DIALOGURI FUNDAMENTALE
cu d-na dr. Maria BERÉNYI
Scriitoare, cercetătoare, istoric
Directoarea Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria
„ Să ştiţi stima limba străbună ce poartă urme de adânci cărunteţe”
Ion BĂDOI: Stimată doamnă Maria Berényi, în data de 15 Aprilie veţi aniversa o vârstă frumoasă şi plină de realizări, prilej cu care vă adresăm sincere urări de sănătate şi bunăstare sufletească. V-aţi născut într-o localitate, Micherechi, locuită de foarte mulţi români, dar aveţi cetățenia maghiară. Acest fapt nu v-a împiedicat să vă aplecaţi cu seriozitate şi pasiune asupra istoriei românilor de pe aceste meleaguri. Cărui fapt datorăm această pasiune, această aplecare asupra istoriei unor români aproape uitaţi de Ţara Mamă?
Maria BERÉNYI: După obţinerea diplomei la Universitatea ELTE (1983), imediat am început să lucrez la prima mea teză de doctorat, pe care am şi susţinut-o după trei ani (1986), în domeniul filologiei. Titlul acesteia era: Istoria ASTREI şi influenţa sa asupra culturii româneşti din Ungaria (1861–1918). Cercetând acest subiect am dat de nume rezonabile ca: Andrei Şaguna, Alexandru Mocioni, Emanuil Gojdu şi alţii. Văzând că foarte mulţi dintre ei sunt de origine macedoromână, m-am apucat să cercetez istoria coloniilor macedoromâne din Ungaria. Uşor am găsit documente, deoarece cel mai important centru al acestora era capitala ungară.
În timpul cercetărilor mi-am dat seama că baza materială pentru susţinerea culturii româneşti din capitala Ungariei, timp îndelungat o constituia colonia macedoromână de aici. Suflul puternicului curent cultural românesc porneşte de la activitatea Tipografiei Universităţii din Buda, prin cunoscuţii săi cenzori, corifei ai Şcolii Ardelene. Studenţii şi intelectualii români din capitala Ungariei îşi constituie asociaţiile lor culturale, publică diferite reviste şi periodice, activează pentru un teatru român în Transilvania şi Ungaria. Foarte multe personalităţi ilustre ale culturii româneşti studiază şi activează aici, contribuind la păstrarea limbii şi identităţii, la întărirea comunităţii româneşti, care era risipită în această metropolă.
În rândul românilor din Ungaria şi Transilvania, clasa burgheziei mai înstărită era alcătuită din macedoromâni. Atmosfera spirituală din Monarhia Habsburgică, politica şcolară şi confesională a josefinismului favorizau eforturile acelor învăţaţi macedoromâni, care erau stabiliţi aici şi care trăiseră momentul deşteptării naţionale a diferitelor popoare.
Pepiniera redeşteptării naţionale pentru aromâni au fost Viena şi Budapesta, unde luaseră contact cu învăţaţi români din Transilvania ca: Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu Clain şi alţii. Coloniştii macedoneni din Pesta, de la o vreme, revin la conştiinţa obârşiei lor naţionale şi sunt mândri de limba lor strămoşească. La procesul acesta de redeşteptare naţională a contribuit, fireşte, în primul rând, curentul literar latinist, pornit la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Sub influenţa corifeilor Şcolii Ardelene, macedoromânii înlocuiesc în scrierile lor literele greceşti cu cele latine, introduc pentru prima dată un număr mare de dacoromânisme şi latinisme în locul cuvintelor străine din dialectul aromân, şi îşi publică cercetările despre românii de dincolo de Dunăre, unele în dialectul aromân. Interesul pentru descoperirea identităţii etnice şi lingvistice proprii s-a manifestat tot mai evident.
Coloniştii macedoneni au contribuit în mare măsură la menţinerea şi întărirea Bisericii Ortodoxe. De numele lor se leagă fondarea unor instituţii şi societăţi culturale. Macedoromânii au fost umanitari şi filantropi, încurajând arta şi ştiinţa. Cum aminteam, din rândul lor se ridică o seamă de personalităţi: Andrei Şaguna, Atanasiu Grabovsky, Emanuil Gojdu, membrii familiei Mocioni. Aceste nume sunt bine cunoscute atât în istoria politicii româneşti, cât şi în cea culturală din Transilvania şi Ungaria veacului al XIX-lea.
Cercetând mai amănunţit aspectele cultural-politice ale comunităţii româneşti din Budapesta, mi-am dat seama că împrejurările istorice ale secolului al XIX-lea şi ale celor precedente a determinat ca o bună parte a intelectualităţii româneşti ce locuia în imperiul austro-ungar să-şi facă studiile sau să activeze în capitala ungară, întreţinând aici o vie activitate culturală românească.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, capitala Ungariei a trăit epoca sa de aur. Devenită după 1867 a doua capitală a Imperiului dunărean, Budapesta cunoaşte o perioadă de dezvoltare fără precedent în plan urbanistic. Se construiesc marile bulevarde, se ridică palate maiestuoase, iau naştere marile bănci, muzee, teatre, hoteluri etc.
În capitala Ungariei se aflau şi cele mai reprezentative instituţii de învăţământ superior: cea mai importantă era Universitatea Regală Maghiară, creată în anul 1635 la Târnavia (Nagyszombat) a fost transferată în Buda (apoi în Pesta, în anul 1784). La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, universitatea funcţiona cu patru facultăţi: teologie (catolică), drept şi ştiinţe administrative, litere şi filosofie şi medicină.
În general, perioada de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea o putem caracteriza ca pe o epocă a modernizării, de recuperare a decalajelor care se înregistrau în Austro-Ungaria faţă de Europa de Vest.
În acest climat politic, social şi cultural, în perioada dualismului austro-ungar circa 2 600 de tineri români au studiat la instituţiile de învăţământ superior din Budapesta. Liantul comunităţii studenţilor români de aici era Societatea „Petru Maior”, care a fost un mic ostrov românesc într-un ocean al străinismului, după cum o numea scriitorul Alexandru Ciura.
