Cristina Mihaela BARBU sau…
TAINA tainelor tăinuite în Poveste
Universitar de certă vocaţie pedagogică în Craiova, la ,,Spiru Haret” (cu două licenţe la Universitatea din Bucureşti, în chimie – 1993 şi psihologie – 2007, plus o a treia, în marketing), din 2009 Doctor în Chimie Analitică, cercetător ştiinţific cu intuiţii irefragabile, dar – mai presus de acestea – intelectual rasat şi scriitor cu talent incontestabil, bine cultivat, Doamna Cristina Mihaela Barbu ne oferă bucuria lecturii unui roman insolit: ,,Taina, început de poveste…”
Naraţiunea începe intempestiv (ca o ploaie torenţială de Sf. Ilie, cu tunete şi fulgere înfiorătoare, dătătoare de frisoane, chit că rămân, în această fază, abia schiţate, ca un preambul pentru furtunile ce vor urma, încheiate cu un trăsnet letal, în penultimul capitol, al 80-lea): ,,Carmen, dacă eu nu voi mai fi înainte ca tu să nu mai fii, păstrează totul pentru tine, şterge, aruncă sau pune-le în cutia ta cu fluturi albaştri, nu sunt pentru lume, poate într-o zi, când vei simţi că sunt pregătiţi, trimite totul copiilor mei”.
În fraza a doua a cărţii este plasat direct unul dintre motivele cu forţă obsedant simbolică – SCRISUL, Actul de a Scrie, Scrierea însăşi a romanului, în care cititorul plonjează cu ingenuitate aproape sinucigaşă, aidoma unei gâze naive, prinsă în pânza hulpavă de păianjen, de două ori mai elastică decât nailon-ul şi de şase ori mai rezistentă decât oţelul.
Operaţiunea amintită este limpede ca apa de izvor (cu atât mai periculoasă, cu cât limpiditatea o face să pară lipsită de adâncime): ,,Când scriam, nu aveam pe nimeni altcineva în mintea şi inima mea. Nu am scris pentru oameni. Nu am scris nici pentru tine. Am scris pentru neant.” Hm. Ce-o fi vrând să însemne gestul – demiurgic? – de a scrie pentru neant ?!? Să frizeze, nemijlocit, legătura cu Divinitatea? Gândul, Pegas nărăvaş, ne fuge la versetele biblice: ,,La început a fost Cuvântul. Şi Cuvântul era la Dumnezeu. Cuvântul era Dumnezeu…” Aşadar, întreaga Geneză – a Universului, a omului – s-a declanşat graţie Cuvântului, mai întâi doar rostit, de Atotputernicul, ceva mai târzior scris, de om, cu degetul pe nisip, ori cu fum, pe pereţii peşterilor de-o vârstă cu lumina, încrustat cu briceagul pe răbojul vremii, incizat pe piele de mamut, zimbru sau cămilă, în piatră sculptat, pictat pe papirus ori nemurit pe tăbliţă de ardezie, pe hârtie ori, mai nou, pe vreun suport electronic…
Jucând, aproape galeş, inocenţa travaliului de creaţie literară ce n-ar putea stârni interesul semenilor, autoarea se întreabă: ,,Apoi, ce nevoie ar avea oamenii de câteva pagini scrise la tristeţe sau la bucurie? Cine mai este, acum, interesat de sentimente? Cine ar mai înţelege o amintire sau o dorinţă?”. Aceste trei întrebări, cu vagă tentă retorică, sunt urmate, instantaneu, de un avertisment dezarmant privind codul narativ al romanului ce tocmai porni la drum: ,,Totul fără dialog, fără acţiune, doar pagini reunite într-un fel de jurnal”.
Aha! Fără dialog, treacă-meargă – vrea să spună că replicile, duelurile verbale nu vor fi puse în pagină de la capăt de rând, cu liniuţă de dialog. Pentru că, în text, frânturi de dialog există… Fără acţiune – altă ,,cacialma”, gen Marin Sorescu, care afirma că piesele lui de teatru nu au conflict, dar conflictul interior duduia, în piesele sale, ca industria de armament din Occidentul dedat ţintelor lucrative de înălţimea Everestului… Cât despre ,,într-un fel de jurnal”, aveam să ne convingem că-i vorba, mai degrabă, de un ,,roman indirect”, care valorifică, aşa cum bine reliefează Eugen Simion în volumul II din ,,Genurile biograficului” (2008): ,,ieri, ca şi azi, ficţiunea biograficului. Faptele narate aici s-au întâmplat sau s-ar fi putut întâmpla. Ceea ce interesează la lectură este puterea lor de sugestie, capacitatea de a impune atmosferă şi un destin (acela al naratorului) credibil în ordine existenţială”.
Îmbiindu-ne să ne lăsăm în voia valurilor naraţiunii sale tumultuoase, pseudo-noua Emma Bovary (care trăieşte, cu atrocitate, sentimentul culpabilităţii, deşi păcătuieşte numai în imaginaţia sa, în visul trăit până la paroxism, iubind concomitent doi bărbaţi) ne pune în gardă că nu este un novice în domeniul scrisului. O face – în paragraful pe care îl vom cita mai jos – cu o anume sagacitate, mizând pe o frază în perioade lungi, ca un piton ori şarpe Boa fascinant, însă iminent devorator. Este o frază în interiorul căreia apasă tot mai tare pe accelerator, prin verbul ,,am scris” (de două ori) şi prin reluarea, de patru ori, a indicativului prezent SCRIU: ,,Am scris, de-a lungul timpului, poezii, schiţe, am scris cuvinte frumoase pe foi de hârtie, trimise apoi, prin poştă, prietenilor, acum scriu o simfonie, scriu o statuie, scriu o bătălie sau, pur şi simplu, scriu o banală carte”…, pentru a trece apoi la o destăinuire nonşalantă, ce-l poate lăsa pe cititor bouche-bee (cu gura căscată): ,,…dar care nu va fi carte niciodată, vreau să rămână crâmpeie de viaţă, cu tine, cu el, lângă el, departe de el.”
