SIMBOL ŞI REPREZENTANŢĂ
Oamenii de bună credinţă care mi-au făcut cinstea de a-mi urmări scrisul încercând a-şi apropia – ca înţelegere cel puţin, dacă nu şi ca convingere – părerile mele asupra esenţei şi structurii regalităţii, găsesc în cele mai multe cazuri dificultăpţi însemnate în a asimila ceea ce ei numesc teoria mistică a monarhiei. Aşa se explică faptul cî ăn comentariile pe care începutul meu de teoretizare le-au provocat, obiecţiunile cad adesea alături de sâmburele intenţiunilor mele şi a punctului meu de vedere.
Poate că cel vinovat sunt eu. Nu se dezbare aforistic şi postulatoriu – cum forţat se scrie ziarul – o temă ale cărei resorturi sunt metafizice şi au, ca atare, nevoie în primul rând de o atmosferă de afinitate obiectivă pentru a fi însuşite. Dar putem face altfel?
Despre teoria mea se spune că ar fi mistică. Nu ştiu. Mai întâi, nu e teorie, şi nu e a mea. Cred că ceea ce am spus nu e decât înfăţişarea realităţii. Şi nu am impresia că expunerea unui complex de fapte se poate numi teorie. Ştiu că există o aşa-numită teorie pozitivistă a regalităţii. Îmi pare rău că – cu toată bunăvoinţa mea – n-am izbutit să o asimilet niciodată. Poate că îmi lipseşte o clapă în claviatura mecanismului de comprehensiune. Poate. Fapt e că nimeni, şi niciodată nu va putea să-mi lămurească caracterul pozitiv al unei situaţii în care e vorba de prerogative.
Va să zică: eu socotesc, în adevăr, că în mecanismul monarhiei intră anumite component iraţionale. De aceea probabil se spune că „teoria” „mea” e mistică. Acum, chiar mistică fiind această „teorie”, nu înseamnă că ea nu se poate expune. E adevărat, ea nu se prea poate demonstra aşa cum se demonstrează o teorie în geometrie. Dar asta nu înseamnă, încă, nimic. Căci meseria mea m-a învăţat să înţeleg că nu e chiar aşa de uşor- cum ni se părea nouă în liceu, când…ştiam tot – să tragic linia netă de demarcaţie între demonstraţia (matematică) şi descrierea (mistică sau altfel).
……………………………………………………………………………………………………
Şi iată, de exemplu, una din pricinile neînţelegerii. Eu zic, vorbind de funcţionarea regalităţii, ” reprezentanţă simbolică „. D.Miclescu, crezând că expune punctual meu de vedere, vorbeşte peste tot de ” simbol „. Apoi, vedeţi, asta nu am spus-o niciodată. Pentru mine Regele şi Regalitatea nu sunt simboluri, ci realităţi; realităţi kat’exochen ( superior, suprem, în limba greacă în text). Simbol este un semn care prefigurează realitatea. Regele nu este un semn al naţiunii, care să o prefigureze – ci naţiunea însăşi. Pe care o reprezintă simbolic.
Ce înseamnă asta? Am să o lămuresc. E probabil că împerecherea aceasta de termini: reprezentanţă – simbolică dezorientează. De fapt, ea nu e decât o vocabulă căreia trebuie să i se definească înţelesul. „Reprezentanţa simbolică” e – după câte ştiu – o expresie scornită de mine. În analogie şi în strânsă legătură, de altfel, cu „cauzalitatea simbolică” – expresie care nu e scornită de mine, ci e curentă în metafizică. Cauzalitatea simbolică se deosebeşte de cauzalitatea eficientă, zic eu, prin univocitate. Adică, între cauză şi efect există o legătură necesară în cauzalitatea mecanică, însă cauză şi efect nu sunt reciproc relevante. Aşa încât, chiar dacă s-ar putea spune că avem posibilitatea de a prevedea, nu avem însă, în orice caz, posibilitatea de a construi trecutul din prezent. Cu alte cuvinte, cauza nu e conţinută în efect. Efect şi cauză nu sunt o existenţă; ci o relaţiune exterioară. Asta în cauzalitatea mecanică.
Priviţi însă un tablou oarecare. Veţi spune: e un Greco, sau un Mantegna, sau un Velasquez. De ce? L-aţi recunoscut. Aţi recunoscut în efect (tabloul), cauza (artistul). Aci cauză şi efect sunt unul şi acelaşi lucru; fac parte din aceeaşi unitate. Avem de-a face cu un act de creaţie; un caz de cauzalitate simbolică.
Aţa e şi cu Regele. Nu există naţiune şi rege ca două realităţi distincte, cea din urmă îndeplinind prin delegaţie contractuală anumite funcţiuni în numele celei dintâi. Ci Rege şi Naţiune sunt una; unul şi acelaşi lucru. Naţiunea, în funcţiunile ei normale, creând pe Rege şi Regalitate ca ceva al ei, din ea, ca ea însăşi. „ Regele domneşte, dar nu guvernează” şi alte formule de asemenea natură sunt cu totul lipsite de înţeles. Regele ESTE. Asta e realitatea şi adevărul. Şi este, ca organ reprezentativ (simbolic reprezentativ) al naţiunii. În aşa fel încât nu se poate spune despre El că vorbeşte sau hotărăşte în numele naţiunii; ci că atunci când a vorbit sau a hotărât regele, a vorbit sau a hotărât naţiunea.
E desigur prea scurt ceea ce spun eu aici. Dar, nădăjduiesc, nu lipsit de claritate. În orice caz, un punct de reper pentru oamenii de bună credinţă, suficient pentru a-mi defini – dacă nu pentru a-mi lămuri – poziţiunea.
( Nae Ionescu – Drumurile destinului românesc. Editura Vremea. Selectarea textelor / Miruna Lepuş)
