Să scoatem împreună la lumină icoana uitată a României
de Dr. Ovidiu Hurduzeu
Iubiţi fraţi întru Domnul Nostru Iisus Hristos,
Ne-am adunat astăzi spre a gândi şi, mai ales, a porni o împreună-lucrare menită să scoată la lumină icoana uitată a României, satul nostru, această fereastră prin care românul a privit până mai ieri lumea văzută şi cea nevăzută.
Odată, un muzeograf s-a dus la nişte săteni cu gând să cumpere o fereastră veche pentru Muzeul Ţăranului Român. Ţăranul s-ar fi învoit, dar ţăranca a zis: nici vorbă, cum să vând eu fereastra prin care am privit lumea atâţia ani?
Spre deosebire de femeia care nu a vrut să-şi vândă fereastra casei întrucât s-ar fi lipsit de o deschidere spre cealaltă dimensiune a omului, noi am vândut satul românesc, fereastra prin care această ţară s-a deschis timp de milenii spre comuniune cu Biserica lui Hristos şi întreaga creaţie materială.
Mulţi români deplâng decăderea economică şi biologică a comunităţilor rurale.
Cea mai mare distrugere este însă în noi – noi nu mai privim lumea cu ochii ţăranului de odinioară – şi, la fel de mare, este pustiul din sufletul satului nostru, devenit o „localitate”, o fereastră închisă în spatele căreia se sting încet viaţa şi speranţa.
Nu ne-am adunat însă aici să ne lamentăm. Creştinii sunt chemaţi să afirme o lume aşa cum ar trebui să fie şi să refuze lumea aşa cum este. Duhul Sfânt a vrut să ne aflăm împreună pentru a încerca să găsim căile prin care satul românesc să redevină un chip frumos, o oglindă a creaţiei divine şi scara către Dumnezeul în Treime.
Ce s-a întâmplat cu satul românesc în ultimii 60 de ani? Satul s-a urâţit, a devenit un corp social necrozat şi dezechilibrat, răvăşit de patimi care i-au pervertit identitatea tradiţională. Principala cauză a acestei urâţenii – înţeleg urâţenia ca o pervertire a naturii, un dezechilibru ontologic în sânul creaţiei – este slăbirea sau chiar ieşirea din comunitatea de iubire. Asupra satului românesc s-a revărsat un duh străin, un duh al separării, al lăcomiei şi egoismului. S-a slăbit mult comuniunea credincioşilor cu Dumnezeu şi întreolaltă şi, drept urmare, s-a pierdut dimensiunea liturgic-euharistică a existenţei.
Ţăranul de odinioară avea conştiinţa solidarităţii omului, nu numai cu semenii dar şi cu întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Spre ilustrare, câteva cugetări ţăraneşti citate de Ernest Bernea în Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român: „Pământul şi cerul se ţân
laolaltă, şi stelele, şi copacii şi omul ţân toate laolaltă. Da; cine le poate schimba? Nime!
Încă vine primăvara şi vara, apoi vine toamna cu ale ei şi la sfârşit iarna. Aşa sunt rânduite şi aşa merg… Lumea este aşa cum a lăsat-o Dumnezeu; aşa cum e, ea se ţâne, are o rânduiala, nu vezi?”.
Trufia, ieşirea din rânduială prin ruperea solidarităţii cu lumea era privită drept cauza căderii omului: „Lasă lucrurile să meargă în legea lor; ce te bagi în treburi dumnezeieşti? Te crezi mare, da’ te frângi. şi diavolu’ a vrut odată să întoarcă lumea altfeliu şi-o căzut. Omu’ să rămâna om!”.
Satul românesc tradiţional trăia efectiv timpul şi spatiul liturgic, creaţia reconstituită sacramental, unde se amestecă fără confuzie viaţa pământească şi cea cerească, istoria şi veşnicia.