În viziunea prozatoarei craiovene, noianul de crâmpeie se vor (cel puţin) aşchii dintr-un enigmatic joc de puzzle, din ceea ce a fost viaţa eroinei acestor pagini de proză. ,,Tu pune-le, piesă cu piesă, la locul lor, până când, la final, vei avea povestea” – o îndeamnă protagonista-narator pe Carmen, cea mai bună prietenă a sa din copilărie, din viaţă, plecată în S.U.A., imediat după nunta personajului principal: Taina (în rochie de mireasă şi trăind cununia religioasă în biserica ortodoxă), cu Andrei.
Ceremonialul intrării în oceanul tainelor (secretelor) trăite de Taina este prelungit, cu insistenţă, fiind mult mai lung decât acela de intrare pe tărâmul basmelor noastre fantastice, în care formula introductivă era una pe cât de expresivă (încântătoare, grav-surâzătoare), pe atât de concisă: ,,A fost odată ca niciodată, pe când se potcoveau puricii cu o sută de ocale… Că de n-ar fi, nu s-ar povesti…”.
Frenezia epică a protagonistei, clocotul de vulcan abia ţinut la foc mic, energia debordantă deversează, de nestăvilit, din urieşescul fagure cu miere al cuvintelor în cascadă: ,,Vreau să scriu eu, cu mâna mea, sfârşitul. Să scriu <am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea>. Acum e a ta. Tu vei alege ce vei face cu ea. Numai, te rog, să ai milă de sufletul meu, aşa uşor se poate sparge!… Şi, vezi tu, Carmen, povestind mă implic, poate mai mult decât ar trebui. Vorbind, mă eliberez. Descriind, mă rememorez, mă recompun. Însă, iubind, mă expun. Şi ştiu că, expunându-mă, voi suferi, dar, dacă ar fi să o iau de la capăt, aş face la fel, de mii de ori. Dacă e bine sau nu, te las pe tine să decizi.”.
Pătrunderea propriu-zisă în cetatea vieţii protagonistei nu este anunţată de trei lovituri de buzdugan, în porţile grele, de stejar, ferecate în centuri de oţel, ale palatului de cleştar, ci e rostită cu francheţe cuceritoare, de Gavroche, ieşind cu pieptul gol, pe baricade, în faţa ploii de gloanţe şuierătoare: ,,Mă numesc Taina şi povestea care urmează este povestea vieţii mele. Banală poveste, după cum banală este şi viaţa dusă, dar sunt momente pe care nu le pot păstra ascunse în suflet (…), vreau să le strig, vreau să rămână, chiar imaterial, pe foi de hârtie.”… După alte câteva detalii, intrăm în spaţiul unei relatări seci, gen eseu cinematografic ori, mai degrabă, documentar pentru micul ecran: ,,Sunt un om obişnuit, lucrez la un institut de cercetări agricole, undeva, într-un colţ de ţară M-am mutat aici de o lună. Am lucrat la o catedră, dar (…) Am vrut altceva, am vrut mai mult şi postul acesta de cercetător a fost o şansă (…) Încerc să-i cunosc pe cei din jurul meu. Deocamdată, mă ascund. Vorbesc destul de puţin, nu întreb, nu caut. Deja mi-am format ceva tabieturi (…) Timidă, tăcută, încerc să fiu cât se poate de invizibilă (…)”.
Finalul capitolului prim (de dimensiunea a circa două pagini de carte format A5) denotă studierea şi însuşirea tehnicilor narative captivante, cultivate în ,,O mie şi una de nopţi” de Şeherazada ori de F.M. Dostoievski, în ,,Crimă şi pedeapsă”, ,,Fraţii Karamazov”, ,,Idiotul” sau ,,Amintiri din subterană” – zăvorul care numai aparent închide, provocându-te, acroşându-te, în fond, pentru saltul în capitolul următor, fără a cărui parcurgere te sufoci, mori de curiozitate… Aşa va proceda Cristina Mihaela Barbu cu imensa majoritate a celor 79-80 de capitole ale cărţii sale, scrisă în stil somptuos, dar sprinten, incitant, alternând exprimarea în fraze lungi (însă deloc greoaie, ci vii, foarte vii, nelăsând impresia că ar fi stufoase) cu serii de propoziţii scurte, sacadate, în ritm cinematografic, ca în proza sud-americană ori ca o dezlănţuire aprigă de pugilist profesionist de categorie pană, cocoş, uşoară, mijlocie mică, în năucitoare lovituri directe, două-trei-patru, combinate cu croşee şi upercuturi devastatoare.
Fără a fi numerotate de autoare, concepute, bănuim, asemenea unor cărţi de joc, toate aceste capitole (cu excepţia celui dintâi şi a celui din urmă), dacă ar fi tipărite pe cartoane separate, câte unul pe fiecare foaie, ar putea fi rânduite în orice altă ordine, de cititor. Este genul de roman pe care îl visam în prima tinereţe, dar căruia nu i-am găsit firul narativ atât de flexibil încât să permită acest ,,joc de cărţi”. Cristina Mihaela Barbu a găsit soluţia, graţie faptului că – în procesul rememorării, al recursului la amintiri de la diferite vârste -, de la o secvenţă la alta, poţi face saltul în timp şi în spaţiu, oriunde te îmboldeşte inspiraţia.
Acest prim capitol se încheie aşa: ,,E dimineaţă! Am terminat cea de-a doua ţigară, arunc chiştocul în cutia goală de cafea şi mă las cu nesaţ în braţele zilei care va urma. Mă numesc Taina şi povestea ce va urma este taina mea!”
Iată alte finaluri de capitol, în aceeaşi notă inspirată:
,,Am cunoscut bărbaţi, dar niciunul nu mă făcea să simt fluturi în jurul meu. Iar eu încercam să fiu cu totul alta decât eram. Prea veselă, prea ostentativă, superficială şi indiferentă. Era platoşa mea, scutul sub care învăţam să trăiesc şi nimeni să nu mă mai poată răni.”;
,,În acest infinit, mă simt ca un fir de nisip pe o plajă imensă şi pustie. Doar vântul mă mai ridică de umeri, soarele mă încălzeşte, valul mă mângâie. Printre milioane de alte fire de nisip. Şi – în lumea asta mare, cu miriade de planete, stele şi universuri -, eu sunt Taina şi port în mine o taină care mă sfărâmă.”;
,,A venit şi a rămas. Ne-am căsătorit şi copiii au devenit ai mei. I-am iubit din prima clipă, cu dragoste de leoaică (…). Aveam tot ce-mi dorisem. O familie, un cămin, în care să uit de trecut, de sterilitate, în care să mă scufund în linişte, ca într-un pled uriaş şi cald. În ziua în care ne-am căsătorit, tu, Carmen, (…) ai plecat în State. Definitiv. Luai cu tine şi o parte din mine!”;
,,Şi Andrei se întorsese. A fost lângă mine, în spital, după accident, tot timpul. Parcă trăiam în viitor. Parcă trăiam provizoriu. Adică nicăieri. Adică niciunde.”;
,,…Şi viaţa se împarte în două, pentru totdeauna… Noi, înainte şi după… Tu n-ai venit, Carmen!”;
,,Tataia este primul om care mi-a arătat calea spre lumină şi m-a învăţat să o parcurg încet, fără grabă, în fiecare zi!”;
,,Da, acesta este scutul meu! Îmi aprind ţigara rămasă. Ţigara este aliatul meu. Zâmbetul îi dispare. Pleacă. Zâmbetul a trecu pe faţa mea…”;
,,Hei, extraterestrule, în ce categorie mă aşezi? Sunt rea, sunt bună? Vezi că s-ar putea să te înşeli!”;
,,Renasc, ca o Pasăre Phoenix, din propria cenuşă, din oboseală şi din epuizare renasc, îmbrăţişez lumea, îmbrăţişez viaţa. Nu dorm, pentru că aş pierde clipele în care viaţa răzbate prin piatră. Nu dorm, aşteptând vara, verdele pur, sunt verde…, nu dorm… mi-e dor de dor…”;
,,Mă simt ca la facerea lumii, în ziua întâi, înainte ca Dumnezeu să fi poruncit: <Să fie lumină>”;
,,Tu, Dor! Da, mi-e dragă alăturarea găsită şi strig uşor (…): Tu, Dor! Dar el deja ajunge la maşină. Înainte de a urca, se întoarce, privirea lui caută spre geamuri, mă ascund după jaluzele, cred că prea târziu. Cred că m-a văzut cu nasul lipit pe geam, privindu-l. Doamne, iartă-mă, ce fac?”, ,,Sunt umbra ta. Eşti umbra mea. Deocamdată sunt! Şi atât”;
,,Vreau să trăiesc. Atât. (…) Vreau să-mi retrăiesc toate vârstele. Atât. Vreau să trăiesc cu Dumnezeu! Atât. Poţi, tu, Carmen, prietenă dragă, să mă înţelegi? Vreau să trăiesc cu Dumnezeu!”;
,,Trebuie să ştie ce a trezit în mine, poate am fost o efemeridă, m-am lipit de un colţ de flacără şi am ars. Dar trebuie să ştie.”;
,,Mamă, am vrut doar să (…) mă îmbrac în zâmbetul lui, să-mi fie hrană palma lui. (…) Mamă, nu ştiu ce fac, încotro trebuie să merg… Mi-e greu… Mi-e pustiu!…”;
,,Moartea ei a fost un fapt divers, la o cafea dimineaţa… Aş vrea ca tot ce SCRIU (s.n.) acum, să scriu cu sânge pe scoarţa unui copac, pe coada unei comete, în cercurile de pe oglinda unui lac, pentru că – atunci când nu voi mai eu – Carmen nu va mai fi niciodată.”;
,,Carmen nu mai e. Cui mai scriu? Lasă-mă, ultima scrisoare să Ţi-o scriu Ţie, Tată. Spovedania mea, Tată!”;
,,Şi iartă-mă că uit să-Ţi spun mulţumesc, pentru că-mi arăţi în fiecare zi, în mii de feluri, că mă iubeşti. Du-ne spre lumină, Tată, du-ne pe firul unei raze cât să ajungem la Tine. Şi, lângă Tine, să ne întâlnim toţi cei care am fost odată împreună. Fă Tu ca să fim împreună în toate lumile Tale. Amin!”.
Citând in extenso aceste finaluri de capitole, am reconstruit – după bineştiuta metodă hermeneutică a marelui critic şi istoric literar Al. Piru – vectorii universului epic ai romanului ,,Taina, început de poveste…” scris de Doamna Cristina Mihaela Barbu.
Numărul total al personajelor …persoane fizice este de vreo 30, dintre care aproximativ un sfert au roluri de prim-plan. Ele prind viaţă narativă nu prin propriile acţiuni, ci din ,,aventura” de a scrie şi de a povesti a protagonistei Tania, alter ego – în planul ficţiunii – al autoarei: Cristina Mihaela Barbu.