Precum vedem, un punct de vedere distinct pe harta culturală a românilor din secolul al XIX-lea l-a reprezentat oraşul Budapesta. Cărţi de referinţă pentru istoria modernă a românilor, ziare şi reviste de prestigiu, societăţi culturale şi formarea universitară a mii de intelectuali români în instituţiile de învăţământ superior din Budapesta subliniază locul oraşului de pe Dunăre în afirmarea culturii româneşti în epoca modernă.
Ion BĂDOI: Începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, în Budapesta au studiat foarte mulţi tineri români, unii dintre ei devenind chiar lideri politici ai României, cum ar fi viitorii prim-miniştri: Octavian Goga, Alexandru Vaida-Voievod, Iuliu Maniu şi, oricât de surprinzător ar fi, Petru Groza şi viitorul patriarh Miron Cristea, pe numele lui de mirean Elie Cristea. Vă rog să ne vorbiţi despre cel care a ocupat prima catedră de Limba Română, Alexandru Roman, despre care se cunosc foarte puţine lucruri, dar şi de înflăcăratul lui discurs pe care-l rosteşte într-o frumoasă limbă maternă, la inaugurarea catedrei:”Stărui-voi a vă face cunoscută ţesătura acestei limbi şi frumuseţea ei, sunetele ei cele melodioase întipărind în inimile voastre dulceaţa sentimentelor ei, pentru ca astfel cunoscând legătura ce uneşte 10 milioane de fraţi să ştiţi a preţui, să ştiţi stima limba străbună…”…
Maria BERÉNYI: În 1863 este înfiinţată catedra de limba şi literatură română din Budapesta. Numărul studenţilor români înmulţindu-se la Universitatea pestană, iar Alexandru Roman, translator la Locotenenţă, intrând în contact cu ei, îi îndeamnă să solicite ceea ce li se cuvenea: o catedră de limbă română. Tot el era acela care le procura şi ziarul Naţionalul de la Bucureşti, ce venea pe numele şi răspunderea sa, într-o perioadă în care graniţele imperiului erau închise pentru presa şi literatura din România.
Întâlnirile sale cu studenţii aveau loc la cafeneaua “Korona Hertzeg” şi discuţiile pe tema catedrei româneşti se concretizează în petiţia din 10 noiembrie 1859 adresată episcopilor Andrei Şaguna şi Vasile Erdeli, prin care sunt solicitaţi să facă demersurile pentru înfiinţarea catedrei atât de necesară.
Argumentul este că numărul studenţilor români creşte la Universitatea pestană. În petiţie se mai arăta şi faptul că această limbă se preda şi la alte universităţi, cum sunt cele din Petersburg, Torino şi Breslau.
Intervenţiile la guvern din partea episcopilor rămân fără vreo urmare. În februarie 1861, Iosif Vulcan îşi exprima speranţa că se va realiza totuşi această cerinţă, deoarece în acel an la Universitatea din Pesta studiau 28 de tineri români.
Odată cu instaurarea regimului liberal, consiliul locotenenţei trimite memoriile episcopilor conducerii Universităţii, pentru a se pronunţa pe această temă. Facultatea de filozofie, de care urma să depindă noua catedră, declara că acceptă înfiinţarea catedrei de limba română.
În anul 1861 Societatea de lectură a tinerimii române de la Universitatea din Pesta (viitoarea “Petru Maior”) interveni la Locotenenţă printr-o petiţie, în care urgentează numirea profesorului de limba şi literatura română.
În sfârşit, catedra a fost obţinută, iar la 27 aprilie 1863 Alexandru Roman îşi rosteşte discursul inaugural, spunând printre altele: “Stărui-voi a vă face cunoscută ţesătura acestei limbi şi frumuseţea ei, sunetele ei cele melodioase întipărind în inimile voastre dulceaţa sentimentelor ei, pentru ca astfel cunoscând legătura ce uneşte 10 milioane de fraţi să ştiţi a preţui, să ştiţi stima limba străbună ce poartă urme de adânci cărunţete (…)”
Cuvântarea a impresionat adânc pe studenţi şi promisiunea lui Roman de a fi mereu alături de ei nu s-a dezminţit de-a lungul întregii sale vieţi.
Evenimentul este deosebit de apreciat de presa românească, cât şi de o seamă de personalităţi proeminente. Numit la început ca profesor suplinitor, va deveni profesor titular doar în 1872.
Alexandru Roman, membru al Academiei Române, a ocupat această catedră până în anul 1897. În aceasta perioadă i-a avut ca studenţi, printre alţii, pe Ioan Slavici, Iosif Vulcan, Enea Hodoş, Vasile Goldiş, Amoş Frîncu, Virgil Oniţiu, Elie Cristea, Valeriu Branişte, Aurel Lazăr, Ilarie Chendi şi alţii.
S-a străduit, de-a lungul anilor, să-şi ţină cursurile la nivelul cuceririlor ştiinţei vremii sale, îmbogăţându-le mereu. El citeşte, se documentează neobosit. Acumulează o bibliotecă bogată şi numeroase date literare. Corespondează cu George Sion, Alex. Urechia, cerând date biografice despre Eliade Rădulescu (pentru cursul său) şi despre mulţi alti poeţi şi prozatori mai vechi, ori din epoca sa. Aduce de la Bucureşti lăzi întregi de cărţi, pentru a ţine pasul cu ultimele rezultate ale ştiinţei filologice şi ale literaturii vremii sale.
Al. Roman întreţine şi unele legături cu o seamă de învăţaţi străini. Astfel, l-a invitat pe prof.univ. Adolf Schmidt să descrie geografia, geologia şi etnografia Bihorului, obţinând un ajutor financiar de la episcopul Erdeli. Intră în corespondenţă cu Vegezzi Ruscalla, profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Torino, căruia-i trimite ziarul Concordia şi date privind românii din Ungaria, Bucovina şi Transilvania.
Pentru Al. Roman nu a fost uşor să-şi menţină catedra în cursul anilor, deoarece trebuia să facă faţă numeroaselor şicane la care era supus. Astfel, în anul şcolar 1895-96, orarul juriştilor era în aşa fel aranjat încât acestora le era peste putinţă să frecventeze orele sale de limba română.
Legăturile lui Roman cu „Societatea Petru Maior” de la Universitatea din Budapesta au fost directe şi strânse pe toată durata vieţii sale. El o ajută material, cu bani şi numeroase cărţi, pe care le donează bibliotecii studenţilor. Ia parte la menifestările acesteia. Societatea îl declară şi membru de onoare. Al. Roman, ca şi alţi fruntaşi naţionali, Vincenţiu Babeş şi Mocioniştii, erau salutaţi cu bucurie în mijlocul studenţilor, cu ocazia balurilor, ori a altor manifestări.
Cu prelijul alegerii lui Al. Roman ca deputat, o delegaţie a studenţilor l-a felicitat călduros, exprimându-şi bucuria că Roman, ca profesor de limba şi literatura română, „nesmintit va lupta pentru egala îndreptăţire a limbii române”, în parlamentul maghiar.
O manifestare deosebită a ataşamentului şi devotamentului studenţilor români faţă de profesorul lor a avut loc în februarie 1893, cu ocazia aniversării a 30 de ani de cînd Al. Roman ocupa catedra de limba şi literatura română. De ani de zile, scrie Tribuna, Gazeta Transilvaniei şi Telegraful Român, nu s-a mai văzut la Budapesta o asemenea manifestare românească.
Tineretul luase hotărârea să-l serbeze pe Al. Roman, “care ocupa un loc de frunte între aleşii mult cercatului nostru popor”.
Banchetul festiv a avut loc sâmbătă, 11 februarie 1893, ora 8,15 seara, la “Grand Hotel Hungaria”. La sosire, tinerii l-au aclamat, i-au intonat “imnul”, atât de drag lui Roman, “Deşteaptă-te române”, şi i-au alcătuit un cordon de la uşă până la masă prin care încărunţitul dascăl, cu zâmbetul pe buze şi cu lacrimi de fericire în ochi, trecea strângând mâinile studenţilor săi. Pereţii erau drapaţi cu tricolorul românesc şi cu monogramul lui Al. Roman cioplit în piatră şi sub care erau gravate cifrele 1863–1893. Studentul C. Perşinariu îi predă un album lucrat la Viena, dând citire adresei de felicitare. Odată cu predarea albumului avu loc şi dezvelirea portretului său pictat în ulei.
Studentul Ilie Cristea rosteşte cuvântarea festivă, care-i subliniază meritele, de mare dascăl al tinerimii române, după care Al. Roman răspunde, mulţumind pentru magnifica manifestaţie, îndemnându-i să se înzestreze cât mai bine cu armele ştiinţei, căci “ştiinţa e putere”! La festivitate au participat prinţul N. Cantacuzino, viceconsulul României la Budapesta, părintele Pavel Bolda, Iosif Pop, jude la Curie, Ioan Poruţiu, vechiul său amic şi “tovarăş în suferinţe”, fratele său Iosif Roman şi, bineînţeles, soţia sa, Leontina. Rectorul şi decanul erau reprezentaţi prin absolventul Aurel Cosma.
Fără îndoială, Al. Roman şi-a iubit misiunea de profesor cu pasiune şi dăruire şi dintre toate funcţiile pe care le-a îndeplinit, de aceasta s-a simţit cel mai ataşat. Scriindu-i lui Ioan Bianu, şi folosind titlul de dascăl, se simte datorat să mărturisească: „Eu unul, deşi am avut mai multe feluri de ocupaţiuni, deci şi titluri (de deputat, redactor etc.) dar mai mult ţin la acest frumos titlu şi cu plăcere sufletească privesc la legiunea de învăţăcei cărora le-am fost dascăl în timp de 33 de ani”.
Afecţiunea şi recunoştinţa foştilor săi studenţi îl urmăresc încă mult timp după dispariţia sa, căci, chiar dacă nu a fost un savant strălucit, a înţeles misunea sa şi rolul catedrei sale. Criticul literar Ilarie Chendi spunea în 1910, despre Al. Roman, că era înzestrat cu mult bun simţ, „cu un frumos dar de vorbire, inima lui românească era un izvor de veşnice îndemnuri, cursurile lui te ispitea prin evlavia faţă de trecutul nostru literar şi istoric. Era o atmosferă prielnică şi sănătoasă în jurul bătrânului academician şi tinerii noştri sub influenţa lui, ieşeau mai oţeliţi în dragostea de neam.”
Ion BĂDOI: Tinerii patrioţi români, veniţi la studii în Budapesta, au dovedit un apetit extraordinar pentru afirmarea limbii române, a istoriei străvechi, prin înfiinţarea de societăţi literare şi manifestaţii cultural-ştiinţifice, dar şi prin editarea de reviste cultural- literare. Vă rog să ne vorbiţi despre aceşti tineri minunaţi şi ideile lor naţionale, progresiste…
Maria BERÉNYI: Liantul comunităţii studenţilor români care studiau la Budapesta era Societatea „Petru Maior”, fondată în anul 1862. „Aceasta era vatra în jurul căreia ne strângeam toţi ca albinele în jurul mătcii. Aici ne cunoşteam, aici se legau prieteniile, aici ne ţineam la curent din ziare cu evenimentele zilei, aici se discutau problemele care ne interesau, aici se aduceau, se luminau şi se recucereau cei cu sentimentul naţional aţipit. Şi tot aici ne distram în orele libere asistând la matchurile spirituale ale celor mai dotaţi cu spirit de observaţie şi uneori ai ghiduşilor mereu pişcaţi şi aţâţaţi de cei dornici de a-i vedea în febră.” Societatea „Petru Maior” a fost un mic ostrov românesc într-un ocean al străinismului, după cum o numea scriitorul Alexandru Ciura.
Societatea „Petru Maior” a fost locul central din viaţa studenţimii, unde de multe ori şi-au găsit şi primul quartir, prima gazdă. Rar student român la Budapesta – îşi aminteşte Al. Lupeanu Melin – care pînă a apuca să colinde pe rând evreii din cartierul Józsefváros aflându-şi locuinţă, să nu fi făcut mai întâi cunoştinţă cu podeaua ori cu mesele de la „Petru Maior” având drept pernă la căpătâi volumele groase ale lui Hurmuzachi ori colecţiile Familiei lui Vulcan ”.