Prin aceasta satul românesc, înainte de a fi o „structură socială” şi o „unitate economică”, era un eveniment de comuniune personală prin care transpărea zidirea nouă în Hristos. În sat, toate dimensiunile vieţii casnice, profesionale, artistice erau chemate „să se schimbe” la faţă, umplându-se de Duhul lui Dumnezeu, erau chemate să funcţioneze în chip de nouă viaţă în Hristos. Precum în Biserica primilor creştini, în universul satului, Euharistia continua să fie „o binecuvântare a lumii materiale, a roadelor naturii şi o raportare a tuturor acestora cu recunoştinţă şi evlavie la Creator” (Ioannis Zizioulas). Aş spune că satul tradiţional era aluatul care dospea întreaga frământătură a Creaţiei. Ţăranul lua în mâinile sale bătucite făptura zidită şi o întorcea ca dar Creatorului şi Dătătorului ei. Astfel, el recapitula şi integra în viaţa de zi cu zi „oferirea darurilor” (Anafura) când, în cadrul Sfintei Liturghii, lumea este închinată lui Dumnezeu, sublimată şi reorientată spre menirea ei autentică întru Iisus Hristos. Ţăranul con-lucra cu Duhul Sfânt şi cu aproapele lui, nu numai pentru mântuirea sa, dar şi pentru mântuirea întregii Creaţii, participa la evenimentul transfigurării şi înălţării ei la rangul de trup al lui
Hristos.
O viitoare renaştere a satului românesc va trebui să ia în consideraţie faptul că în ortodoxie totul este menit acestei împliniri liturgice. Sf. Maxim Mărturisitorul spunea că lumea este un templu cosmic în care omul îşi exercită sacerdoţiul. Totul poate fi sanctificat prin puterea harului (nimic nu este sacru în sine). Prin urmare, liturghia euharistică nu poate exclude viaţa economică. Satul românesc este chemat să acorde economiei şi vieţii sociale o valoare sanctificatoare. Dacă „satisfacerea nevoilor” nu este întru Dumnezeu, ea este lipsită de semnificaţie. Nu există o sferă economică neutră.
Economia nu este o extensie a tehnicii ci o prelungire a vieţii în comunitate, viaţă care nu poate fi înţeleasă în afara vieţii în Hristos. Nu putem să acceptăm faptul că sfera economică nu este şi ea o manifestare a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Economia este orientată fie spre Dumnezeu – şi atunci participă la marea iconomie cerească, fie către demonism – şi atunci devine activitatea „maimuţelor lui Dumnezeu”.
Economia de astăzi, profană, a profonat lumea. Ceea ce ieri era unic şi purta chipul lui Dumnezeu sau era insuflat de Duhul Lui a primit un preţ şi s-a transformat într-o marfă intersanjabilă. Valorile economice au înlocuit valorile creştine.
Economismul a devenit o religie care vinde iluzia bunăstării pământeşti. Omul nu-şi mai vede finalitatea în Hristos, ci într-un job bine platit. Precum materialismul marxist, materialismul economist se crede deasupra oricărei critici. Primatul pe care îl acordăm astăzi economiei este, de fapt, primatul banului, dominaţia lui Mamona. Iar astăzi, Mamona se hrăneşte mai mult ca oricând din camătă.
Când o bancă îşi oferă un credit de o mie de lei, nu ia banii din buzunar sau dintr-un cont, ci, pur şi simplu, creează pe computer un credit care va trebui plătit înapoi, plus dobânda aferentă. Aceşti bani, creaţi din nimic, vor fi apoi cheltuiţi pe bunuri şi servicii din viaţa reală. Banii cămătăreşti – astăzi toţi banii sunt bani-datorie (debtmoney) au nevoie de un sistem economic în perpetuă creştere. Pentru ca băncile să facă bani din nimic, economia trebuie să crească peste „rata dobânzii”, să creeze din ce în ce mai multe „bunuri şi servicii”, chiar dacă aceste servicii sunt iluzorii, bazate pe stimularea unor dorinţe artificiale sau prin distrugerea capitalului natural.
În cartea Economii sacre: Banii, darul şi societatea într-o epocă a tranziţiei, David Eisenstein explică mecanismul de funcţionare a banului cămătăresc: „Din cauza dobânzii, în orice moment suma datorată este mai mare decât banii existenţi. Pentru a crea bani noi care să ţină în funcţiune întregul sistem… trebuie să creăm mai multe „bunuri şi servicii’. Principala modalitate de a realiza acest lucru este să începi să vinzi ceva ce odinioară nu avea preţ. Să transformi pădurile în cherestea, muzica într-un produs muzical, ideile în proprietate intelectuală, relaţiile sociale de reciprocitate în servicii plătite. Susţinută de tehnologie, transformarea în marfă a bunurilor şi seviciilor nemonetarizate s-a accelerat în ultimele secole, ajungându-se la situaţia de astăzi, când a mai rămas foarte puţin în afara sferei monetarizate. Vastul domeniu obştesc, fie că era vorba de pământ sau cultură, a fost înţărcuit şi vândut pentru a ţine pasul cu creşterea exponenţială a banilor. Acesta este motivul adevărat pentru convertirea pădurilor în cherestea, a cântecelor în proprietate intelectuală ş.a.m.d. Iată de ce două treimi din hrana americanilor este gătită astăzi în afara familiei. Iată de ce popularele tratamente naturiste au fost înlocuite cu cele provenite din industria farmaceutică. Iată de ce îngrijirea copiilor a devenit un serviciu plătit iar apa de băut este categoria cu cea mai mare creştere în cadrul vânzărilor de băuturi. Imperativul creşterii perpetue, implicat în banul bazat pe camătă, este ceea ce împinge continuu transformarea vieţii, a lumii şi a spiritului în bani.
Completând cercul vicios, cu cât convertim mai multă viaţă în bani, cu atât avem nevoie de mai mulţi bani ca să trăim. Camăta, şi nu banul, este proverbiala rădăcina a răului”. Camăta a transformat banul într-un agent al indigenţei. Sărăcia nu este datorată nici lipsei capacităţilor productive, nici chiar lăcomiei. Lăcomia este un simptom, dar nu o cauză. Într-un context de sărăcie şi lipsuri, se intensifică lupta pentru nişte resurse limitate iar actorul economic raţional – ne spun dogmele economice – caută să-şi maximizeze interesele financiare. Marele scriitor agrarian Wendell Berry ne avertizează: „Avem motive să credem că orice este vândut va fi până la urmă distrus. Când totul are un preţ, iar acel preţ variază la infinit datorită unei economii fără o relaţie stabilă cu necesităţile sau bunurile reale, atunci totul se separă de istorie, de cunoştiinţe, de respect şi iubire, de acele lucruri care ar păstra integritatea organică – şi, implicit, totul se află pe calea pierzaniei”.
Sărăcia materială are la bază o sărăcie ontologică. Sărăcia ontologică se creează prin distrugerea dimensiunii personale a lumii. Omul de astăzi este sărac fiindcă este supus ordinii impersonale a banului. Banul a transformat persoana într-o entitate abstractă şi interşanjabilă interesată doar de satisfacerea propriului interes, echivalent cu profitul bănesc. Omul nu mai este o „persoană”, ci un „instrument” folosit într-o competiţie pentru controlul şi luarea în posesie a unor resurse percepute a fi limitate.
Ce înseamnă o lume săracă? Din punct de vedere creştin, este o lume a separării, în care comunitatea este un agregat de indivizi singuratici – este lumea lui homo oeconomicus, a individului fragmentat şi izolat care-şi urmăreşte doar propriile interese.
Este şi lumea lui homo sovieticus – homo sovieticus nu-i altul decât o variantă a lui homo
oeconomicus, a omului masificat, omul-ca-mijloc care şi-a pierdut caracterul sacru, unic şi personal. Prin masificare, înţelegem procesul de depersonalizare prin care omul este despuiat de calităţile sale divin-umane pentru a fi transformat într-o entitate abstractă (un număr, un cod, o „resursă umană”) şi interşanjabilă. În lumea de astăzi, a banului cămătăresc, masificarea începe prin spargerea în bucăţi a coeziunii persoanei noastre, după care suntem parcelaţi în porţiuni utilitare (aşa numitele „abilităţi profesionale”) şi reintegraţi într-un „întreg” construit artificial în baza unor inginerii economice şi sociale.
Acele părţi din noi care nu slujesc intereselor aşa zisei „pieţe libere”, de obicei sufletul, conştiinţa morală, spiritul critic şi taina credinţei sunt aruncate la gunoi. Observăm că situaţia nu s-a schimbat mai cu nimic în decursul vremii. Schema de funcţionare a societăţii fără de Dumnezeu rămâne aceeaşi: indivizi atomizaţi, separaţi unii de alţii, sunt „reasamblaţi” în mod artificial în grupuri de încadrare: în comunism, funcţionau „celulele de partid”, „brigăzile de muncă”, CAP-urile etc., azi sunt workteamurile corporatiste, „comunităţile de consumatori” – toate au rolul de a crea o falsă obşte şi o iluzorie solidaritate interpersonală, fiind în întregime dependente de principii, structuri şi obiecte exterioare (partid, stat, corporaţie, „satul global”, „piaţa liberă”). Nu ar exista masificare dacă banul cămătăresc nu ar distruge capitalul social al
comunităţilor locale şi nu ar media relaţiile dintre oameni. Banul, mânat de camătă, omogenizează, abstractizează şi instrumentalizează lumea. Convertite în bani, două păduri devin identice, două culturi unice se aglutinează în cultura globală; omul însuşi este redus la statutul de „resursă umană”, „consumator standard” sau parte dintr-un contract între „străini” – pilonul economiei globale fiind contractul dintre două părţi care pot să nu aibă nimic în comun, un contract între „străini” (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare.) Când oamenii nu mai aunimic în comun unul cu altul şi s-au separat de Dumnezeu, relaţiile interumane se deteriorează atât de mult încât sunt pervertite în relaţii mercantile, clientelare sau de tip mafiot. În acest sens, România de azi poate constitui un „studiu de caz”.
Lumea seculară nu mai stăpâneşte limbajul care i-ar permite să descrie şi să analizeze situaţia actuală dincolo de cadrul strâmt şi uscat al economismului. Concentrării puterii şi a bogăţiilor în mâinile tehnocraţiei globale şi ale mafiilor locale îi corespunde monopolizarea de către „societatea spectacolului” a criteriilor adevărate. Lumea contemporană consumă semne goale. „Societatea spectacolului” nu mai trimite la nimic.
Dincolo de ea… doar vidul. Mass media şi publicitatea pun în circulaţie cuvinte şi imagini
înlănţuite în aşa fel încât să nu aibă nici o legătură cu situaţia concretă a omului. Individul
contemporan este o lume fără uşi şi fără ferestre, o cameră obscură ai cărei pereţi sunt acoperiţi cu imaginile hipnotice deversate de ecranele digitale. Omul este cucerit de aceste imagini mincinoase care îi ascund logos-ul (raţiunea de a fi) a lucrurilor şi instaurează nimicul şi ne-viul ca unice alternative posibile. Nu mai vorbim decât în limbajul mort al „eficienţei” şi „austerităţii”, ca şi cum banii şi creşterea economică ar reprezenta singurele valori autentice. Am uitat că profitul nu se socoteşte doar în termeni cantitativi, nu este un câştig măsurabil, pură acumulare monetară, ci o sporire calitativăa existenţei, a capacităţii noastre de a ne bucura de ceea ce ni s-a oferit în dar. Pentru a regândi societatea dintr-un unghi de vedere diferit, trebuie să mărturisim cealaltă dimensiune a omului şi să ne situăm în raport cu realităţi ultime. Numai în felul acesta vom putea face un pas înapoi, pentru a lua distanţă faţă de evenimente şi a privi dincolo de măşti.
Oare mai este posibil astăzi să gândim o alternativă creştină la această lume căzută? Spre deosebire de societatea occidentală, unde individul a rămas într-adevăr singur, în România, persoana încă mai este înconjurată de icoane – icoanele profeţilor, ale apostolilor, ale mucenicilor şi ale sfinţilor. Mai există şi icoanele vii ale părinţilor duhovniceşti, care ne oferă o relaţie personală transfiguratoare. Icoana nu este însă o simplă imagine, ci o deschidere, o fereastră spre „altceva”, un punct de iradiere a Prezenţei, o mărturie a instaurării Împărăţiei lui Dumnezeu. Fereastră spre Împărăţia Cerurilor, icoana conduce către întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Practica icoanelor împiedică spectacolul imaginilor mincinoase să concentreze asupra lui orice privire şi să smintească orice conştiinţă. În lumea noastră ortodoxă, icoanele sunt peste tot şi conturează un spaţiu metasocial care limitează circulaţia generală a semnelor golite de conţinut.
Spaţiul iconic ne oferă şi acel cadru necesar restaurării unei economii a dăruirii, o economie care să înlocuiască economia separării de până acum. Prin icoană, homo oeconomicus, acest om vechi care se pretinde astăzi alfa şi omega, este chemat să se întoarcă la viaţa întru Hristos. În marea Lui milostenie, Dumnezeu îl cheamă să redevină o „persoană” pentru a participa, şi el, la viaţa veşnică şi la regăsirea logos-ului, adică a adevăratei raţiuni de a fi a lucrurilor materiale. Icoana ne arată calea unui „teomaterialism” eliberator, ne dezleagă de iluziile economismului contemporan. Din perspectivă ortodoxă, afacerea de familie, economia domestică, cooperativele, agricultura ecologică etc. nu sunt „lucruri necesare” care ne trimit doar la propria lor obiectivitate utilitară. Ele sunt daruri de la Dumnezeu. Îşi au logos-ul personal care se raportează la prezenţa personală a Logos-ului Ziditorului. În momentul în care logos-ul personal al „lucrurilor materiale” nu se mai manifestă, pentru că lucrurile se limitează doar la ele înseşi şi la circulaţia imaginii lor într-un circuit de imagini interşanjabile (cum este circuitul imaginilor publicitare), în acel moment, persoana umană redevine un individ izolat. O monadă care se pierde în noaptea adâncă a nihilismului.
Întrebarea pe care şi-o pune, cred, fiecare dintre dumneavoastră se referă la posibilităţile reale de punere în lucrare ale unei economii a dăruirii. Cum să împlinim, şi nu numai să propovăduim, un sistem economic în care bunurile materiale să nu ne mai îndepărteze de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, să ne deschidă mereu apetitul pentru bunurile gătite în Împărăţia cerurilor?
Mă voi referi în primul rând la satul românesc. Ca să renască, satul românesc va trebui să funcţioneze ca o economie smerită, bazată pe solidaritate socială şi pe cooperative. Economia smerită ţine cont de limitele naturale şi de buna rânduială de care se bucura odinioară gospodăria ţăranescă tradiţională.
Spre deosebire de faustica economie a cămătarilor, economia smerită înţelege că noi toţi existăm în cadrul unei economii superioare – economia lui Dumnezeu, Marea Economie a Creaţiei, cum o numeşte Wendell Berry. Nimic nu există în afara MariiEconomii: „Suntem în ea, cu ştirea sau fără ştirea noastră, cu voia sau fără voia noastră”, scrie Wendell Berry. În această economie, orice lucruşor caută prezenţa personală a logosului Ziditorului, aşa cum orice floare caută binefacerile soarelui de dimineaţă, totul este interconectat şi se leagă în Hristos, totul este un dar al Vieţii unde fiecare îşi joacă partitura sa – ursul îşi are rolul său, furnica pe al ei, omul ca iconom al acestei ordini este chemat să vegheze ca rânduiala să nu fie stricată. În fiecare zi ţăranului i se oferă mărturii multiple ale bunătăţii şi puterii divine, de la germinaţia seminţelor până la creşterea holdelor şi sănătatea vitelor. Dacă anul acesta se fac roşii, şi dovlecei, şi grâu, sau dacă nu se fac, depinde până la urmă de vrerea lui Dumnezeu. Iată, chiar în vara aceasta (anul 2012), seceta din România şi din SUA ne-a confirmat faptul că nu putem să ne sustragem
Marii Economii divine.