Alături de profesorul Ioan Tudor Ineu/ ITI, de care Taina se îndrăgosteşte progresiv, dar iremediabil (iubire niciodată mărturisită, însă răvăşitoare, năucitoare, aruncând-o pe protagonistă într-un tsunami de trăiri, întrebări bulversante, nelinişti, spaime ontologice, autoînvinuiri de complicitate, fie şi numai din pricina jocului privirilor, a zâmbetului acestuia, la care ea răspunde, matematic, prin flăcările ce-i ţâşnesc din obrajii ce se înroşesc brusc) -, prind contur memorabil o suită de personaje, ce revin obsesiv, în racursiuri şi prin salturi (bucle) în timp – timpul rememorării – precum:
Valentin (cu care se căsătoreşte, pe ascuns, în primul an de studenţie, de care se desparte intempestiv, Taina afirmând sec, aidoma unui judecător implacabil, de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: ,,Am divorţat. Şi povestea ce va urma este taina mea”);
şefa de laborator – Triculescu, poreclită Doamna T. (ca în ,,Patul lui Procust”);
colegul de bancă din clasa a V-a, blond, cu ochelari;
Andrei (,,Cu Andrei viaţa a fost un cântec”);
Dan, singurul care îi intuise febleţea pentru trandafirii galbeni şi pentru liliacul alb, speculată sentimental prin dăruirea frecventă a unor astfel de buchete;
Şerban (,,Don Juan modern”, a cărui deviză supremă este ,,Carpe Diem!”);
părinţii (,,Când scriu despre părinţii mei <…> aş vrea să mă aşez în genunchi. Nu, nu ca în faţa lui Dumnezeu, ca în faţa lor, atunci când erau şi puteam să-i iubesc, puteam să-i ador şi n-am făcut-o, nu cum meritau”);
bunicii de la Gorj (,,…tanti Lenuţa s-a spânzurat înainte de a împlini 30 de ani”);
străbunicul Mihail Roşoga (bogat; ,,Şşt, să auzim când vin americanii!”);
Octavian Ionică sau Ioniţă (,,…al cărui tată scria culegeri de chimie, culegerile de probleme cu care ne chinuia profesorul în liceu, mai ţii minte, Carmen? Mi-am adus aminte de privirea lui fixă, persistentă, cu care mă urmărea aproape obsesiv. Îl simţeam mereu, ziua, noaptea, la cămin, la cursuri, în mulţime. Îl simţeam şi acolo unde nu trebuia să fie. Ciudat, privirea aceea îmi dădea siguranţă, echilibru. O căutam mereu în jurul meu, mă agăţam de ea ca de un colac de salvare… Mă învăluia cu totul, o simţeam caldă şi protectoare. Şi îi simţeam iubirea, leoaică tânără…”);
Ionică (,,…nu ştiam să definesc dragostea, prietenia, dar, cu sufletul meu de copil, simţeam că – după familia mea, după părinţi şi bunici – pe Ionică îl iubesc cel mai mult, pe Ionică …cu ochii lui senini, care se umpleau de lumină doar când se uitau la mine. Îl întrebam: <Ionică, tu eşti bătrân? De ce eşti zbârcit?> …şi râdea. <Ionică, câţi ani ai tu?> <Tei jumătate> îmi spunea şi râdea… Spre sfârşitul verii, am auzit babele din bloc povestind că pe Ion nebunul l-au dus la balamuc… Vara ce a rămas mi-a fost pustie.”);
Profesorul ,,X”-ulescu (fost director al institutului, „îşi urlă numele de fiecare dată când vorbeşte cu cineva, dar nu vreau să reţin nici nume, nici urlet, nici privirea lui! Mă murdăreşte de fiecare dată când îl întâlnesc…, privirea lui hămesită, urâtă, mă deprimă… Mi-e frică de ochii acestui om-lup-şacal–murdar–mitocan.”)
şi, nu în ultimul rând, Mihaela şi Mihai (copii de vârstă fragedă, părăsiţi de mama lor, aduşi de Andrei în noua sa căsătorie, cu Taina, care-i creşte, cu dăruire totală, ca pe proprii săi prunci);
Tanti Uţa şi unchiul Mihai, de la Constanţa;
Madam…
Probă de subtilitate literară, Cristiana Mihaela Barbu are harul de a induce, fără pic de îndoială, cititorului convingerea că – alături de personajele-persoane fizice – în romanul ,,Tania, început de poveste…” sunt vii, dincolo de orice dubiu, şi o serie de personaje cu valoare simbolică (uneori alegorică), multe dintre ele de ordin imaterial. Acestea sunt:
Zâmbetul, Scrisul, Povestea,
Banca (,,Macondo al meu” – tărâmul lui Gabriel Garcia Marquez),
Gilortul, Căciula de miel alb, Criza (din 2008),
Iedul abia născut, Nunţile de la ţară,
Marea (,,cel mai vechi prieten”; la marcarea vârstei sale de 12 ani, solitară şi cu sentimentul de a fi fost părăsită, Taina mărturiseşte: ,,L-am invitat pe Dumnezeu la masă”),
Iernile copilăriei, Bradul şi colindele de Crăciun…
Pentru o şi mai consistentă ilustrare a universului ideatic în care Taina trăieşte, se frământă şi luptă cu sine însăşi -, vom selecta, ultrarapid, cvasi-aleatoriu, sintagme, propoziţii şi fraze pe care le considerăm emblematice:
,,chinezoaica lui tataie”;
,,căldura poveştilor despre mine”;
,,Când a plecat Andrei, nici nu am ştiut că a plecat, nu mi-a spus (…) Alergam prin casă, nu mai era nimic al lui, deschideam dulapurile, dispăruseră haine, cămăşi, cravate, mirosul lui, aerul lui, nici ţigara stinsă pe marginea scrumierei ca în filmele vechi, melodramatice, nu era, iar pe fotoliul lui se nivelase şi căuşul, făcut de-a lungul timpului.”;
,,…Pământul s-a oprit la ora aceea, eu m-am prăbuşit sub implozie, ca o clădire veche de care nu mai e nevoie, cărămizi sfărâmate erau aruncate peste tot, praf, moloz, bucăţi din ce fusesem cândva erau chircite pe covor, fără lacrimi, fără sânge, fără respiraţie.”;
,,Am fost Atlas, ducând globul pământesc în spate, am fost ocnaş, am fost pe mare, într-un fund de corabie, trăgător la galere… A fost mult mai greu decât aş fi crezut vreodată, m-am târât, dar am supravieţuit, chiar şi supravieţuirea a fost un exerciţiu pe care l-am învăţat, apoi l-am repetat, l-am tot repetat la nesfârşit, la un moment dat s-a făcut limpede în jur, acum mă uit în urmă, revăd povestea, căci acum este clară.”;
,,Şi cărţile. În casa noastră, ocupau pereţi întregi, în timpul nostru ocupau ore, zile ani, în inima noastră eram pe rând toţi eroii despre care citeam”.;
,,Prima mea amintire despre viaţă este cu bunicul şi este tristă. Tataie pleca la băi. În fiecare an, primăvara pleca (…) Tataie pleca întotdeauna singur, întotdeauna la Felix. Târziu, după ani de zile, a primit mamaie, din greşeală, o scrisoare de la Suzana, iubita de patru săptămâni, din fiecare an, a lui tataie (…) A pătimit săraca bunica… Tataie a avut iubite şi la 80 de ani, iubite tinere, care veneau ademenite de banii lui. Era bogat tataie. Avea inimă largă tataie. Şi când venea de la băi era sărbătoare.”,
,,Îmi aduc aminte casa în care am crescut (…), casa în care am citit despre Christian Barnard şi am hotărât că voi fi doctor renumit şi nu orice fel de doctor, ci doctor de inimă, ca Marius şi Christian Barnard…”;
,,Liniştea cea mai profundă tot în scris o găsesc”;
,,Ador copiii. Alerg printre amintiri”;
,,Moartea am înţeles ce înseamnă puţin mai târziu, la 11 ani, când a murit tataia…”;
,,De ce se uită omul acesta aşa la mine? Carmen, dacă i-ai vedea privirea, tu, care ştii totul, poate ei reuşi să-mi descifrezi privirea lui. Astăzi, când am trecut pe lângă el, am vrut să-l opresc, să-l iau de mână: ,,Hei, omule! De ce te uiţi la mine? Sunt un extraterestru? Eşti un extraterestru? De ce-mi zâmbeşti?” Dar a venit vara şi m-am trezit zâmbindu-i şi eu.”;
,,În liceu mi se spunea Tainibelle, copilul veşnic tânăr. Era la modă un cântec: ,,Annabelle, Annabelle, la plus belle fille de Bruxelles”. (…) Eu doar ridicam mâna şi se făcea linişte. Am fost un copil iubit de ceilalţi, pentru că nu aveam spini. Aşa zicea diriginta. În inima mea, am rămas Tainibelle, copilul veşnic tânăr.”.
La finalul capitolului 36, naratoarea ne dă de înţeles că unul dintre cele mai însemnate personaje-cheie – ori, mai degrabă, Personajul Suprem – din romanul ,,Taina, început de poveste…” este însuşi Dumnezeu:
,,Dumnezeu ne dă câteodată multe de dus. De multe ori nu înţelegem, ne luăm la trântă cu credinţa din noi, ne certăm cu Dumnezeu, îi cerem socoteală, luăm lumea în răspăr… Mult mai târziu, când toate se duc, realizăm că totul de la Dumnezeu este inclus într-un plan, uneori un plan greu, că totul este un dar, un dar pe care nu-l vedem, nu-i cunoaştem sensul, finalul, îl cărăm greu, dar rămâne un dar.”.
Alte şi alte secvenţe pline de tâlcuri sunt şi următoarele:
,,Mă caut, pe mine, cea de ieri. Nu mă găsesc, Carmen.”;
,,Am avut o inimă tare curată şi primitoare”;
,,Eu eram Trigorin, din ,,Pescăruşul” lui Cehov. Fără să vreau.”;
,,Prostul! Habar n-avea că nu aveam ochi decât pentru el. Mama visa un bărbat cât muntele, pentru mine, să mă adore, să mă protejeze. Andrei era firav, mai mult delicat decât masculin.”;
,,Eram frumoasă! Trecuse perioada de ,,răţuşca cea urâtă” (…). Brunetă, nonconformistă, cu părul tot timpul în vânt. Eram „frumoasa”. Tu, Carmen, erai ,,bestia”. Eu – ,,japanese girl”. Tu erai ,,russian girl”.;
,,Dintotdeauna am vrut să fiu altfel. Cred că de aici pleca şi nonconformismul meu, mai ales după despărţirea de Valentin. Nu voiam să şochez. Voiam să fiu altfel şi atât. Nu am suportat comparaţia! Nu am suportat uniforma niciunei vremi. Îmi aduc aminte când am venit la nunta Siminei cu un singur cercel foarte, foarte lung. Acum mulţi ani. Era un curaj!”;
,,Când m-au dus la şcoală, la şase ani, nu voiam să încep caietul de la un capăt. Eu voiam să scriu la mijloc! Şi de ce, mă rog, cu cerneală? Mie îmi plăcea culoarea liliacului, sau culoarea roşie (n.n. definitorii pentru cei din Zodia Leului). Şi scriam cu cariocă roşie literele şi bastonaşele. (Nichita Stănescu, în clasa întâi, nu înţelegea cum cuvintele rostite pot fi scrise – şi refuza să le înveţe… Comparaţia e ca o blasfemie, dar l-am înţeles totdeauna în încăpăţânarea de a nu învăţa cuvintele.).”;
,,Pe frunte i se formează o cută când vorbeşte. A doua zi a intrat, m-a căutat din ochi, apoi s-a întors spre şefa, au vorbit, au intrat studenţii, parcă am intrat într-o buclă a timpului, doi studenţi la masa noastră, el îi îndruma, apoi atingerea uşoară – pe umăr, de data asta -, s-a aplecat să-mi explice ceva… Încremenirea, aşteptarea, o aromă mi-a atins nările, am adulmecat-o, m-a privit fix, fără zâmbet, a plecat. Ce cuvinte ar putea să înlocuiască sentimentul atingerii?”;
,,Pe coridor, înainte de a intra în laborator, trece el, cu nişte foi în mână, încet, parcă socotindu-şi paşii. Zâmbesc larg, am o întrebare pregătită, chinuită, un pretext, doar să-l pot opri, doar să-i pot vorbi… Întind mâna spre el, se uită la mine serios, sever aproape, ochii lui trec doar peste mine, mă salută şi trece mai departe. Rămâne mâna întinsă după el, ca o întrebare. Gândul îmi fuge la Lorelei: ,,Anii mei au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă ei cu dragostea de mână şi am rămas cu mâna întinsă, ca a regelui Lear”. Fără zâmbet, fără atingere!”
,,…voi pluti minute în şir, cu gândurile goale, în sfârşit goale, când voi ajunge suficient de departe, atât de departe încât să pot striga orice nume, voi sta întinsă pe spate, eu soarele şi marea. (…) În liniştea din jur, voi striga la Dumnezeu, Îl voi întreba: De ce? De ce acum? De ce eu?”;
,,Conduc un Matiz. (…) Matizul este masca mea”;
,,…trăiesc la graniţa dintre două lumi.”;
,,Unde ne pierdem naivitatea, puritatea, candoarea, semnul copilăriei? Când apar acreala, intoleranţa – glasul bătrâneţii?”;
,,Neîncrederea este un handicap uriaş, pe care nu pot să-l duc în spate. Iubesc oamenii – aşa cum sunt, iubesc fărâma de OM, chiar din neom, pentru că nu pot să cred în răul absolut, după cum cred că binele absolut nu există pe Pământ, ci doar lângă Iisus, sau chiar este Iisus.”.
Spre finalul capitolului 55, Tania creionează portretul tatălui ei, din care spicuim doar o linie fulgurantă, ca dintr-o guaşă aburindă: ,,… visător, vorbind frumos şi cu cei care îl înjurau, zâmbind şi celor ce-l denigrau (…) Am învăţat de copil ce înseamnă să trăieşti frumos, să nu-ţi otrăveşti sufletul urând…”.
Din întregul portret, de numai o jumătate de pagină de carte, dar în care se regăsesc vibraţiile cromatice, lumina, tăietura sigură, simplicitatea spiritului latin – specifice bisericuţelor de lemn din Maramureş şi maiestuoaselor porţi sculptate (despărţind profanul de sacru) de pe Valea Izei şi din Gorj, specifice caselor ţărăneşti, cu pridvor şi acoperiş în patru ape, din toate spaţiile româneşti, picturii murale din interiorul bisericilor mânăstirilor noastre, din Bucovina şi Moldova de Sus, din nordul Olteniei, dar mai ales frescelor de pe zidurile exterioare, care poartă şi acum, după cinci secole, în eternitate, praporii Bizanţului de după Bizanţ, specifice, implicit, aurei eclatante a primului stil arhitectonic românesc: Stilul Brâncovenesc – deducem că idealul spre care tindea tatăl Tainei era acela pe care vechii elini îl sintetizau, ca într-un minereu aurifer, în cuvântul Kalokagathia, prin care defineau concepţia lor, conform căreia binele se uneşte cu frumosul. Profesor fiind, tatăl Tainei – adept al educaţiei prin blândeţe, pe urmele lui Michel Eyquem de Montaigne – îşi însuşise această deviză de viaţă şi, se înţelege, în spiritul ei o educase pe fiica sa.
Roman de introspecţie şi analiză psihologică dusă uneori, parcă, până dincolo de paroxism – roman din familia celor semnate, la noi, de corifei precum Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade sau de Mihail Sebastian şi Anton Holban ori, în Franţa, de Marcel Proust (pionierul romanului de introspecţie şi analiză psihologică), Albert Camus, Jean-Paul Sartre, Andre Gide, Michel Butor, Nathalie Sarraute, -, „Taina, început de poveste…”, de Cristina Mihaela Barbu, atinge şi face să vibreze, în Capitolul 56, corzi de mare fineţe şi subtilitate.
Trunchiat fiind, citatul – oricât de atent ales – nu poate să dea seamă despre amplitudinea trăirii şi forţa expresivă a întregului. Cu toate acestea, ne încumetăm a selecta alte câteva frânturele: ,,Căutam disperată o cale de ieşire, o evadare, o cale să mă eliberez, să-mi eliberez şi inima, şi mintea. Încercasem, mă zbăteam într-o pânză de păianjen, dar, cu cât mă zbăteam mai tare, cu atât pânza se strângea în jurul meu.”.
Sau: ,,Îl rog pe Dumnezeu să-mi facă ordine în inimă, să tai pânzele de păianjen, să şterg praful, să curăţ molozul şi să ies la lumină mai curată. Să-mi pun ordine în sentimente, în gânduri şi să mă eliberez de el, de năluca aceasta ce-mi bântuia zilele şi nopţile, să mă ajute să nu mă mai gândesc la el.”.
Involuntar sau nu, aceste pasaje ne trimit cu gândul la cele două propoziţii-cheie ale lui Mircea Eliade, care-i rezumă crezul şi obiectivul vieţii sale: ,,Să mă înţeleg, să înţeleg” (,,Proba labirintului”).
Ori: ,,…sunt parcă atrasă în mijlocul unui carusel, care se învârte şi se tot învârte… Sunt ameţită. (…) …chiar nu ştiu ce se întâmplă. Şi mă duc lunea, doar lunea, în fiece săptămână, la el în birou. Îi spun ,,lunea cu el”. Este un secret bine păzit, este o taină a mea. Nimeni n-o ştie. O ştie Dumnezeu, dar doar simţită, nu spusă. Nu am curajul.”
Finalul capitolului – ,,Şi pun capul pe cruce şi mă rog să-l scoată din toate colţurile, Dumnezeu să se gândească la mine, să nu mai sufăr, să aducă pace în inimile noastre, pace, nesfârşită pace, străvezie pace.” – are ecouri din ,,Upanişade”, care încep şi se încheie prin silaba sacră ,,Om”, cu valoare rituală şi iniţiatică, urmată de cuvântul ,,pace” repetat de trei ori, în formula: ,,Om! Pace, pace, pace!”.
După un autoportret în linii fugoase – şi în contrast cu acela al ,,îngerului nordic”, înalt şi blond, de neatins: Carmen, care zâmbea rar, ironia fiind al doilea ei nume -, Taina (,,…acum, mai mult ca niciodată, simt că ard ca o flacără. Ca să exist, trebuie să dogoresc, să dansez, să mă înalţ, să cobor, iar să mă înalţ, ca o văpaie.”), cuprinsă de reverie, se destăinuieşte, în ritm galopant, prietenei sale de peste Ocean: ,,…iubeam apusul Soarelui, când aşteptam curioasă, avidă, să-l văd pe Dumnezeu printre nori. Nu mi-era frică, spunea tataia că ne iubeşte, că noi Îi suntem copii… Adormeam, visându-mă zâna pădurii, cu părul bucle negre pe spate, făcând minuni pentru spiriduşi, troli, duhuri curate ale pădurii. Adormeam, visând o cărare ce pornea de la mine şi se oprea la nori, cu Dumnezeu zâmbind din scorbura din cer.”.
Primele două treimi ale romanului ,,Taina, început de poveste…” pot fi considerate, pe bună dreptate, o Rapsodie română a zâmbetului – ca stare de spirit şi ecran panoramic, pe care se proiectează aievea cavalcada de întâmplări şi trăiri, dincolo de frământările răscolitoare ale protagonistei -, culminând în finalul capitolului 59: ,,Într-o zi, n-am să mai fiu în ochii lui. Acum sunt. Ştiu! Văd! Aud! Trece pe lângă mine şi zâmbeşte. Îl urmăresc: nu zâmbeşte la fel la toată lumea, nici măcar la toate femeile. Are soare când se uită la mine, sau văd eu strâmb? Mă oprisem să discut cu un coleg. Din spate venea el. Ceea ce vorbeam cu colegul nu avea nicio legătură cu el… Dar s-a oprit, la ceva distanţă de mine, şi mă privea zâmbind. Eu mă uitam, oarecum nedumerită, şi la coleg, şi la el. Parcă voia să-mi spună ceva, dar – când îl priveam – zâmbea, iar, când îmi luam ochii de pe faţa lui, devenea serios, parcă mă cerceta. Ce-ar putea să-i transmită chipul meu? Hei, extraterestrule, ce-ţi spune chipul meu?”.
O bună parte din ultima treime a volumului Cristinei Mihaela Barbu – de la capitolul 63 până la 70 – se desfăşoară pe fondul neliniştii crunte declanşate de afirmaţia ,,ceva este în neregulă”, făcută de un medic, în urma unor analize. Acest avertisment neaşteptat detonează torentul rememorării perioadei din urmă a vieţii mamei Tainei, căreia, cu mulţi ani mai înainte, i se spusese, necruţător, că are cancer: ,,Verdictul a căzut ca o ghilotină. Şi ea l-a auzit. (…) Medicii i-au mai dat trei luni de viaţă. A mai trăit trei ani. Dar nu a mai fost niciodată aşa cum fusese mereu. Îmbătrânea cu fiecare clipă şi murea încet, cu fiecare clipă. Nu a mai fost vie, cu adevărat, niciodată.”.
Capitolul 66 (scris, aşadar, sub spectrul cifrei Fiarei) este un autentic poem în proză, scrâşnit şi dătător de fiori, care poate fi înscris în prelungirea motivelor ,,Fortuna labilis” şi ,,Memento mori”, atât de uzitate în literatura europeană şi română de acum o jumătate de mileniu.
14 dintre cele 17 versete, ale capitolului menţionat, încep prin repetarea sacadată a icnetului existenţial ,,Mi-e frică…” – de la: ,,Mi-e frică de întuneric…, de păianjeni…, de moarte…”, până la urletul visceral: ,,Mi-e frică de frică, mi-e groaznic de frică, mi-e frică de corbul lui Edgar Allan Poe, să nu zboare deasupra mea, urlând în delir ,,Niciodată, niciodată, niciodată…”. Aceste repetiţii implacabile au, pe alocuri, fior metafizic şi şuier bulversant de ghilotină ce-şi reia căderea fulgerătoare, la nesfârşit.
Chinuită de spaima că rezultatul noilor investigaţii medicale, făcute la un institut specializat din Bucureşti, vor fi negative, protagonista face eforturi supraomeneşti de a-şi masca neliniştea, trăirile copleşitoare. Drapându-şi clipele prin care trece, încearcă să se poarte normal, continuându-şi activitatea de cercetare ştiinţifică şi trăindu-şi, în mare taină, iubirea nemărturisită nici măcar celui în cauză, divinizatul Tudor.
Găsim de cuviinţă să mai reţinem câteva fulguraţii ori, mai bine zis, cadre cu valenţe cinematografice, de veritabil film de artă vibrant: ,,Pe coridor, mă întâlnesc cu Tu,Dorul meu. Îmi vede râsul în ochi şi râde şi el. Mă ia de mână. Prin mine trece un curent electric de mii de volţi. Întorc capul, ca să nu-mi vadă pleoapele lăsate, dorind să opresc trecerea clipei, dorindu-mi curaj să-i strâng şi eu palma sa mare (…) Clipa trece. Palma se lasă. Mâna mea, neputincioasă, cade. Pâlpâirea de curaj se stinge.,,Eşti bine azi, Taina?” – şi simt şi întrebarea în şoapta lui. Cicatricea de pe frunte-i se ridică şi ea în întrebare, dar privirea devine serioasă, aşteptând răspuns. ,,Sunt bine mereu!” îi spun. Se întoarce şi pleacă zâmbind. Ochii mei rămân în urma lui, zbârlindu-i părul încă negru, măsurându-i paşii, numărându-i bătăile inimii.”;
,,Când ajung jos, la marginea foii, scriu năucă, neştiind de mine: ,,Te iubesc, Tu,Dor” Mă sperii de ce scriu, fac ochii mari de parcă altcineva a scris, nu eu tremur, de frig, de emoţii? Mototolesc hârtia şi, în fugă, mă duc să o arunc. O fac bucăţi, să nu vadă nimeni oroarea sau minunea pe care am scris-o. Dar am grijă, în furia mea de o clipă, să nu rup marginea de jos. O mai deschid o dată, o citesc, un înger trece pe lângă mine, îi simt aripile-i reci pe piele, mă cutremur sub fior, nu pot să rup bucăţica rămasă. E taina mea! Eu sunt Taina şi am în mine o taină adâncă, de catacombe ascunse în inima Pământului. O las vântului, întreagă, suflu în bucăţica de hârtie: Du-te şi împrăştie inima mea în zările lumii!”;
,,Vreau să strig la Dumnezeu. Iar strigătul meu este râs şi plâns: De ce eu? De ce eu? De ce eu? Ascunde-mă, Tată, fă-mă să dispar (…) Tată, zecile de pagini pe care le-am scris, tot ce las zălog lui Carmen, sunt spovedania mea!”;
,,Mâine plec la Bucureşti, după rezultat. (…) Vreau să trăiesc. (…) Atât. Vreau să trăiesc cu Dumnezeu! Atât. Poţi tu, Carmen, prietenă dragă, să mă înţelegi? Vreau să trăiesc cu Dumnezeu!”;
,,Peste o oră voi şti! Am fost păcălită. Mi s-a spus că viaţa este uşoară… (…) A venit răspunsul! Doctorul mi-a zâmbit larg: ,,Eşti bine pe toate planurile!” Atât.”;
,,Harpă îi sunt acum, în braţe. (…) Nu, Taina! Este timpul să te trezeşti. Este doar un vis.”;
,,Pentru ce scriu? Pentru cine scriu? De ce fac azi ceea ce fac? La ce-mi foloseşte? Cui foloseşte? Privirea n-a fost astăzi ,,a mea”. A fost rece. Tăioasă. Pusă pe harţă. Cu mine? Cu lumea din jur? Cu şuvoaiele de ploaie din el? Avea grindină în el şi a uitat să-şi deschidă umbrela. Şi eu, deasupra mea, auzeam ţipătul pescăruşului zdrobindu-se de stânci. Mă ascund în spatele unui zâmbet şi plec. Zâmbet reflex. Aş vrea să plâng (…) Mi-e frig…”;
,,Tu,Dorul meu, să nu fugi în povestea altcuiva!”
Doctor (nu numai în ştiinţe – chimie analitică, dar şi în alchimia sufletelor cititoarelor şi cititorilor săi), scriitoarea Cristina Mihaela Barbu respectă, poate fără să vrea, până şi Jurământul lui Hipocrate: ,,Sacră şi curată îmi voi păstra arta şi îmi voi conduce viaţa”.
Cartea ,,Taina, început de poveste…” se încheie printr–o amplă, liniştitoare şi tămăduitoare spovedanie. Cristina Mihaela Barbu respectă, astfel, structura consacrată a romanului, care – spre deosebire de nuvelă, căreia i se pune, brusc, punct final, imediat după ce acţiunea atinge punctul culminant – se impune a se încheia printr-un capitol menit să liniştească apele, printr-o molcomire a trăirilor şi tensiunilor, respectând curgerea imperturbabilă a vieţii, a timpului.
Dar iată, finalmente, doar trei dintre cele opt versete de mulţumire din această Spovedanie: ,,Doamne, câtă dragoste ai pus în inima mea! Îţi mulţumesc! Şi Îţi mulţumesc că nu ai pus ură, ura care omoară totul în jur (…) Îţi mulţumesc că nu ai scufundat niciodată corabia mea de visuri şi finalul tuturor poveştilor mele a fost fericit. Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat scrisul. Te iubesc, Doamne, pentru evadarea aceasta, pentru lumea pe care o creez, lumea mea, doar a mea şi a Ta, pentru cerneala poveştilor mele, cerneala care vine din adânc.”.
Din anumite puncte de vedere, cartea romancierei craiovene ne-a trimis cu gândul la fascinantul microroman ,,Puşca de vânătoare” (ediţie princeps: în anul 1949, prima traducere în română: 1969), scris de japonezul Yasushi Inoue, din care, adolescent fiind, am reţinut unicul răspuns şocant – la întrebarea: ,,Cum e mai bine – să iubeşti sau să fii iubit?” – dat de cea mai urâtă liceancă din clasa în care se realiza sondajul de opinie: ,,Pentru mine, e mult mai important să iubesc, decât să fiu iubită”.
În floarea vârstei sale biologice fiind, cea mai frumoasă dintre vârstele de 24 de carate dăruite de Dumnezeu omului -, Doamna Cristina Mihaela Barbu debutează editorial fără şovăire, cu un volum remarcabil, demn de toată preţuirea: ,,Taina, început de poveste…”, care-i atestă maturitatea ca scriitor deplin format, într-o formulă narativă pe cât de incitantă, pe atât de pertinentă şi captivantă, în care peceţile vii ale originalităţii şi autenticităţii se întemeiază pe expresivitatea limbajului şi, nu rareori, chiar pe virtuozitatea acestuia.
Mai mult decât atât, scriitura sa are rigoare şi stil, ţinte foarte greu de atins chiar şi pentru mulţi dintre scriitorii consacraţi.
DAN LUPESCU
Craiova, 23-27 noiembrie 2015
