12.8 C
Roșiorii de Vede
joi, martie 28, 2024

România în vigoare

 Am primit, publicăm!

 

România în vigoare

            Dacă un observator imparțial s-ar teleporta ca prin minune în România anului curent și ar arunca o privire dezinteresată asupra stării națiunii, ar constata cu oarecare surpriză că țara nu mai corespunde clișeelor străvechi. Nu mai înnotăm în masa amorfă de trecători indiferenți și apatici, nu mai avem oameni dispuși să rabde în tăcere, nu mai auzim la știri veșnicele lamentări pe marginea destinului nostru tragic, de popor situat la marginea dinspre prăpastie a Europei. Să se fi adeverit în fine chemarea din refrenul repetat până la exasperare, ”Deșteaptă-te române”?

            Sigur, nici salturi de bucurie nu facem, dar parcă ne uităm mai deschis, mai demn în ograda proprie și în cea a vecinilor, pândind șanse și căutând căi de ameliorare, încercând câte ceva prin propriile puteri și nemaiașteptând să vină soluția de la alții. Din ce în ce mai des, lumea de pe stradă zâmbește, perechile se țin de mână, familiile își educă copiii să se poarte civilizat, se merge în concediu la tratament, la munte sau la mare, se fac iarăși abonamente la ziare și reviste, apar timide încercări de sortare a deșeurilor revalorificabile etc.

            Stagnează audiența emisiunilor cu gargaragii, scade ratingul producțiilor mass media de duzină și al liderilor de opinie gălăgioși, găunoși, inculți. Nu se mai pornește de la prezumția că tot ce vine din afară e bun. Nici derivata ei, că tot ce e de la noi ar fi lucru slab, nu mai este întru totul valabilă. Imitațiile ieftine după modele capitaliste umplu galantarele, prăfuindu-se. Crește, în schimb, simpatia pentru valorile naționale perene, cum sunt festivalurile folclorice, rețetele și remediile naturale, din bătrâni, agricultura ecologică. Apar personaje literare relaxate, ne amuzăm distanțat pe seama caraghioșilor noștri (genial personajul ”maimuța carpatină”!), sau ai celor din afară (haioase sunt comentariile personajului ”iepurele mizantrop”).

            Pe scene și pe ecrane se impune cererea de spectacole cu substrat optimist, inclusiv al celor cu tentă naiv-educativă. Apar lideri informali, numai buni de modele de urmat, cum sunt sportivii de succes sau actorii pasionali, care însuflețesc, apelând la mândria națională. E drept, uneori ne calcă apăsat pe pedala răbdării noastre blajine, generalizându-ne exagerat calitățile, dar oare nu e mai bine așa decât invers?

            Nu ne mai izbim la tot pasul de oameni cu expresii faciale împietrite și, la cealaltă extremă, nu mai suntem agresați fonic, cu decibeli mulți, de înjurăturile suculente, emanate de vreun strident, care ține cu tot dinadinsul să se facă remarcat. Nu ni se mai revelează la tot pasul acea surdă răvășire proprie poporului condamnat la veșnica tranziție. A dispărut aproape complet șarmanta șovăială a națiunii tinere (să nu uităm că ne-am coagulat abia la începutul secolului trecut și am fost îndelung striviți în pisălogul comuniștilor, ce cu mândrie ne degradau la starea imprecisă de ”societate în curs de dezvoltare”).

            Nu doar atât, dar dacă mă uit la istoria recentă, alt argument vorbește pentru impulsul tineresc: democrația noastră împlinește douăzeci și cinci de ani. Ce vârstă! Era vârsta democrației spaniole, atunci când am făcut eu cunoștință cu ea, la un sfert de secol după ce se eliberase de sub bocancul militar al dictatorului Franco! Cât de firească mi se părea pe atunci atitudinea ibericilor, verticală, total diferită de bălbâielile demagogice din România anilor nouăzeci!

            Era evident că mai aveam mult de mers până să-i ajungem din urmă, mai exact un sfert de secol. Pe care l-am avut. De ce să nu admit că și ”tweenie România” are dreptul acum la un pic de lejeritate comodă, la fel ca ”tweenie Spania”, care își asuma nu demult moștenirea asupririi, ne-mai-încovoindu-se însă sub ea?

            Ce vreau eu să subliniez este că se iese din inerție, se pune puțin stavilă risipei grandomane. Chiar dacă ne mișcăm, din păcate, destul de brownian, măcar suntem vigilenți și ageri. Iar legile încep să se ia în serios, intrând în vigoare. În facultăți, dar și în politică sunt și examene care se iau pe merit; bandiți superbogați, care se credeau imuni, sunt condamnați și execută pedepse adevărate. România însăși e în plină vigoare, țara câștigă, încet dar sigur, un tonus mai sănătos, mai viguros. Oamenii muncesc; o rată a șomajului de aproape 70 % în rândul tinerilor, cum avem în Spania, ar fi de neconceput.

            Mă gândesc la vorba poetului Marin Sorescu, cel care a avut revelația lui ”cu mine se petrece ceva: o viață de om” și o văd cumva extrapolată la nivel macro, în plan național. Pe scurt, parafrazând: ”cu românii se întâmplă ceva, o viață de popor”! Mai bine zis, o vârstă de popor, una tânără, bineînțeles.

            Trecuți fiind de pe acum cei șapte ani de acasă, completați cu educația de pe la școli, depășită perioada turbulentă a pubertății, clasăm și majoratul, obișnuindu-ne cu ideea că avem deja un rost în lume, locul ne este dat iar planuri de viitor sunt destule. Democrația română e în faza în care, dacă ar fi om, ar avea deja carnet de conducere (mobilitate fizică garantată) și diplomă de absolvire (adică minte suficient de mobilată pentru mobilitatea mentală). Și-ar alege acum un rost, întemeiând o familie, cum s-ar spune.

            Acum în România se poartă autosiguranța decentă, nu obraznică, așa cum era la modă pe la începuturile democrației noastre pubertare. Să fim depășit oare situația umilului învățăcel, poziția copilului ignorat, până își dibuiește singur, pe pipăite, drumul? Oare am ajuns în fine la vârste mai coapte? Și dacă da, atunci oare plătim asta cu prețul renunțării la candoarea tinereții noastre naive, de popor vesel? Am fost absolviți de răspunderi serioase până acum. Ce urmează?

            În detrimentul spontaneității noastre savuroase, de popor lationo-estic voios, își face din ce în ce mai mult loc suveranitatatea ușor blazată a tânărului de douăzeci și cinci de ani, care a depășit nisipurile mișcătoare ale vârstei majoratului, îndreptându-se spre vârste mai consolidate, cu pregătire temeinică dovedită prin diplomele de absolvire, eventual cu patalamale oficiale de la forul tutelar din Bruxelles.

            Citeam deunăzi un articol de atitudine, în care autorul atrăgea atenția asupra moravurilor superficiale pe care le importăm din Occident. Brusc mi-am amintit remarca unei prietene nemțoaice, care aprecia comportamentul politicos al copiilor pe care ea i-a întâlnit în România. Cu mirare a exclamat: ”Aici copiii încă își mai respectă părinții și profesorii. Doamne ce reconfortant! Credeam că nu mai există așa ceva. Îmi amintește de propria mea copilărie!

             Cum adică ”încă”? – m-am alarmat eu. Adică e doar o chestiune de timp până când se vor transforma și ai noștri în tirani obraznici, ca aiurea prin lume?!

            Ei bine, ne-am cam săturat să ni se spună că vizitele în țara noastră sunt ca niște călătorii înapoi în timp, într-o Europă dulceagă, de acum cinzeci de ani, dar poate că merită să facem o excepție în ce privește educația. Eu nu subscriu tezei exaltate a ”poporului ales”, pe care unii o propagă printre conaționalii mai slabi de înger, dar poate totuși mai avem o șansă să ne salvăm așa cum suntem, cât timp exact astfel de rămășițe de modestie cuminte trezesc invidia altora. Sfidare capitalismului, de trei ori sfidare! ”Ce n-a văzut vestul”, s-avem și noi ceva cu care ne lăudăm!

            Țara nu se mai sufocă sub povara tineretului plictisit, chiulangiu. Sistemul de învățământ s-a reformat în asemenea măsură încât avem situații de-a dreptul absurde, când facultățile își dispută aceiași studenți, pentru că prea puțini liceeni trec bacalaureatul.            Energiile nu se mai risipesc necontrolat, în toate direcțiile, ci par să se canalizeze spre un țel comun, chiar dacă nimeni nu știe încă exact în care anume. Românul-standard nu mai este așa de tipizat și transparent cum era în trecut. Să fim încetat oare de a fi individualiști, cum ne zugrăvea Constantin Rădulescu Motru la începutul secolului trecut în pretențiosul său studiu, intitulat ”Psihologia Poporului Român”?

            Revin la exercițiul meu de imaginație din preambul: ce s-ar întâmpla dacă, printr-o minune, Domnul Constantin Rădulescu Motru ar călători în timp, teleportându-se în România de astăzi?

            Ar spune, bulversat: ”manifestările sufletești obișnuite ale românului încep să semene tot mai mult cu cele ale popoarelor culte apusene. Sufletul burghez câștigă teren, favorizând inițiativa privată și spiritul de risc, împiedicând din ce în ce mai mult subordonarea individului spiritului gregar, de turmă. Nerespectarea legilor începe să nu mai fie considerată ca un titlu de mărire și putere, dar rămâne valabilă, din păcate, caracteristica românilor de a se urni greu și de a renunța ușor.”

            Iar eu aș adăuga: mentalitatea lui ”lasă să înceapă ceilalți, ca să nu rămân eu singurul păcălit” se înlocuiește cu ”ia să mă apuc eu primul, până nu-mi fură altul ideea”.

            Dar o fărâmă de îndoială mă chinuie în continuare, căci sunt și eu, totuși, din același aluat: sper că nu m-am păcălit.

                                                                                        Gabriela Căluțiu Sonnenberg

                                                                                                              August 2014

Articole Conexe

Ultimele Articole