Astăzi, a funcţiona în cadrul limitelor naturale şi a nu te îmbăţoşa împotriva Marii Economii divine nu este o dovadă de primitivism, ci de clarviziune. Când ţăranul este smerit, când are credinţă şi respectă creaţia lui Dumnezeu, el ştie că nu are de ce să se teamă de greutăţi.
Economia smerită, bazată pe solidaritate socială şi cooperative nu este un produs de import. Ea a existat pe aceste meleaguri, materializată într-un sistem economic pe care satul românesc l-a avut, dar care a fost distrus cu bună ştiinţă de către comunişti.
Întorcându-ne în timp, în anii ’20-’30, vom descoperi cu uimire în scrierile şi practicile
susţinătorilor sistemului cooperatist bazele a ceea ce astăzi numim „dezvoltare durabilă”, „agricultură ecologică” şi „economie civică”. Este de remarcat accentul pe care agrarienii
de atunci îl puneau pe grija faţă de sănătatea solului şi a animalelor din gospodărie, pe
agricultura practicată în micile ferme de familie, o agricultură considerată a fi mai eficientă şi mai diversificată decât exploatările agricole pe scară largă. Într-o vreme în care atât socialiştii cât şi adepţii liberalismului considerau că economia bazată pe camătă, pe principiile centralizatoare ale uzinei şi marii latifundii era singura capabilă să asigure cea mai înaltă formă de productivitate, susţinătorii cooperaţiei insistau asupra avantajelor şi potenţialului oferit de o economie locală a unităţilor mici, flexibile, unite printr-o reţea de cooperative.
După cum scrie Constantin Stere, un teoretician al agrarianismului de la noi:
„[…] din statistici rezultă că agricultura mică nu numai că nu are a se teme de concurenţa marei agriculturi, ci, dimpotrivă, în condiţiuni egale, gospodăriile mici şi mijlocii se dovedesc mai rezistente decât cele mari. Avantagiile economice sunt hotărât de partea gospodăriei mici, aceasta nu aleargă după rentă şi nici după dobânda capitalului şi deci produce mai ieftin, gospodăria mică dispune de puterea de muncă mai intensivă a omului ce munceşte pentru dânsul: ea face cu putinţă utilizarea mai potrivită cu natura ei a fiecărei bucăţele de pământ”.
Potrivit lui C. Stere, „formula progresului nostru economic şi social, ce ne-o impun condiţiile însăşi ale vieţii noastre naţionale” ar fi „o ţărănime liberă şi stăpână pe pământul ei; dezvoltarea meseriilor şi a industriilor mici, cu ajutorul unei intense mişcări cooperative la sate şi oraşe; monopolizarea de către stat, în principiu, a industriei mari (afară de cazuri excepţionale, unde ea s-ar putea dezvolta de la sine, fără prejudiciu pentru viaţa economică)… am curajul să afirm că aceasta va fi politica economică a generaţiunii ce va veni după noi”.