Societatea “Petru Maior”, constituită la Budapesta în anul 1862 ca societate de lectură a studenţilor, era locul de adunare a studenţilor români, iar membri componenţi – tineri veniţi din toate colţurile Transilvaniei şi din multe alte părţi locuite de români, erau într-o strânsă legătură cu colonia românilor din capitala Ungariei. Cum era şi firesc societatea avea trainice legături cu “cei de-acasă”, cu personalităţi deosebit de valoroase din toate domeniile de activitate, unele având calitatea de membri onorifici. Poate fi amintit, în această situaţie, Partenie Cosma, cel care în anul 1862, cînd s-au pus bazele societăţii, a fost ales de membrii fondatori ca preşedinte şi care, mai târziu, în calitate de Director General al „Albinei” din Sibiu, a continuat să sprijine societatea. Mai pot fi enumeraţi ca membrii onorifici, Coriolan Brediceanu, avocatul din Lugoj, şi cunoscut om politic, Gheorghe Pop de Băseşti, marele proprietar, Paul Rotariu, avocatul din Timişoara, generalul Traian Doda s..a. Toţi aceştia aveau merite incontestabile în lupta naţională a românilor transilvăneni. Să nu omitem faptul că printre membrii onorifici era şi Ioan Slavici, pe care Huszár Antal îl considera “cel mai fanatic duşman al statului ungar şi al naţiunii maghiare.”
Alte nume ilustre, care de-a lungul timpului şi-au adus contribuţia la această societate a tinerimii române, au fost: Iosif Vulcan, Amos Frâncu, Valeriu şi Victor Branişte, Victor Babeş, Virgil Oniţiu, Elie Miron Cristea, Iuliu Maniu, Al. Vaida Voievod, Ilarie Chendi, Octavian Goga, Vasile Goldiş, Ioan Lupaş, Aurel Bănuţ, Nicolae Drăgan, Petru Groza, Onisifor Ghibu ş.a. Toţi au activat pe vremea studenţiei în cadrul societăţii iar în anii următori au recunoscut în această societate “o şcoală” formativă pe linia luptei naţionale.
“Universitarii noştri de la Budapesta, spune mai târziu Octavian Goga –acolo în inima unei ţări străine, plimbau cu ei le fiecare pas o psihologie particulară bine îngrădită faţă de orice influenţă dinafară. Studenţi ai universităţilor ungureşti, strânşi laolaltă, noi, de noi, într-o numeroasă familie … am eliminat, consecvent otrava disolvantă a educaţiei străine… la societatea “Petru Maior” unde ne adunam zilnic, retraşi după obiceiurile şi glumele noastre de acasă, perpetuând acolo departe spiritul local al Transilvaniei cu toate particularităţile lui”.
Din anul 1871 societatea îşi schimbă localul propriu. De aici încolo tinerii studenţi români se simt, în localul lor, ca acasă. În mijlocul capitalei străine aveau şi ei un colţişor care era numai al lor. Aici veneau aproape în fiecare seară spre a citi gazete şi pentru lecturarea cărţilor din bibliotecă. Când aveau vreo neplăcere şi îi cuprindea deznădejdea, în casa lor găseau vorba bună a unui coleg. Acolo se adunau duminicile după masă şi în şedinţe se citeau şi se criticau “operatele” lucrate peste săptămână. Discuţiile se încingeau şi se prelungeau de multe ori peste durata şedinţelor. Acolo însă îşi uitau animozităţile şi cu toate că discuţiile erau aprinse tinerii români se înţelegeau foarte bine.
Activitatea Societăţii “Petru Maior” nu trebuie căutată în procese verbale, zice un fost membru, ci în ceea ce nu este scris în ele, fiindcă nu se putea scrie niciodată. Tinerii veneau din satele Transilvaniei dezorientaţi, unii dintre ei trecuseră prin şcoli româneşti, dar cei mai mulţi erau absolvenţi ai şcolilor ungureşti. În ei se zbăteau două lumi, lumea de acasă, din Transilvania, cu limba pe care o învăţaseră de la mama, şi lumea şcolii, cu limba ungurească, cu profesorul de istorie care vorbea despre trecutul şi viitorul unguresc, dar nu avea cuvinte decât de milă şi ironie pentru neamul de ciobani săraci, care era tolerat.
Din întrunirile zilnice şi citirea „operatelor particulare” se naşte ideea unei reviste literare. În anul 1876, urmare unor strădanii deosebite apare primul număr al revistei “Roza cu ghimpi” al cărei redactor era Lazăr Petrovici.
Revista apărea de două ori pe lună într-un singur exemplar scris cu mâna publicând cele mai reuşite “operate” ale membrilor societăţii. În conţinutul ei revista avea un pronunţat caracter umoristic, dar ea furniza şi informaţii despre preocupările studenţilor din Budapesta, fiind o adevărată arhivă a societăţii.
Un moment de vârf în activitatea societăţii “Petru Maior” este tipărirea lucrării lui Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia. Tipărirea se face la Gherla, în 2000 de exemplare însă ediţia nu este prea îngrijită. Revista “Roza cu ghimpi” şi-a continuat apariţia pînă în 1894-1895 avînd ca redactori personalităţi ca: Amoş Frâncu, V. Oniţiu etc. Prin conţinutul său, fără o evidentă continuitate de preocupări, revista stabileşte un “contact” viu între membrii săi şi stăruie să încadreze activitatea tinerimii române din Budapesta în mişcările culturale a tuturor românilor.
Societatea a redactat mai multe publicaţii, cea mai cunoscută fiind revista Luceafărul redactată de Octavian Goga, Oct. C. Tăslăuanu, Ioan Lupaş şi alţii. Apariţia noii publicaţii a fost întîmpinată cu mult entuziasm pe toate meleagurile Transilvaniei şi chiar dincolo de munţi. Scrisori de încurajare, însoţite de promisiuni de ajutorare financiară, soseau aproape zilnic. Astfel, acţiunii lor s-au alăturat mari nume ale culturii şi spiritualităţii româneşti: Nicolae Iorga, Alexandru Mocioni, Elie Dăianu, Ion Pop-Reteganul, Vasile Pârvan, Sextil Puşcariu etc.
Istoricul revistei Luceafărul se confundă pînă la un punct cu povestea zbuciumată a unei întregi generaţii. Legătura dintre ele este indestructibilă. Greu ne-am putea imagina una fără alta. Căci, dacă sînt reviste neutre, reci, pe a căror hîrtie putea scrie orice generaţie şi orice grupare estetică, Luceafărul nu putea fi decît a acelui loc, a acelui moment istoric şi a acelor oameni care şi-au lăsat cu generozitate tinereţea, idealurile, zbuciumul şi durerile lor în paginile ei. De aceea poate n-a existat niciodată o acţiune literară care, cu mijloace atât de modeste şi în condiţii atât de vitrege, să cunoască o izbândire mai deplină. Gruparea studenţilor români din capitala Ungariei, la o prima vedere, pare a se fi înfiripat la întâmplare. Nimeni nu le-a făcut un program, nimeni nu i-a organizat după vreun principiu sau manifest estetic, dar toţi erau uniţi în acelaşi curent şi se simţeau animaţi de aceleaşi visuri îndrăzneţe. Gruparea de la revista Luceafărul n-a însemnat numai o atitudine literară nouă, căci tinerii ardeleni de la Budapesta au ţintit mai adânc, având înaintea lor imaginea viitorului, preocupându-se să realizeze idealurile unei întregi colectivităţi. Programul li-l făcuseră înseşi realităţile social-istorice. Mai întâi ei ştiau că au datoria să deschidă cu condeiele lor drumul pe care dorobanţii îl vor uda cu sânge. Ştiau că gazetarii puteau fi combatanţi, că scriitorul trebuie să fie un tribun, un apostol al mulţimii, un semănător de biruinţă şi un mare pedagog al neamului. O bună revistă literară – socoteau ei în unanimitate – „e chemată să afirme şi să apere astfel de principii.”
Octavian Goga a devenit poet în coloanele acestei reviste (1902-1906), editată la Budapesta şi aici i s-a publicat primul volum de poezii (Poezii, 1905).
Ion BĂDOI: Aceste societăţi literare erau doar un mijloc de a dezbate probleme strict scriitoriceşti sau aveau şi un caracter politic, naţional?
Maria BERÉNYI: Societatea „Petru Maior” încearcă să se încadreze în mişcarea naţional-culturală din acea epocă, luând parte la manifestări culturale ale vremii. Reprezentanţii societăţii sunt prezenţi la serbările organizate în memoria lui Ştefan cel Mare la Putna, în 1871 şi apoi în 1904, la jubileul de 40 de ani de la apariţia revistei Familia şi sărbătorirea lui Iosif Vulcan (prin O.Goga), la inaugurarea Muzeulului ASTREI, etc. Participarea societăţii la aceste manifestaţii a creat posibilitatea întâlnirii cu reprezentanţi ai altor asociaţii studenţeşti, cu marile personalităţi ale vremii.
În afară de aspecte cu caracter literar-cultural, în cadrul dezbaterilor societăţii se abordează chestiuni cu conţinut politic, la ordinea zilei. Deşi oficial societatea nu putea să desfăşoare activitate politică, în statute fiind precizat că este exclusă „total” discutarea oricăror probleme ce s-ar referi la politica curentă, aspectul naţional-politic este prezent în toate acţiunile ei, începând cu obişnuitele adunări săptămânale şi încheind cu acţiunile de mai mare amploare. Studenţii din Budapesta, ca de altfel şi din alte centre universitare, cu elanul şi entuziasmul caracteristic vârstei, au încercat să fie la curent şi să participe la viaţa naţional-politică, atît de frămîntată, a vremii.
Tinerimea română din Budapesta este în contact permanent cu viaţa culturală şi politică din Transilvania. În sînul studenţimii de la Societatea „Petru Maior” s-au profilat două orientări, ca o reflectare a bifurcării luptei burgheziei româneşti din Transilvania în gruparea aşa-numită „pasivistă” şi cea a „activiştilor”, după Conferinţa de la Miercurea (1869).
Cu prilejul Memorandului din 1892 şi al procesului care a urmat, studenţii români din Budapesta îşi manifestă cu tenacitate năzuinţele de realizare a idealurilor politice. De acum se înfiripă tot mai numeroase contacte şi legături cu diferite celebrităţi din regat, cu personalităţi şi instituţii care oferă sprijin moral şi material tinerilor studioşi din capitala Ungariei. Studenţii din Budapesta au contribuit la adunarea datelor pentru redactarea cunoscutei Replici, care este semnată şi de studenţii din capitala Ungariei.
Ion BĂDOI: Ce ne puteţi spune despre începuturile teatrului în Transilvania, despre întâlnirea dintre tânărul Mihai Eminescu şi Iosif Vulcan, dar şi despre „Constituirea “Societăţii pentru fond de teatru român” ?
Maria BERÉNYI: Interesul transilvănenilor pentru teatru creşte foarte mult după încheierea pactului dualist. În această atmosferă efervescentă favorabilă întemeierii unui teatru românesc, face Mihail Pascaly primul său turneu în Transilvania, în vara anului 1868. El dă reprezentaţii în mai multe oraşe (Braşov, Sibiu, Timişoara, Lugoj, Arad, Oraviţa), fiind peste tot aşteptat cu nerăbdare şi primit călduros.
La Arad, Pascaly împreună cu soţia sa a fost găzduit în casa avocatului arădean Ioan Popovici-Desseanu (originar din Bichiş). În trupa lui Pascaly se găsea, ca sufleor şi Mihai Eminescu. În această casă face cunoştinţă personală Iosif Vulcan cu marele poet român Mihai Eminescu, care în 1865 debutase în foaia pestană Familia redactată de Vulcan, care îi era și nașul literar, strămutându-i numele Eminescu, din Eminovici.
În afară de Millo şi Pascaly, în Transilvania, Banat şi Crişana au dat spectacole G.A.Petculescu şi I.D.Ionescu. Acesta din urmă a ajuns şi la Giula, Macău şi Pesta.
Un turneu cu răsunet peste decenii a efectuat în părţile Aradului echipa cupletistului braşovean I.D.Ionescu (el este Ionescu de la Union, în drama lui Caragiale O noapte furtunoasă). Artistul însoţit de scriitorul Ioan Slavici a ajuns în 1872 şi la Giula. A avut mare succes şi la Budapesta, şi Viena. În timpul cât a stat la Viena, Ionescu a avut un oaspete renumit: pe marele artist italian Rossi, din partea căruia a fost lăudat.
Campania pentru întemeierea unui teatru românesc în Transilvania și Ungaria se intensifică după turneele lui Millo şi Pascaly. La iniţiativă se angajează toate, sau aproape toate periodicele româneşti din Austro-Ungaria, în măsură diferită, prin redactorii lor sau prin colaboratori externi. Între ele, Familia din Pesta are rolul principal.
Iosif Vulcan, după o mai îndelungată vizită a sa la Bucureşti, ia iniţiativa şi publică în Familia în două numere consecutive articolul Să fondăm teatrul naţional (1869). După ce caracterizează teatrul ca pe o înaltă şcoală morală, umanitară şi patriotică, prin care poate fi cultivată limba, Vulcan expune posibilităţile concrete ale acţiunii de instituire a teatrului în limba română. Se propune formarea de comitete filiale pentru adunarea contribuţiilor băneşti, se recomandă organizarea, în beneficiul fondului de teatru, a unor reprezentaţii cu actori diletanţi (care ar putea fi îndrumaţi de M. Millo), a unor concerte şi serbări populare. Se arată că localul teatrului ar putea fi ridicat la Braşov, unde să fie stagiune de spectacole iarna, iar în restul anului să fie organizate turnee prin toată Transilvania.
Iniţiativa lui Vulcan a fost sprijinită cu însufleţire de mai mulţi intelectuali, printre aceştia amintim şi doi tineri studenţi, ambii colaboratori ai Familiei şi ambii influenţaţi de turneul lui Pascaly, unul ca tovarăş al trupei iar celălalt ca spectator: Mihai Eminescu şi I.AL.Lapedatu. Primul studia la Viena, al doilea la Paris. Articolele lor au amplificat punctul de vedere al lui Vulcan şi au relevat noi aspecte ale problemei, îndeosebi cu privire la repertoriu.
Pe lîngă discuţiile purtate prin Familia şi Federaţiunea Vulcan a avut totodată numeroase întrevederi şi cu deputaţii români din Budapesta, – Familia apărea atunci în capitala Ungariei- şi îndeosebi cu Alexandru Mocioni şi Iosif Hodoş. Cel din urmă ridicase în parlament, încă în 1868, chestiunea fondării unui teatru românesc; se cerea un teatru în care să se poată juca şi piese în limba română. Hodoş, în cadrul dezbaterilor parlamentare din 10-12 februarie 1870 ceru să se voteze un ajutor de 200.000 fl. pentru înfiinţarea unui teatru naţional românesc. Cererea nu a fost luată în consideraţie, deşi a fost sprijinită de Deák Ferenc. La începutul anului 1870 şi ceilalţi deputaţi români repun în discuţia parlamentului ungar problema teatrului românesc, de data aceasta cu mai multă îndrăzneală şi insistenţă, dar, fireşte, tot fără rezultat pozitiv. Deputaţii care pledează pentru această „cauză naţională” sunt: Iosif Hodoş, Sigismund Borlea, Eugen Ion Cucu, Mircea V.Stănescu şi Vincenţiu Babeş. În urma discuţiilor din parlament, românii s-au convins că zadarnic aşteaptă ajutor din partea statului. Ca să-şi realizeze dorinţa trebuie să se recurgă la contribuţia benevolă a întregii populaţii româneşti de dincoace de Carpaţi.
Paralel cu discuţiile purtate în presă şi în parlament pentru un teatru românesc, demarează şi acţiunea concretă în vederea realizării acestui deziderat. La începutul lunii decembrie 1869, are loc în casa lui George Mocioni o întrunire a intelectualilor, a deputaţilor români din Pesta, la care este invitat şi Iosif Vulcan.Se discută problema întemeierii teatrului românesc şi se hotărăşte ca după Crăciun să fie convocată toată „inteligenţa” română, care să decidă instituirea unui comitet ce urma să adune ofertele pentru teatru.
În luna februarie 1870, intelectualitatea se întruneşte de două ori la George Mocioni. La cea de-a doua reuniune au fost prezenţi aproape toţi deputaţii români din parlament. Preşedinte al adunării a fost ales George Mocioni, iar secretar Iosif Vulcan. Cu toţii au fost de acord că este necesară crearea teatrului românesc. S-au înţeles că trebuie convocată o adunare generală cu toată inteletualitatea. În acest scop, s-a întocmit şi lansat un apel Către inteligenţa română din Budapesta, prin care aceasta era convocată pe data de 28 februarie, pentru a lua hotărâri serioase.
Mulțumită acestor inițiative s-a constituit la Budapesta în 1870 „Societatea pentru fond de teatru român”.
Societatea pentru fond de teatru român are merite incontestabile în impulsionarea mişcării culturale a actorilor amatori. A reuşit să-şi creeze puncte de legătură în majoritatea oraşelor din Transilvania, să organizeze importante acţiuni cu caracter cultural-artistic. Societatea şi-a format mai multe filiale care la rândul lor au contribuit intens la propagarea culturii în limba română. Societatea a organizat turnee în cadrul cărora coruri şi trupe de teatru au ajuns în multe localităţi transilvane, atât urbane, dar mai ales rurale. Reprezentaţiile susţinute în sate prilejuiau organizarea unor „baluri naţionale”, adevărate evenimente culturale în sânul acestor comunităţi. Se poate afirma că mişcarea teatrală în Banat şi Crişana s-a dezvoltat îndeosebi în cadrul mişcării corale. S-a jucat teatru românesc cu trupe de adulţi şi şcolari, de ţărani, de meseriaşi şi de intelectuali. Astfel, mişcarea teatrală iniţiată de intelectualitatea românimii din Budapesta a devenit un instrument de culturalizare a maselor, a devenit un eveniment social prin care trupele de actori amatori au antrenat întreaga populaţie românească din Transilvania şi Ungaria.
Activitatea Societăţii are meritul de a fi format în primul rând o tradiţie teatrală românească, având priză directă în mase, cu interpreţi recrutaţi, de dragul artei, dintre intelectualii satelor şi ai oraşelor. În Transilvania şi Ungaria, teatrul nu a constituit un „loc de distracţiune„, ci, alături de şcoală, biserică, presă, a determinat o mişcare culturală cu adânci implicaţii politice şi sociale. Este adevărat că Societatea pentru fond de teatru român nu şi-a atins scopul propus, dar în cei 64 de ani de existenţă (1870-1934) a revărsat multă lumină şi bucurie, ore de destindere, adunările sale fiind adevărate academii populare ale culturii româneşti din Transilvania şi Ungaria.
Ion BĂDOI: Cum s-a dezvoltat şi în ce condiţii a evoluat presa de limbă română din Budapesta acelor ani? Puţini români cunosc faptul că marele Ion Luca Caragiale i-a vizitat de câteva ori pe tinerii români din Budapesta, că a colaborat la ziarele de acolo şi că, deşi se afla autoexilat la Berlin, dorea să scoată o revistă literară acolo, pe care o şi intitulase „Momente Libere”. Vă rog să prezentaţi cititorilor noştri această „afacere” a minunatului umorist român…
Maria BERÉNYI: Rodnica activitate desfăşurată de Societatea „Petru Maior” a atras atenţia unor personalităţi politice şi culturale, care au încercat la rândul lor s-o cunoască mai bine şi s-o sprijine. Amintim în acest sens interesul precum şi sprijinul acordat în publicaţii de Émile Picot şi prof.Weigand. În toamna anului 1910, Societatea „Petru Maior” a fost vizitată de Ion Luca Caragiale. În hotelul Saskör cam 200 de studenţi români l-au sărbătorit pe marele scriitor şi dramaturg român în capitala Ungariei. Caragiale când trecea prin capitala Ungariei totdeauna se întâlnea cu reprezentanţii societăţii.
Dimitrie Birăuţiu a editat în tipografia lui din Budapesta cele mai multe cărţi ale scriitorilor români din Transilvania şi Banat. La el au apărut în 1908 versurile în grai bănăţean ale lui George Gîrda din Făget, într-un volum intitulat Bănatu-i fruncea. Avea instalaţii moderne de poligrafie. Revista Luceafărul, organul literar a Societăţii Studenţeşti „Petru Maior”, publicată, la începutul apariţiei, în Budapesta şi tipărită de Birăuţiu, este o dovadă de superioară realizare grafică. Dimitrie Birăuţiu a fost prieten cu mulţi scriitori, care s-au perindat prin tipografie. Le-a publicat cărţi, a întreţinut cu ei corespondenţă şi le-a dat concursul în toate problemele legate de preocupările sale. Aş vrea să remarc că Dimitrie Birăuţiu era prieten şi cu Ion Luca Caragiale, cu care discutase şi un proiect de a scoate împreună la Budapesta o revistă literară română cu titlul Momente libere.
La moartea lui Caragiale, în 1912, Birăuţiu a publicat, în amintirea marelui dramaturg român, scrisori şi date inedite despre planul lor din 1910 relativ la aceasta publicaţie de literatură destinată românilor din fosta monarhie.
Deşi nu s-a realizat, proiectul prezintă un deosebit interes pentru istoria literară şi în special pentru completarea informaţiilor biografice despre Caragiale.
Ion BĂDOI: Să ne întoarcem, cu voia Domniei Voastre, la un nume important al acelei vremi, la Alexandru Roman, şi la câteva versuri care îi erau dedicate de români:
„ Plânge mierla prin păduri,
Robu-i Roman la Unguri
Pentru sfânta direptate,
Că noi n-avem din ea parte
Stăpânii s-au mâniat
Că Roman a cuvântat
Şi în Dietă şi în tipar
A spus chinul nost amar…”
Se remarcă, în acea perioadă, câteva reviste deosebit de active: „Federaţiunea” , „Familia” şi „Albina”, cu contribuţii remarcabile la „cauza naţională română”, mai ales că aici şi-a început jurnalismul politic Mihai Eminescu şi chiar şi-a publicat primele poezii. Care a fost rolul şi ecoul acestor publicaţii în rândul românilor din Transilvania şi Ungaria?
Maria BERÉNYI: Alexandru Roman, care redactase ziarul politic „Federaţiunea”, a fost condamnat într-un proces de presă în 6/18 martie 1869 la închisoare de stat de un an de zile şi la amendă de 500 fl. Însă chiar în ziua aceea alegându-se deputat la Ceica în Bihor, sentinţa nu s-a putut executa decât la începutul anului 1870, în închisoarea de stat din Vaţ.
Sub impresiunea acelei întemniţări a scris Iosif Vulcan strofele, pe care le-a publicat în „Hora lui Roman” aparută în revista „Gura Satului” din Budapesta.
Alături de şcoli şi asociaţiile politico-culturale presa reprezintă o sursă de mare valoare încă de la începuturile sale. Budapesta a dispus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de o presă activă, care a avut o arie largă de acţiune în comunitatea românească din Ungaria şi Transilvania: politică, social-economică, culturală şi literară. În această perioadă au apărut aici 52 de foi şi reviste româneşti. Presa a modelat conştiinţa publică românească în spiritul valorilor culturii româneşti şi al marilor aspiraţii de libertate şi unitate naţională. Influenţa presei din capitala Ungariei asupra spiritului public românesc a avut un rol educativ imens prin formarea unor curente de opinii culturale sau politice. Funcţia naţional-culturală a presei româneşti din Budapesta a dobândit aspecte particulare de la un organ de presă la altul, în funcţie de timp şi de conjuctura politică
La Pesta a debutat, în 1866, cel mai important poet, Mihai Eminescu, în revista Familia a lui Iosif Vulcan care a schimbat numele din Eminovici în Eminescu.Tînărul poet în 1869 tot aici a debutat ca ziarist cu un articol despre teatru, pe urmă el şi-a publicat primele studii politice în Federaţiunea (1870) lui Alexandru Roman, ceea ce s-a soldat cu un proces de presă împotriva lui Eminescu din cauza antimaghiarismului acestor articole. Tânărul poet a reuşit să scape pentru că a plecat la Viena unde îşi făcuse studiile.
La Pesta şi la Buda au apărut numeroase reviste şi ziare româneşti: Bibliotecă românească, 1821-1834; Albina, 1869-1876; Aurora română, 1863-1865; Condordia, 1861-1870; Familia, 1865-1880; Federaţiunea, 1868-1876; Gura satului, 1867-1871, Muza română, 1872; Priculiciul, 1872; Speranţa, 1863; Umoristul, 1863-1866. Iar la Budapesta unificată s-au editat Adevărul, 1903-1917; Cucu, 1910, 1918; Foaia ilustrată, 1907-1919; Luceafărul, 1902-1906; Lupta 1906-1910; Poporul român, 1901-1914; Şezătoarea, 1875-1880. Viitorul, 1883-1885. Majoritatea acestor reviste a ajuns şi în Principatele Române.
Apărută ca expresie a unor nevoi imperioase culturale şi politice, presa s-a preocupat, de la începuturile sale, să înfăţişeze în mod veridic fresca evoluţiei sociale, reflectând în mod fidel aspiraţiile şi realităţile epocii, mentalitatea şi sensibilitatea societăţii din perioada respectivă, tendinţele, direcţiile de dezvoltare şi nivelul atins de cultura care i-a dat viaţă şi pe care o reprezintă în capitala ungară.
Este un merit şi un titlu de nobleţe al presei româneşti de aici, în întregul ei, de a fi fost ilustrată de numele celor mai înaintate personaliţăţi din diferite vremuri. Examinarea evoluţiei presei româneşti relevă că în fruntea ziarelor şi revistelor, ca fondatori sau redactori, au stat cei mai înfocaţi militanţi pentru drepturile culturale, naţionale şi politice ale românilor. De multe ori gazetarul s-a identificat cu luptătorul politico-cultural. În fruntea gazetelor s-au aflat elitele spiritualităţii româneşti, cei mai de seamă cărturari şi literaţi.
Ion BĂDOI: Care este, stimată Maria Berényi, rolul Bisericii Ortodoxe Române în păstrarea limbii române şi identităţii româneşti în comunităţile de români din Ungaria, mai ales că au apărut şi religii noi, la care au aderat mulţi români, unde slujba se ţine în limba maghiară?
Maria BERÉNYI: Sunt puţine naţiunile europene care datorează atât de mult bisericii şi clerului cât datorează românii din Transilvania şi Ungaria. În lipsa unei nobilimi bogate şi culte, în lipsa unor burghezii numeroase şi înstărite, biserica şi preoţimea secole de-a rândul au dat comunităţii naţionale româneşti, în mediul ortodox ca şi în cel greco-catolic, elita sa conducătoare, principalul scut de apărare al limbii şi etniei sale.
La nivel central biserica a adus naţiunii un patron spiritual, un angrenaj al culturii scrise, un comandament politic, o reţea ierarhică compactă, un grad mai mic sau mai mare de autonomie.
Biserica a fost în istoria românilor nu numai factor de viaţă religioasă, ci şi creatoare de cultură şi civilizaţie. Cărţi şi monumente de mare frumuseţe au fost rodul credinţei.
Cultura românească din Ungaria s-a păstrat şi răspândit prin mijlocirea bisericii şi a şcolii. Aceste instituţii au fost ajutorate de societăţile culturale şi de românii mai înstăriţi, care formau şi constituiau fundaţii, deveneau mecenaţii culturii româneşti de aici. Constituirea asociaţiilor sau fundaţiilor culturale este o activitate caracteristică secolului al XIX-lea, cu preponderenţă, dar şi primelor decenii ale secolului XX. Fundaţiile şi asociaţiile, mai ales acelea constituite din iniţiativa unor personalităţi culturale, au avut drept obiectiv şi ajutorarea elevilor şi studenţilor silitori, care nu dispuneau de posibilităţi materiale pentru a-şi termina studiile, cu scopul de a contribui la culturalizarea maselor, fortificând conştiinţa de identitate.
Puţinii intelectuali şi gospodarii mai înstăriţi români din Ungaria, erau receptivi şi deschişi iniţiativelor bisericeşti, şcolare, culturale şi filantropice. S-au ataşat mai multor asociaţii culturale din Bihor şi Crişana. Făceau donaţii umanitare, dădeau bani pentru ridicarea unor busturi ale oamenilor celebri, pentru ajutorarea instituţiilor pedagogice şi teologice, pentru edificii culturale.
Aceste pături de români erau abonaţi la mai multe reviste culturale, erau prenumeranţii a numeroase cărţi. În trecut difuzarea şi editarea cărţilor era ajutată material de mai multe personalităţi, societăţi culturale, mecenaţi, etc. La cărţi, viitorii cititori se abonau înainte de editare. Aşa, editorii şi autorii volumelor, aveau o garanţie pentru difuzarea publicaţiilor şi pentru obţinerea fondurilor necesare. Această formă de „mecenat colectiv”, cum a fost sistemul prenumeranţilor, este mult mai complexă decât o simplă finanţare a editării unei cărţi de către un grup de prenumeranţi. Participarea la o listă de subscripţie pentru tipărirea unei cărţi echivala cu un act patriotic, iar faptul de a apărea pe această listă, pe lângă ceilalţi „prieteni ai Muzelor” constituia un prilej de mândrie pentru cei care se vedeau în felul acesta alături de cei mai reprezentativi oameni de cultură.
Urmărind procesul istoric din secolele XIX- XX, românii din Ungaria de azi au desfăşurat o largă acţiune în direcţia dezvoltării vieţii culturale, în primul rând a creării societăţilor de lectură şi asociaţiilor culturale şi corale, mulţumită contactului cu viaţa cultural-naţională din Bihor şi Crişana. Prin aceste asociaţii, alături de biserică şi şcoală şi-au menţinut limba şi identitatea naţională.
Crearea asociaţiilor a dinamizat mişcarea cultural-naţională, accesul categoriilor sociale de jos, inclusiv a comunităţii săteşti (chiar dacă o face prin elita locală) la actul de cultură. Laicizarea mişcării naţionale nu a tras după sine respingerea în bloc, înlăturarea elementelor clericale din mişcarea cultural-naţională. Dimpotrivă, biserica, instituţie naţională cu o organizare ierarhică şi funcţională bine precizată, a continuat să reprezinte o componenţă importantă în mişcarea de emancipare naţională. Nu întâmplător, dintre reprezentanţii comunităţilor noastre la mai multe asociaţii şi manifestări culturale, unul cel puţin (alături de învăţător sau notar, dacă acesta era român) era preotul satului.
( va urma )
A consemnat
Ion BĂDOI