Categorized | Reportaj

REVOLTA “FONDULUI NECONSUMAT”

Posted on 18 October 2012

REVOLTA “FONDULUI NECONSUMAT”

“CAZUL ZAHARIA STANCU”

de

ARTUR SILVESTRI

artur-silvestri

Enigma antropologică

În vremea când, la 1902, se năștea Zaharia Stancu, pământurile din stânga Oltului, către gură, fuseseră de mult dezgolite de păduri, spre a lăți, mai întâi de toate, fânețurile și islazul și spre a face loc, apoi, culturilor întinse de grâu. Lemnul rezultat din tăiere mergea, în epoca domniilor fanariote, la otomani, dar, când Oltenia căzu sub austrieci, începuse a lua drumul în altă parte, către Viena. Acest comerț fuse însă întâmplător, căci populația acestei regiuni fiind țărănească, se întreținea mai cu seamă din agricultură, rezemându-se și pe îngăduința terenului, de o calitate necomună, apt pentru asemenea exploatări. Pământurile par într-adevăr bogate, și de îndată ce se putu înjgheba un comerț liber cu grâne, fără piedica birului luat de străini, găsim în Teleorman negustori cu legături în afară de hotare și chiar și englezi care vin să caute cereale ieftine și bune. Această mica furie a grâului, însoțită și de un spor de comerț, făcea să se adune aci numeroși vântură-lume, mânați de iluzia negustorească. Ei se adaugă unei populații de câmpie vechi și stabile, părând, totuși, a fi prin natura așezãrii, foarte eterogenă.

Constatarea nu surprinde. Astfel de împreunări între specimene de sânge felurite nu sunt anormale și tradiția atribuie regiunilor de câmpie o instabilitate etnică mai pronunțată decât ale celor ascunse în munte. Încrucișările sunt, în genere, repezi și întâmplătoare, fără a urma o combinație perisabilă de comunități și impresia ce reiese e cu precădere pestriță. Pe Dunăre veneau comercianții, înființând câte un emporiu (Târg, port, agenție comercială în țară străină.)  și făcând negoț pe la vaduri, peste câmpii tropoteau năvălitorii, înălțând, dinspre Asia, trâmbe de colb, în câte o raială turcească se împleticeau toate limbile Orientului, și din aceste amestecuri de greci și de armeni, de cumani și de bulgari, de slavi, de sârbi și de turci, cu greu s-ar fi putut desface o trăsătură negreșit autohtonă. Pânã și în toponimie par să se fi depus urmele acestor venetici, căci Teleorman, Călmățui, Urlui sunt relicve de idiom asiatic, fără de îndoială cuman.

Aci, câmpia e însă recentă, și comerțul trecu drept o îndeletnicire nouã, netulburătoare de rânduieli atunci când se ivi într-o lume trezită pe pământuri poienite, smulse pădurii. Ținutul e mai degrabã vechi și păstrat la o parte de trecerile întâmplătoare, iar omul, cu hotărâre conservator.

Față de Bărăgan, unde găsim stepă, aci erau păduri, văi și terase, șesul întinzându-se printre rusce, adică mai presus de luncile apelor în scurgere către Dunăre. Valea Călmățuiului, de pildă, fuse până mai deunăzi o regiune de bordeieni, trăitori într-un fel de colibă, care e antica argilla menționată de Strabon. Viața pe văi face așezările să se rânduiască după legi ale comunității întinse, înșirând sat dupã sat, și dacă vor fi fost pe aici organizări medievale, ele merg după tipicul câmpulungurilor de la Muscel.

Mai sus de văi sunt aci pădurile, aci șesul, și omul se smulge abia târziu de lângă râu spre a clădi case cu acareturi. Această lume a văilor dezvoltă o civilizație rurală, pe cât se poate completă; ea face agricultură fără tulburări și cu unelte rămase din arhaic, cu plug de lemn, cu seceră, cu boi înjugați, cu rariță și treieră, pe arie, punând caii să calce snopii.

Viticultura, indiferent de este viță indigenă ori străină, nu-i deosebită de a geților, depunând strugurii în linuri și storcându-i în saci, prin călcare cu tălpile. Când merg la pescuit, ei utilizează încă luntrea monoxilă, menționată în antichitate de Ptolemaios Lagos și de către bizantini, mai aproape de vremile de acum. Ca și geții, produc mangal, ca și ei, înalță case de pământ și de lemn când locuința se ridică deasupra solului. Simțul tradiției e viu, și chiar dacă grădinăritul e făcut de bulgari, iar fierăria de țigani, aceștia sunt considerați meseriași tolerați, trebuincioși întregului, însă ținuți la o parte.

Cîmpenii țin să se amestece doar cu cei care scoboară de la munte, cu ungurenii și cu mocanii, căci suntem aci într-o arhaică Țară a Oltului, prelungită de peste Făgăraș, prin trecători, peste dealurile Vîlcii și ale Argeșului, pînă către Dunăre, și unită, prin Iskăr, cu Balcanii. Acest drum arhaic, de vechimea mișcărilor din epoci încețoșate și fără istorie, leagă probabil pe muntenii Pindului de carpatini, și „bulgarii” din șcheii Brașovului vor fi ajuns în Țara Bîrsei călătorind pe aici. Pe Cãlmățui, pe Vedea și pe Teleorman, făgărășenii, bîrsenii de pe lîngă Brașov, ciobanii din Mărginimea Sibiului simțeau că sunt în țara lor, știind că, prin lunca Dunării, au neatinse sălașurile pentru iernat. Uriașele turme în scurgere de la munte completează cu omogenitate ocupațiile localnicilor, care sunt și ei crescători de vite, însă numai din trebuințe imediate: boul pentru jug, vaca pentru lapte, în fine, calul pentru mișcare, căci omul se socotește un fel de stăpîn al șesului atunci cînd e călare. Vărsarea de omenet din Ardeal către Dunăre, foarte posibil că nu redusă numai la păstorit, întreține o conformație izbitor românească a populației, care se ținea și altfel, pe văi și în margine de pădure, de tradiții. Nu e vorbă, o întindere fără tîrguri și cu puține mănăstiri și biserici (cum se dezvăluia a fi aceasta pe harta stolnicului Cantacuzino) nu putea decît să asculte de eresuri (Credință în forțe miraculoase), să fie, adică, păgînă.

Neam de mocani era poate și acela de unde ieși, pe Călmățui, Zaharia Stancu, însă de ciobani așezați demult, făcuți, deci, agricultori. Ceva trebuie să fi fost totuși, cîtă vreme, într-o poezie, străbunii se vădeau a fi „vînjoși / cu tulnice și ghioage” (instrumente ale muntelui, precum se observă), păscînd „cirezile blajine / cioporul de mioare bălane, herghelia”, înveșmîntați în straie de in și cojoace.

Sunt semne netăgăduite de străvechime acestea, întărite atunci cînd îi privim cu ochiul netulburat creația (care vădește o inaptitudine a romanului în sens modern și a poeziei în sens poporan), un soi de rapsodie de o vîrstă poate cu Troia sau de formulă mai veche, înclinată, atunci cînd îmbrățișeazã lirismul, să răspundă mocnit și ritualic, chiar dacă expresia vieții la cîmp ar trebui să fie chiuitura. O materie de nevăzut la repezi ochiri se absoarbe într-un fund de ev insondabil din desfășurările de civilizație etnografică, acestea aflate mai la vedere.

casa-memoriala-zaharia-stancu

ion-cristoiu-ati-fost-deputat-maestre-zaharia-stancu

zaharia-stancu-fata-in-fata-cu-opera-sa

Arhiva

Activitate

Vizite: