașterii lui Titu Maiorescu, adăugăm noi), de Mihail Kogălniceanu în revista „Dacia literară”, pe care tocmai o înființa atunci.
După care, Ovidiu Ghidirmic evidențiază apăsat și tranșant, cu condei plin de frenezie, energetism oltenesc și rigoare desăvârșită: „Dar, bazele criticii (s.n.) noastre au fost puse de Titu Maiorescu, mintea cea mai limpede și cea mai logică a culturii românești, omul care a venit la timp în cultura noastră, atunci când aceasta acuza o criză a valorilor li o confuzie axiologică fără precedent, când se simțea nevoia unei per1sonalități puternice, de o mare autoritate, probitate morală și intelectuală, care să respingă, în chip hotărât nonvalorile și impostura și să afirme și să impună adevăratele valori.”.
Cu același aplomb, Ovidiu Ghidirmic își argumentează astfel judecățile sale de valoare afirmate mai sus: „Fără Titu Maiorescu, care i-a descoperit și susținut pe marii noștri clasici, cultura românească ar fi luat un cu totul alt curs și n-ar fi arătat cum ni se înfățișează în momentul de față.”
Hermeneutul craiovean își continuă, cu naturalețe, claritate de cristal și siguranță de geometru dăruit cu harul afirmațiilor pe cât de categorice, pe atât de pline de miez și rafinament exegetic: „Titu Maiorescu rămâne cel mai redutabil polemist al nostru din toate timpurile, care a deținut ca nimeni altul arta ridiculizării adversarilor. Maiorescu a fost criticul care polemiza nu numai cu autori, ci cu direcții sau curente întregi de gândire, pe care le considera false sau nefondate.”.
Cu precizie, acuratețe și vibrație încântătoare de metronom, Ovidiu Ghidirmic susține răspicat: „Critica lui Maiorescu este <<metafizică>> și <<judecătorească>>, așa cum foarte exact o definea Gherea, în sensul că este axată pe axiologie, pe judecata de valoare. Toate studiile și articolele critice ale lui Maiorescu, de la cele mai sintetice (O cercetare critică…, În contra direcție de astăzi…, Direcția nouă…) și până la cele mai analitice (Comediile d-lui Caragiale, Poeți și critici, Eminescu și poeziile lui) recurg frecvent la interpretare și sunt însoțite de verdictul valorizator.
Dincolo de liniile de forță ale acestui veritabil Portret în mișcare, creionat în pasajele anterioare -, universitarul craiovean, fondator ale Școlii doctorale „Al. Piru”, din cadrul Facultății de Litere a Universității din Craiova, definește și subliniază irevocabil, în premieră absolută, conceptul fundamental de maiorescianism. Iată cum se exprimă, la modul irefragabil: „Mai important decât critica propriu-zisă a lui Maiorescu rămâne, însă, maiorescianismul, influența marelui critic în posteritate, manifestarea amplă, pragmatică și de durată a spiritului critic în cultura noastră. Maiorescu reprezintă prototipul criticului român, la care se raportează și se vor raporta mereu TOȚI (s.n.) criticii care au cultul valorilor și apără primatul esteticului în cultura noastră.
..//..
DAN LUPESCU
Craiova, 9-10 martie 2022