Cuvinte profetice. Recent, la o importantă întrunire din Quebec City, Canada dedicată cooperaţiei, celebrul economist Nouriel Roubini, cel care a anunţat criza economică mondială înainte ca ea să se declanşeze, a declarat că modelul cooperatist este parte din soluţia ieşirii din actualul marasm. Cooperativele, a afirmat Roubini, vor putea fi chiar un important jucător economic pe plan mondial dacă vor da dovadă de şi mai multă solidaritate şi cooperare între ele, pentru a împărţi resursele şi costurile. Nu poţi decât să te întristezi profund când vezi cât de departe a ajuns în unele ţări sistemul cooperatist – vorbim deja de nişte jucători pe piaţa mondială – şi cât de mult a regresat România spre economia profană a separării, înstrăinării şi egoismului feroce.
Nu va trece mult şi va sosi momentul adevărului. Adevărul cumplit care ne va aminti în mod brutal consecinţele iresponsabilităţii noastre. Se vor năpusti peste noi, toate deodată, efectele crizei economice şi morale, neglijării agriculturii tradiţionale şi abandonării satului românesc. Atunci ne vom da seama ce înseamnă să trecem nepăsători peste realităţi evidente, să dăm uitării lecţiile istoriei şi să neglijăm adevărul de la baza creaţiei divine. Atunci nimeni nu va mai pune sub semnul întrebării înţelepciunea tradiţională a ţăranului român şi buna rânduială a satului românesc de odinioară, nici nu va mai contesta, în numele „eficienţei”, condiţionalitatea ecologică şi valoarea agriculturii sustenabile centrate pe mica fermă de familie şi pe cooperaţie. Dar va fi prea târziu. Trebuie să descoperim începutul crizei astăzi pentru a o putea învinge mâine. Efectiv, renaşterea cooperativelor şi agricultura sustenabilă ar fi o adevărată mană pentru România. Sfintele Scripturi ne spun că hrana, înainte de orice, este expresia domniei lui Dumnezeu asupra creaţiei şi a iubirii sale faţă de oameni. Un semn al prezenţei lui Dumnezeu: „Iată, eu le voi ploua pâine din cer”. Episodul biblic al manei cereşti exprimă semnificaţia adâncă a agriculturii tradiţionale. Hrana nu este un produs, ci un dar de la Dumnezeu, de care trebuie să ne îngrijim cu atenţie. Fiind iconom, ţăranul nu va percepe condiţionalitatea ecologică drept o constrângere, aşa cum o percep adepţii agriculturii productiviste, ci ca un element care poate fi valorizat. Nu atât subvenţiile vor salva satul românesc, cât restaurarea iconomiei, a relaţiilor ţăranului cu Dumnezeu, cu natura şi cu semenii lui de la sat şi de la oraş. Obiectivul unei politici de dezvoltare rurală astăzi nu este numai să amelioreze competitivitatea; trebuie întărite legăturile dintre ţăran şi mediul sau socio-cultural: „Isoler le paysan, c’est le tuer – a-l izola pe ţăran înseamnă să-l omori”, afirma Gérard Peltre, preşedintele grupului consultativ de dezvoltare rurală al Comisiei Europene.
Această restaurare a relaţiilor stricate nu se face în vorbe, ci prin măsuri şi fapte concrete. În primul rand, trebuie să întoarcem fluxul migraţionist spre sate, să micşorăm congestia urbană şi să stopăm declinul regiunilor rurale. Aceasta se va realiza în primul rând prin crearea unei adevărate societăţi rurale cooperatiste. Pe lângă multiplele lor avantaje economice, cooperativele vor deveni şi nuclee ale unei noi concepţii civice, îmbinând principiile creştine cu principiile universale ale cooperaţiei, solidaritatea cu autoguvernarea locală. Oamenii nu vor fi atraşi spre cooperativele din regiunile rurale numai de noi oportunităţi economice, ei vor aprecia la fel de mult valorile şi principiile sănătoase pe care cooperativele le promovează, noile sinergii care se vor stabili între toţi actorii locali: ţărani, meşteşugari şi meseriaşi, profesori, preoţi, doctori, comercianţi.
Avem nevoie de o infrastructură intelectuală care să promoveze tradiţiile româneşti, virtuţile solidarităţii creştine şi ale vieţii la ţară. Şcoala, Biserica, mass media şi personalităţile marcante ale vieţii noastre culturale şi religioase sunt chemate să popularizeze un nou agrarianism. Renaşterea satului românesc ar putea contracara entropia socială care devastează România de astăzi. Sistemul actual accelerează nu numai epuizarea resurselor naturale ci şi a celor umane (slăbeşte familia şi relaţiile interpersonale). Tinerii români trebuie să redescopere virtuţile „localismului” şi ale bunei vecinătăţi, care presupun relaţii de reciprocitate şi întrajutorare. O cultură globală uniformizantă, focalizată pe individualismul consumist este la fel de aridă precum peisajul rural cu haturile desfiinţate, care face loc practicilor nivelatoare ale monoculturii şi fabricii de crescut animale.
Ni s-ar putea aduce argumentul că o economie smerită, chiar dacă este opusă economiei separării, chiar dacă este fondată pe iubire şi soldaritate, nu trebuie să fie preocuparea de căpătâi a creştinului, fiindcă s-a spus: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” (Matei 6, 33). Intepretat în termeni atât spirituali cât şi practici, imperativul divin ne trimite la necesitatea absolută pe care trebuie s-o acordăm Marii Economii. Economia smerită este subordonată Marii Economii divine. Ea funcţionează în baza energiilor, valorilor şi darurilor pe care le primeşte de la Marea Economie, daruri pe care într-o împreună-lucrare avem datoria să le conservăm, să le protejăm şi, îmbunătăţite prin puterea Duhului Sfânt, să le consacrăm Creatorului, nicidecum stăpânilor vremelnici ai acestei lumi.
Să ne bucurăm că principalul dar oferit nouă de Dumnezeul în Treime, bogăţia cea mai de preţ este însăşi persoana noastră. O bogăţie pe care avem datoria s-o sporim „în circulaţie de viaţă trăită cu alţii”. Scrie Dumitru Stăniloaie: „Numai întrucât mă dăruiesc eu lui în deplină libertate, mi se dăruieşte şi el. Şi dăruindu-mă eu lui, mă dăruiesc lui Dumnezeu prin el şi viceversa… Unde e dăruire acolo e libertate, pentru că acolo e Duhul lui Dumnezeu nesupus nici unei robii. Căci el e în acelaşi timp Duhul dragostei: Domnul este Duh şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate… La această dăruire din dragoste ne-a chemat Hristos… Numai întrucât ne dăruim din dragoste suntem liberi”.
Iubiţi fraţi întru Domnul Nostru Iisus Hristos,
Spre deosebire de opinia prevalentă, care anunţă moartea iminentă a satului românesc, noi credem că vom avea comunităţi rurale viabile şi peste o sută de ani. Încet dar sigur, căile şi virtuţile ţărăneşti vor reapărea în societatea românească. În secolul al XXI-lea nu va mai exista o „alternativă urbană” de dezvoltare a României aşa cum au visat comuniştii. În următorii 20 de ani, în România, ca mai peste tot în lume, vor fi refăcute legăturile oamenilor cu pământul. Agricultura productivistă, cu obsesia maximizării profitului prin sporirea producţiei nu este sustenabilă: poluează planeta, epuizează resursele de energie neregenerabilă, distruge comunităţile locale şi încălcă drepturile omului la securitate alimentară. Ea va împărtăşi probabil soarta dinozaurilor industrializării comuniste. Dacă în România va avea loc o renaştere creştină, şi în paralel o îmbunătăţire a calităţii vieţii, declinul populaţiei va fi oprit; vom avea din nou o largă şi viguroasă populaţie rurală, cu o forţă calificată de muncă. Satul, considerat astăzi fără viitor, va salva România.
Deşi acel viitor este încă departe, cu răbdare şi credinţă, putem să punem deja primele cărămizi ale restaurării rurale. Să începem împreună-lucrarea despre care amintea părintele arhimandrit Justin Pârvu: „Să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul acesta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre”.
Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu!