Recursul Mioriţei

Cristian NEAGU:,,Recursul Mioriţei”

1. DIN FRĂMÂNTĂRI, NĂSCUTU-S-A IMBOLDUL
2. 

          Adolescent fiind, sorbeam cu nesaţ -la orele de limba şi literatura română- explicaţiile dascălilor, cu privire la ceea ce reprezintă Mioriţa în literatura contemporană, şi anume, forţa lirică a geniului popular anonim, exemplu de atitudine în faţa morţii, tradiţionalismul pastoral, având o foarte clară referire la zona teritoriala în care se identifică viitorul stat român, după numele subiecţilor amintiţi în poem, (vrâncean, ungurean, muntean) şi se încheia de regulă cu: iubitor de meleag, dragostea faţă de natura şi de oile sale (?) evidenţiindu-se (cu excepţia naşterii, oare de ce?) componentele arhaice ale folclorului: nunta, moartea, bocetul.

          Totuşi, derulând epicul mioritic, sesizam –nemulţumit de ceea ce devenea până la urmă esenţa răspunsului corect pentru nota zece,- neconcordanţe majore în logica faptelor, atribuite (curios) unui geniu popular, fie el şi anonim. Întrebând în jurul meu, arătând pe text, şi demonstrând „rupturile” de logică, mi se dădea dreptate, şi uneori, explicaţii fără conţinut, în care era invocată lumea basmului. Prezent la multe şezători literare, ascultam acelaşi discurs şablonat pe tema Mioriţei, aşteptându-mă ca distinşii vorbitori să facă, o cât de mică aluzie, la construcţia baladei, ceea ce nu se întâmpla, şi astfel am luat hotărârea de a fi izolat, cu program flexibil, în imperiul cărţilor.

          În urma cercetărilor efectuate prin arhive şi biblioteci, interesându-mă (printre altele) adevăratul descoperitor al Mioriţei, din controversa Alecu Russo – Vasile Alecsandri, descrisă pe larg în publicistica lui Al. Dima şi P.V. Hanes, dar mai ales din dorinţa de a pătrunde reminescenţa enigmisticii acestui poem pastoral, am „stivuit” pe masa de lucru, volume semnate de cei mai reprezentativi cărturari în acest sens: Odobescu, Haşdeu, Tiktin, Weigand, Densuşianu, Mario Roques, Iorga, Adrian Fochi, Ion Rotaru, şi cu toate că adolescenţa mea rămăsese de mult în urmă, descumpănirea era aceiaşi. „Am aflat în plus” că atât „piciorul de plai” cât şi „gura de rai” sunt specifice reliefului carpato-dunărean iar după Blaga şi Sadoveanu, în întregul ei, Mioriţa ar constitui o filozofie a specificului nostru naţional, bătaia discretă a şeii făcând aluzie la ceea ce determină drama ciobanului; crimă în scop de jaf, de fapt o eroare interpretativă, datorată analizei strict liberare, pentru că, aşa cum aveam să descopăr, restaurarea integrala a formei cristalului mioritic necesită „lipirea” a trei cioburi: unul din literatură, altul din istoria primitivă, şi în fine, cel din arheologie. Cititorul va avea posibilitatea să constate aceste aspecte, parcurgând lucrarea de faţă până la final.

          În insistenţa mea de a găsi un autor care să facă referire la originea Mioriţei, tocmai când eram decis să accept resemnarea, undeva într-o bibliotecă de prestigiu, pe raftul celui mai dosnic colţ, un volum cu grosimea paginilor în franjuri, maronizată de timp, mi-a atras atenţia, sau poate că Providenţa a vrut să am aceasta şansă. Ştergând emoţionat „praful uitării” de pe copertă, am putut citi: HENRIC SANIELEVICI. „Literatura şi ştiinţa – 1930″ în care am fost surprins să constat că, pentru prima dată un polihistor, corela detaliile extrase mitului, cu fenomenele transformărilor preistorice umane unde, -inevitabil- era scoasa în evidenţă forma primitivă religioasă, şi comparată cu inventarul arheologic european al temei, existent în anii `30. De aceea sunt obligat să fac menţiunea că în lucrarea de faţă, urmare a sfatului reţinut de la înaintaşul Sanielevici, vin să umplu un gol pe distanţa timpului, dintre el şi mine, de aproape optzeci de ani, fiind onorat să-i continui ideea, pentru că din reproşul făcut de el contestatarilor: „cărţile de specialitate sunt la îndemana oricui vrea să cerceteze”, am fost pătruns de imboldul cercetării.

          Despre H. Sanielevici, (1875-1951) se cunosc extrem de puţine date, el fiind un incomod pentru intelectualitatea contemporană lui, dar niciodată „desfiinţat” datorită probelor aduse din adâncurile cercetării atunci când a trebuit să-şi susţină punctul de vedere. A fost istoric, sociolog, antropolog, critic literar, deosebit de caustic cu Sadoveanu pe tema romanului „Baltagul”. A cercetat în Turcia, Grecia, Bulgaria şi Jugoslavia, tot ce s-a putut găsi despre cultele cabirice, iar preocupările antropologice l-au dus în preistoric, unde s-a ocupat cu precădere de tipologia umană primitivă, şi formele religioase ale acesteia. “Meyers Lexikon”, ediţia 1930, întocmit de antropologii germani este completat cu unele descoperiri ce-i poartă numele, el stabilind solide repere în perioada păgânismului cu ritualuri aferente, redate de picturile rupestre, printre care şi cea atribuită strămoşilor ramurei trace.

          Trebuie amintit faptul că total paralel, -fără a-l cunoaşte pe Sanielevici,- arheologul Teohari Antonescu, specialist în epigrafie funerară, chiar în anul morţii sale, (1910) a reuşit să definitiveze un studiu de referinţă asupra cultului cabiric la daci, direcţie din care, involuntar, acesta vine să-i susţină tezele.

          Printre preocupările declarate majore, Sanielevici a inclus şi Mioriţa, despre care spune că este extrem de veche, dar pentru a o putea descifra trebuie, -ca la majoritatea culturilor din Carpaţi- cercetată în teritoriul primitivismului religios din Asia; (Acesta este cel mai preţios indiciu preluat de mine şi materializat în urma studiului)

         Voi pune la dispoziţia cititorului, constatările făcute de Sanielevici, citând întreg capitolul în care domnia-sa, aduce dezlegarea enigmelor, a neconcordanţelor la care, timp de două decenii nu am găsit răspuns, şi poate că Mioriţa (dacă într-adevăr o fi oaie) putea să reprezinte fals, (dacă nu cumva falsul a fost premeditat) spiritualitatea poporului român. Aşadar, „dau citatului” pe cel incomod, pe cel exclus, pe cel uitat, care la timpul său, a reacţionat vehement, înjurându-l pe Sadoveanu, numindu-l … într-un anume fel, pentru faptul că, “Baltagul întăreşte ideologia adoptata de duşmanii neamului cum că am fi neam de tâlhari la drumu’ mare, şi în plus, neam ce spurcă numele Sfânt al lui Dumnezeu, atunci când peste citirea preoţească a bucatelor la solemnitatea parastasului întru sufletul celui răposat, se împlineşte răzbunarea, se comite o crimă”. (Asta în timp ce alţi critici literari, se înghesuiau să declare în cronici, apariţia unei capodopere).

2. SANIELEVICI

          „Intelectualitatea ţării, îndeosebi nobilii noştri scriitori de odinioară, s-au entuziasmat de valoarea artistică a poemului, şi au simţit intuitiv că el cuprinde un miez tainic, faţă de care genunchiul se pleacă fără voie… De aceea au organizat în jurul Mioriţei, un cult al neamului întreg, cult care dăinuieşte şi azi.

De ce natură este acest miez, se căznesc zadarnic să afle, de trei sferturi de secol, generaţii de cercetători, dintre care unii, inteligenţi, harnici şi foarte învăţati. Ei se învârtesc ca în jurul unei cutii încuiate, şi caută să ghicească după exterior conţinutul…

          Acum 23 de ani, (1906) după nimic alta decât după timbrul Mioriţei, am simţit că poemul e legat, în vreun chip, de mysterele orphice. Acum, cunoscând fondul adânc al regiunilor, mi-a fost de ajuns o privire pentru ca broasca sus pomenitei cutii să sară ca atinsă de iarba fiarelor, şi am cinstea de a vă prezenta conţinutul, în acest foileton dintr-un întreg volum.

          Acum câtva timp am ascultat la radio conferinţa, în limba germană, a domnişoarei Alice Voinescu –dacă nu mă înşel, doctor în filosofie- despre Mioriţa. Conferenţiara vorbeşte bine. Comentariile ei însă, asupra splendidului poem, erau greşite şi contrastau neplăcut cu tonul preţios, misterios, mistico-filosofic, în care erau debitate. Teoria că Mioriţa ar fi fost originar un mit religios, domnişoara Voinescu a respins-o, în două cuvinte, cu tăioasă ironie… “Aceasta ipoteză a căzut”

A căzut?!… În faţa cărei instanţe supreme??… Odată ce n-am fost chemat şi eu la judecată, îmi permit să redeschid procesul…

          Pe un picior de plai/ Pe o gură de rai/ Iată vin în cale/ Se cobor la vale/ Trei turme de miei/ Cu trei ciobănei/ Unu-i moldovean/ Unu-i ungurean/ Şi unul vrâncean/ Iar cel ungurean/ Şi cu cel vrâncean/ Mări se vorbiră/ Şi se sfătuiră/ Pe l-apus de soare/ Ca să mi-l omoare/ Pe cel moldovean/ Ce-i mai ortoman/ Şi are oi mai multe/ Mândre şi cornute/ Şi cai învăţaţi/ Şi câini mai bărbaţi/ Dar cea mioriţa/ Cu lâna plăviţă/ De trei zile-ncoace/ Gura nu-i mai tace/ Iarba nu-i mai place.

          Năzdrăvană fiind, a aflat de complot. De ce nu-l denunţa stăpânului, pe care-l iubeşte atât?… Că doar ştie să vorbească!

(A.V.) Povestitorul –răspunde conferenţiara- atribuie oii caracterul românului, care de mult ce a suferit, a devenit tăcut, închis în sine.

Cum?! Până acolo să împingă mioara discreţia: să lase ca stăpânul să fie ucis? Dar nici discretă nu e: gura nu-i mai tace!

Din fericire, păstorul băgă de seama că oiţa bârsană nu-i în apele ei:

          „Mioriţă laie/ Laie, bucălaie/ De trei zile-ncoace/ Gura nu-ţi mai tace/ Ori iarba nu-ţi mai place/ Ori eşti bolnăvioara/ Drăguţă Mioara?/ Drăguţule bace/ Dă-ţi oile-ncoace/ La negru zăvoi/ Ca-i iarba de noi/ Şi umbră de voi/ (va să zică, ciobanul are slugi, sau cel puţin încă o persoană mai ştie de tărăşenie) / Stăpâne, stăpâne/ Îţi cheamă ş-un câine/ Cel mai bărbătesc/ Şi cel mai frăţesc/ Că l-apus de soare/ Vreau să mi te-omoare/ Baciul ungurean/ Şi cu cel vrâncean”. Aflând o veste atât de grozavă, ce-ar face un cioban? Întâi ar înjura de-ar speria oile! Pe urma s-ar pregăti de apărare, ori s-ar duce să înştiinţeze pe alţi ciobani… Ei bine, nimic din toate astea nu face baciul. Nu găseşte nici măcar un cuvânt de indignare.

(A.V.) Fiindcă –explică domnişoara doctor- duşmanii sunt tot români, iubind ca şi dânsul turmele de oi…

          Se poate ajunge cu patriotismul până acolo?!! Păstorul se gândeşte extrem de conformist, la modalităţile înmormântării!

„Oiţă bârsană/ De eşti năzdrăvană/ Şi de o fi să mor/ În câmp de mohor/ Să-i spui lui vrâncean/ Şi lui ungurean/ Ca să mă îngroape/ Aici pe aproape/ În strunga de oi/ Să fiu tot cu voi/ În dosul stânii/ Să-mi aud câinii/ Astea să le spui/ Iar la cap să-mi pui/ Flueraş de fag/ Mult zice cu drag/ Flueraş de os/ Mult zice frumos/ Flueraş de soc/ Mult zice cu foc/ Vântul când o bate/ Prin ele o răzbate/ Şi oile s-ar strânge/ Pe mine m-or plânge/ Cu lacrimi de sânge”.

          Ciudat! Când cineva e-n stare să ucidă, adică să-ţi bage cuţitul până în plăsele, ori să te strângă de gât până te învineţeşti şi scoţi limba de un cot, şi-ţi dai ultima suflare, acel cineva este de obicei, un om cu totul lipsit de maniere… El nu are nici delicateţea, nici răbdarea să te-ngroape unde vrei tu, şi cum vrei tu, apoi să-ţi mai aşeze cu grijă şi accesoriile cerute. Faptul că rugămintea lui nu este adresata direct asasinilor, ci prin intermediul mioriţei, arunca o grea enigmă asupra personajelor pe care baciul vrea să le ocrotească oarecum:

Iar tu de omor/ Să nu le spui LOR.

          Şti-vor oile că baciul a murit? Ori au să-l plângă cu lacrimi de sânge închipuindu-şi c-a plecat? Oare, oile sunt cele care nu trebuie să afle de moartea lui?

(A.V.) E la mijloc un sentiment de pudoare al păstorului şi dorinţa de a cruţa simţirea delicată a turmei –comentează conferenţiara.

          O fi! Dar de alegorie nu era nevoie; ar fi fost destul să le spuie că baciul a murit. Şi apoi, este oricum curios, că din trei păstori doi ucid pe al treilea pentru a-l prăda, iar acesta se arată de o delicateţe feminină.

          Iar dacă-i zări/ Dacă-i întâlni/ Măicuţa bătrână/ Cu brâul de lână/ Din ochi lăcrimând/ Pe câmpi alergând/ Pe toţi întrebând/ Şi la toţi zicând:/ Cine-a cunoscut/ Cine mi-a văzut/ Mândru ciobănel/ Tras printr-un inel/

          De unde va afla măicuţa bătrână că fiul ei a dispărut? Desigur că, locuind în sat, va veni să-şi vadă feciorul, şi nu-l va găsi. Dar turma de oi mândre şi cornute, cu cai învăţaţi, şi câini mai bărbaţi va găsi-o. Că dacă n-ar şti baciul că turma va rămâne în zonă, n-ar cere să fie înmormântat pe aici pe aproape. În locul fiului, măicuţa va intra în drepturile asupra turmei, şi ciobanii vor fi ucis degeaba.

          Oiţa bârsană va spune bătrânii, că fiul ei s-a însurat cu o fata de crai, pe o gură de rai. Admiţând că fetele de craiu se găseau pe toate drumurile şi că obicinuiau une-ori să se mărite cu păstori, nenorocita mamă va întreba totuşi pe mioara: care fată de craiu –că prea multe n-or fi fost pe aproape- şi unde şade, şi de ce fecioru-său n-a dat pe la mamă-sa să-i spuie că se însoară?

         Nu m-aş mira ca vre-un critic literar să-mi obiecteze că-n basme nu se întreabă, şi să-mi impute chiar, că profanez poemul cu comentariile mele juridico-realiste. Îi răspund că basmul cuprinde adesea elemente nereale, dar e întotdeauna logic cu el însuşi. Nu ne mirăm că oaia vorbeşte; ştim că omenirea, atribuia odinioară animalelor, minte şi suflet de om, dar nu s-a pomenit ca fiul împăratului, urmărit de vrăjitoare sau de balaur, să arunce peria înaintea sa, şi să-şi puie sie-şi pădurea-n cale, în loc s-o puie în drumul balaurului.

          A omorî un om nu-i un lucru atât de anodin cum pare a crede povestitorul; şi nici atât de simplu.. Dar chiar presupunerea că un pastor ar omorî pe un altul ca să-i fure oile, e absurdă. Dacă rămâne pe aceleaşi meleaguri, poate fi uşor descoperit. Povestitorul vrea să ne facă să credem că din trei tovarăşi, doi sunt ucigaşi iar al treilea cel neputincios a ucide la rândul său. În varianta ardeleană culeasă la Cohalm, e vorba de trei cârduri de oi, nouă ciobănei, la tot cârdu’ trei. În altă variantă, deşi omorul e motivat –ca în varianta lui Alecsandri- prin dorinţa de a răpi averea celui ucis, totuşi, printr-o ciudata contrazicere, victima e înfăţişată ca fiind sluga celorlalţi. În varianta auzită la Soveja, e vorba de nouă ciobani şi cu vătaful zece (se demonstrează astfel că şi balada Meşterul Manole, conţine elementele unui mit dionysiac – n. n.). În varianta din com. Ţepu jud. Tecuci, eroul, orfan şi slugă, e omorât fără motiv de stăpânii lui. În altă variantă, aflăm despre nouă ciobani, toţi îs veri primari, numai unu-i mai strain, mai strain şi mai bogat. Într-o variantă din nordul Moldovei, eroul străinel, e asasinat de şapte fraţi. Într-o altă variantă nouă slugi, toţi veri primari, se sfătuiesc să-şi ucidă stăpânul.

          În varianta culeasă la Buzău, nouă ciobani, „preveli mari” (?) se hotărăsc să-l omoare pe stăpânul lor. Într-una din variante, ciobanii se hotărăsc ei singuri să-şi îngroape victima în dosul stânii. În alte două variante, îl îngroapă chiar în aşa fel ca oile să-l plângă când vor auzi vântul suflând în fluier. În altă variantă, cele nouă slugi se hotărăsc de asemenea ei singuri –fără a fi rugaţi de cineva- să-şi îngroape stăpânul în târla oilor, să-i puie cârligelul stâlp la cap, şi fluierul în vârf de plop, pentru ca oile să se adune, să-l plângă pe cel dispărut. „Ai zice că e vorba de un rit,” –observa dl Caracostea, atingând fără să ştie cheia misterului. Într-o variantă din Teleorman, se pomeneşte de nouă poenari.

„J’indique, que la célèbre balade de Miorita n’est pas autre chose que la récit d’un drame de transhumance, la lutte entre de bergers d’origine diverse” –zice d.Mario Roques în „Romania” citat de d. Caracostea.

          Aşa ar fi, dacă d.Mario Roques ar putea răspunde obiecţiunilor mele… Dar, deşi mi-a citit lucrarea, nici nu atacă, nici nu consimte. Să ne aducem aminte, că-n gravura de la Cogul, nouă femei dansează în jurul unui Dionysos gol, al cărui organ sexual e excesiv de mare. Şi în sacrificiul de fundament tipic semitic, povestit în esterul Manole, e vorba despre „nouă meşteri mari, şi cu Manole zece”. Zece e numărul total al degetelor celor două mâini, şi baza numeraţiei. În acelaşi timp însă, din vremuri străvechi trei a rămas ca număr cu noroc şi ca număr sfânt, în Europa, Asia, Africa, America, dar şi numărul nouă: (de trei ori trei).

          În cele mai multe variante, victima este un străin –phrygianul- Lityerses, care, dacă trecea un străin pe vremea secerişului, îi dădea să mănânce şi să bea, apoi îl învelea într-un snop şi-i tăia capul cu secerea, ori îl invita la o întrecere de secerat, şi dacă-l învingea, îl omora. În alte variante se vorbeşte de victimă ca fiind slugă şi orfan. „N-aţi văzut? N-aţi auzit?/ De un băiat cam străinel/ Nu ţine nimeni la el/ … Ei aşa din gură o zis:/ N-am văzut, n-am auzit/ Dar mioara seleaca/ Ea din ochi-mi lăcrăma/ Şi din gură aşa zicea:/ Latri câine, l-aţi mâncat/ Singură l-am îngropat/

          Nu este exclus ca vorba: „l-aţi mâncat” să aibe un înţeles literal, referindu-se la obiceiul străvechi de a consuma carnea omului jertfit, şi a da pământului oasele. Expresia „l-au mâncat fript” a rămas poate din acele timpuri. Porhyre, spune că în vechime, bassaridele (bacchantele) Traciei nu se mulţumeau doar cu jertfa, ci o mancau.

          Ce-o fi însemnând „preveli mari”? Nu cumva aceasta este expresia primitivă care a fost modernizată apoi în „veri primari”? Sau aici avem indiciul despre o confrăţie religioasă de felul celor din templele inochentiste? În popor se spune indiferent „vere” sau „frăţioare” fără a fi un real grad de rudenie.

          De ce trebuia ucis ciobănaşul doar la apus de soare? Cine a cetit cât de cât istoria cultelor preistorice, ştie că în Thessalia şi în Tracia reprezentaţia de Epiphanis, cu simularea uciderii unui tânăr mire, are loc seara, şi se explica prin credinţa celor vechi, că soarele apunând, se coboară în lăcaşul subpământean al morţilor. În mormintele aurignaciene, dar şi mai târziu, scheletele au fost găsite cu faţa spre apus.

          Resemnarea ciobănelului, se lămureşte uşor, când ne aducem aminte că imnurile atribuite lui Orpheu, trădează un pesimism care neagă viaţa, şi care vede mântuirea prin moarte. Herodot afima că tracii intonau cântece de jale la naşterea unui copil, şi cântece de veselie la moarte. Zalmoxis, ar fi fost –după unii- discipolul lui Pythagora, care a devenit mai apoi zeul morţilor. El ar fi învăţat pe traci că după moarte vor merge într-un loc cu belşug. La fiecare cinci ani, geţii îi trimiteau un sol. Soluţia enigmei e simplă şi evidentă: ca Dionysos, Orpheu, sau ca Osiris, Zalmoxis a fost un … Inochentie, adică un preot şi profet al zeului vegetaţiei şi al morţilor.

          Legat de Mioriţa, mai puţin popularizată varianta culeasă de M. Costăchescu în 1902 la Goleşti, comuna Lungari din jud. Iaşi, ne sugerează cererea pământului de jertfe, prin înspăimântarea oamenilor la vederea unui posibil cutremur: Bătrâna mamă, ca să afle ce s-a întâmplat cu feciorul ei, ameninţă pe ciobanii cei tari, cu ce poate şi ea: cu blestemul. Ciobanii par a-i aminti cu ce rost a murit fecior-său: „Nu mai blestema/ Că vânt s-o porni/ PĂMÂNTUL TE-O TRÂNTI/ Până-om alerga/ Mi te-o astupa/”.

          Adevărul este că ciobanii au conştiinţa împăcată: au adus o jertfă divinităţii. Poate c-ar fi cruţat durerea mamei, dacă nu s-ar fi temut de blestemul ei. În descrierea lor se întrezăresc şi amănunte rituale, şi când bătrâna începe iar a blestema, păstorii o previn cu gravitate, că va supăra pe zeiţa pământului? „În zadar vom alerga să te scăpăm, va fi prea târziu”.

În mysterele dionysiace, pe când se purta în faţa lumii phallosul pe piele roşie, se cânta un Ithyphallikon, compus din versuri de o măsură specială, numit Ithyphallicus, un fel de dimeter trohaic, cu o îndoită catalexis:

           Recunoşti versul, cititorule? Cum la vechii greci versul acesta fusese întrebuinţat originar numai în cultul bachic, iar mysterele dionysiace fuseseră aduse din Tracia, e evident că-n Ithyphallicus, trebuie să vedem o măsură de vers a tracilor şi a geţilor, de la care au moştenit-o romanii.

Să echivalăm silabele lungi, cu silabele accentuate:

          „Iată vin în/cale; Se cobor la/vale; -„Negru vodă/trece; Nouă meşteri/mari; Cu Manole/zece;” Adică, exact metrica poeziei antice; dar de unde vine, s-a întrebat cineva? Corespunde interpretarea cu dimetrul trohaic schiţat mai sus? Dacă tracii şi geţii utilizau această formă de vers numai în incantaţii religioase, rămâne să stabilească specialiştii; să se cerceteze cât de des, şi unde anume, îl foloseşte şi azi poezia poporană. După câte am constatat până acum, nu-i întrebuinţat şi în alte poezii, decât în Mioriţa şi Meşterul Manole. Şi dacă e vorba să intrăm în domeniul ipotezei, nu de romani ne aminteşte această poemă (Mioriţa) ci de strămoşii tracilor acel popor mistic, pesimist, fantast, liric şi muzical, care a deranjat pe alocuri cultura elină, cu spiritul său exaltat. Când am afirmat simplu că-n Mioriţa se simte suflul mysterelor orphice, nu m-am îndoit nici o clipă că afirmaţia mea, cuprindea mai mult adevăr, decât tot ce-au scris savanţii noştri despre acest nepreţuit poem”.

3. ORBI ÎN FAŢA SEMNELOR
4. 

          Pentru cititorul neavizat, este necesară o incursiune livrescă în paleolitic, acolo unde elita cercetătorilor de specialitate, a stabilit formarea fenomenului uman trihotonic: grupare, limbaj, cult. Astfel putem concluziona că omul de Aurignac, (Homo Mediterraneus) a creat limbile semitice ci cultul pământului, omul de Solutré (Homo Alpinus) limbile aglutinate şi cultul stramoşilor, iar omul de Cro-Magnon, (Homo Europaeus) limbile ariene şi cultul solar? După stabilirea acestor detalii, reconstituind faptele conform mărturiilor arheologice, identificate şi în descifrarea scriptică primitivă, vom analiza aspectul socio-religios aflat la trecerea din paleoliticul mijlociu către cel superior, în care se încheie lungul proces de antropogeneză prin definirea lui Homo Sapiens.

          Acum câteva zeci de mii de ani, mâncătorul de rădăcini şi tubercule se închina pământului de la care aştepta hrană. Spiritul de observaţie al individului culegător, posibil martor al fenomenului seismic, la care se pot adăuga perioadele de secetă sau îngheţ, a conturat ideea dependenţei sale –în ceea ce priveşte hrana- de existenţa unei forţe supranaturale, (o zeiţa-mumă) a pământului, căreia întreaga comunitate i se închina, suplimentându-i actul recunoştinţei cu jertfe umane periodice. O amplă referire asupra acestui aspect, găsim în Sfintele Vede* unde, pământul este considerat „muma”, corespondentă fiindu-i ca divinitate, zeiţa Druga (Parvati) izvor al fiinţei şi al vieţii. Vegetaţia s-a născut din pământ ca şi omul. Născută din pământ, planta are o rădăcină subterană sorbitoare de apă. Iată de ce tradiţia hindusă îi conferă o natură asurică infra-umană, când se spune că Asura (c oncepte mistice scrise în sanscrita veche, aparţinând patrimoniului cultural al Indiei n.n.; ) Ap= apă; Sara= esenţă; (Ramayana); C. Clemen; pe foile de aur orphice găsite în Italia, epitaful pentru cel jertfit, exprima concluzia: „din om ai devenit zeu”) a apărut înainte de Deva. (Grhyasutra).

          Condusă de preoţi, comunitatea respectă supusă ideologia conform căreia doar aceştia, (dintre cei vii) erau aleşi a pricepe semnele prin care „muma” îşi cerea jertfa. Să ne amintim că poemul mioritic indică o calitate a ciobanului, ce ar duce la uciderea sa, şi anume: „Că-i mai ortoman”. Se pare că de pe atunci, „ortul” a însemnat darul, moneda care avea rolul de a îmbuna spiritele şi zeii, iar în primitivism îmbunarea divinităţii, oricare ar fi fost ea, însemna sacrificarea unui membru al comunităţii, care primea calificativul de ORT-AUM (mult mai târziu AUM s-a pronunţat OM). Preliminariile actului de jertfă, presupuneau o atentă observare a celui ales, care trebuia să aibă calităţi fizice deosebite, după care urma practic, răpirea sa de către gărzile preoţilor şi dus într-un loc considerat sacru, izolat de comunitate. Acest detaliu poate justifica presupunerea ciobanului, împărtăşită mioarei, atunci când exprima preambulul rugăminţii de a se îndura, în cazul în care i-ar întâlni mama, „Din ochi lăcrimând/ Pe câmpi alergând/ Pe toţi întrebând” să-i spună curat. Aici i se comunică „cinstea acordată” de a fi purtătorul mesajului comunităţii după ce, -împlinindu-se jertfa- va ajunge în faţa zeiţei-mumă, aceasta alegându-l (i se spunea) pentru că sămânţa pământului să fie fecundata în trupul ei. Din acest moment victima parcurgea etapele procesului de abluţiune, pentru că mai întâi trebuia să devină zeu pământean* iar acest fapt era marcat de prinderea cingătoarei metalice în jurul şalelor. Parcă am recunoaşte aici referinţa versului mioritic: „Mândru ciobănel/ Tras printr-un inel”. Nu cititorule, ciobănelul nu ţinea un regim alimentar sever spre a fi întru atât de suplu. Tot Vedele ne spun că pentru hinduşi, pătratul simboliza pământul, iar cercul, (simbol al cerului) era considerat ca semn al trecerii (rulării) adică trecerea de la cristalizarea spaţiala la Nirvana (vezi Mandara) În plan arheologic, apreciat la o vechime de peste şapte mii de ani, basorelieful descoperit pe ruinele templului-munte de la Kailasa, înfăţişează scena ritualului în care, mesagerului i se prinde peste mijloc respectivul obiect metalic, ideea fiind continuată în Asvatayana-Veda, cu definirea cingătoarei, care însemna materializarea unui angajament sfânt, cu valoare iniţiatică sacralizantă.

          Se dovedeşte că ritualul în cauză a avut, -pe lângă constanţa practicării şi o largă răspândire, deoarece descoperirea inelelor-pecete în ramificaţia Knossos, Vaphio, Mycene, cu o vechime estimată la cca. trei mii de ani, ni-l înfăţişează pe tânărul „mesager” dănţuind lângă zeiţa, (presupunând nunta) iar faptul că sunt încadraţi de lei, nu trebuie să surprindă; cronicile Greciei antice descriu prezenţa fioroaselor feline în Thracia şi Tessalia, exterminarea lor de pe aceste meleaguri având loc spre sfârşitul sec. al patrulea î. Ch. Merită însă reţinut detaliul care m-a frapat: ca şi în basorelieful de la Kailasa, deşi este înfăţişat nud, mesagerul poartă cingătoarea metalică, (tras printr-un inel).

          Revenind asupra etapelor ritualului, le vom parcurge până la aceea a implinirii jertfei. Aşadar în fiecare an, (iată o posibilă marcare a calificativului atribuit victimei, ORT-AUM-AN) după ce alesul timp de doua zile era supus procesului de ablutiune, prin chinuirea de sine, în zorii celei de-a treia, pe fondul solemnităţii ceremoniale, acesta era tratat întocmai ca şi zeu, în faţa căruia preoţii se închinau smeriţi, înşiruind rugi şi binecuvântări. În ultima parte a respectivei zile, un grup de nouă tinere, (de trei ori trei) se desfăşurau în jurul său oprindu-se la mică distanţă de acesta, dintre ele desprinzându-se doar aceea numita de preoţi a se împreuna cu el, (o virgina) în ideea că sămânţa trebuia lăsată, atât trupului pământean feminin, cât şi în trupul mistic al divinei „mume” aflată în abisurile cereşti. În timpul derulării actului sexual, celelalte opt, numite şi baccante (sau menade) îl solicitau în acelaşi scop de pe margine, fără a interveni însă. Abia atunci când scena erotică se finaliza, la semnul preoţilor, -care urmăreau cu atenţie întreaga ceremonie- acestea adoptau brusc o stare de isterie, intrând chiar în faza delirului, după care se repezeau cu sălbăticie asupra tânărului zeu, sfâşiindu-i carnea cu dinţii şi unghiile, chiar mutilându-l, bucuroase a-şi mânji trupurile cu sânge. Tot la un semn, ele se retrăgeau liniştite, în timp ce nefericitul zeu agoniza. Preoţii cu braţele ridicate emiteau o incantaţie sacră privind cum soarele este înghiţit de neguri, solii ale nopţii; „/La apus de soare/” Dintre ei, acela care îşi asuma execuţia se apropia de trupul însângerat spunând de mai multe ori mesajul, până când se convingea că în mod sigur a fost reţinut, şi numai după aceea îi curma suferinţa. Odată sacrificat, baccantele îl plângeau smulgându-i părul din cap, preţ de câteva zile, (probabil trei, aşa cum s-a păstrat până în zilele noastre, ritualul de priveghi) după care zeul învia, reluând peste un an, etapele care se finalizau în jertfă. Astfel comunitatea era convinsă de „nemurirea” zeului lor, pentru ca la fiecare „înviere” era prezentat comunităţii spre a serba cu fast evenimentul. Chipul şi trupul îi erau acoperite cu mare grija, „muritorii” având interdicţia de a zări şi cea mai mică parte a epidermei sale. Ce se întâmpla de fapt? Prin substituire, de la o victimă la alta, (care mureau în realitate) preoţii afişau acelaşi zeu, asigurându-şi în acest mod, o autoritate desăvârşită asupra indivizilor din comunitate. La geţi un astfel de zeu se numea Zalmoxis. După cum aflăm din înscrisurile riturilor antice, faptul că stătea retras timp de cinci ani (după credinţa getă) într-o peşteră, (caverna fiind templul cultului chtonian) apărând după aceea încadrat de preoţii care-l întrupau,…spune destul.

          Prin răspândirea cultului la mai toate popoarele de climă caldă, zeul care a „beneficiat” de nemurire prin substituirea mai sus amintită şi care s-a impus în perioada precreştină, s-a numit: Dionysos, Attis, Adonis, Sabazios, Tamuz, Negral, Siva, Osiris, Izanagi, însa din toată această răspândire, doar pe ramificaţia rădăcinii numită Zalmoxis, a mai rezistat prin unicitate în literaturile lumii, poemul-balada „Mioriţa”. Este foarte adevărat că, având o vechime nedeterminată, forma de transmitere de-a lungul generaţiilor fiind exclusiv cea orală, să fim puşi în faţa situaţiei de a îndepărta cu grija „sedimentele”, iar daca vom reuşi acest lucru, (ceea ce va duce la anularea teoriilor de până acum cu privire la alocarea temei mioritice tradiţionalismului pastoral) vom reuşi împreună cititorule, obţinerea recursului adresat instanţei naţiunii.

          Recunosc a fi partizanul teoriei uniciste în ceea ce priveşte originea culturilor răspândite pe Terra, şi constat cu tristeţe dispariţia basmelor româneşti, pentru care, nimeni nu s-a obosit să le cerceteze în plan mitologic, unde ar fi aflat, de exemplu, că cel de-al treilea ochi al Mumei-Pădurii, (aflat la ceafă) că şi ochiul aflat în fruntea lui Ochilă din Harap Alb, care putea adormi sau împietri, nu este altceva decât ochiul lui Shiva cu aceleaşi puteri asupra muritorilor, aşa cum îl descriu Vedele; (exemple de acest gen regăsindu-se absolut în orice basm, născând întrebarea: dacă spiţele culturii s-au răspândit lumii, în ce loc s-a aflat butucul?). Legat de această idee, în cultura strămoşilor ramurei trace, un Zalmoxis al vegetaţiei era numit Gebeleisis, nume care prin fragmentare însemna: Geb, (de la ghebos, în sensul de profund plecat, supus,) Ele, (cunoscute folclorului românesc, a fi dănţuitoare la miez de noapte, în număr de trei, lăsându-l orb sau olog pe muritorul care avea neşansa de a le surprinde jocul) şi Isis, unul din numele date zeiţei pământului, constituind motivaţia supunerii acestuia. Pornind de la acest Zalmoxis, descoperim că tocmai pe malurile Nilului, ca şi în Mioriţa, avem o reprezentare a hierogamei pământ-cer, unde, (atenţie cititorule), ne spune că Nut, zeiţa cerului, era fecundată de GEB, zeul pământului, în urma jertfirii acestuia. O altă descoperire privind Elele, dănţuitoare ale miezului de noapte la răspântii cu fântâna ori în zăvoaiele pădurilor carpatice, ne poartă în depărtata şi misterioasa Indie, unde sunt cunoscute ca cele trei Gune dănţuitoare. Jocul lor sacru, (spun Vedele) reprezentând în persoana fiecăreia, determinarea doăarii tendinţelor: descendentă, ascendentă, şi expansivă, în măsuri indefinit variabile, dozare ce determină cauza eficientă a tot ce există. Primenesc toată firea prin dansul lor, aparent orgiastic, care reprezintă mişcarea continuă, ce transformă întregul cosmos într-un vortex sferic universal. Hinduşii le numesc: Tamas, Rajas,şi Sattwa; La Romani, din totdeauna s-au numit: Margalina, Rujalina,şi Savatina. Ce constatăm oare, cititorule? Putem lăsa neobservate asonantele numelor? Nu cumva butucul împresurat de spiţele străvechilor culturi, va trebui declarat ca apartenenţa spaţiului carpato-dunărean? Dar dacă vor fierbe orgolii, aşa cum s-a întâmplat la evenimentul arheologic de la Tartaria?

          După această amplă informare, să reluam firul Mioriţei, abordând pentru început descifrarea primelor două versuri care, după cum vom vedea, nu fac parte din cursivitatea începutului poemic, ci mai degrabă sugerează esenţa (motto-ul) urmând ca întreaga expunere să se deruleze în baza acesteia.

Pe un picior de plai/ Pe o gura de rai

          În faţa marilor academicieni şi filologi, îmi atribui cu toată responsabilitatea proverbul: „gura <<păcătosului>>, adevăr grăieşte”, atunci când atrag atenţia că numai dintr-o gravă eroare, nu ne-am gândi la similitudinea cu încă actuala expresie, „pe picior de plecare”. Forma populara veche a cuvântului „plai” referindu-se la cărarea ce traversează o culme muntoasă, echivalent cu „dincolo”, reţinând constatarii şi denumirea unei stări sufleteşti întâlnită, (conform vechilor dicţionare) în regionalismulul entologic din Carpaţi, şi anume: „plainic” însemnând resemnat; (a înceta să mai lupte).

          Cel de-al doilea vers, ne solicită prudenţa de a evita confuzia dintre ceea ce ar însemna „colţul de rai”, şi un cu tot alt înţeles, exprimat în contextul mioritic al „gurii de rai”. Nu trebuie să uităm că dezbatem fenomene întâmplate către sfârşitul paleoliticului superior, când limbile semitice se raportau unui vocabular primitiv, sărăcăcios din care s-au mai păstrat totuşi ecouri lingvistice, până astăzi. În plan european, un studiu de specialitate editat la Paris (1986) considera limba română ca fiind structurată pe cele mai vechi forme orale; o serie de verbe, prezente încă în regionalismele românilor, îşi pot declina identitatea semitica, prin faptul că, determinarea acţiunii este asociată membrelor corpului uman, sesizându-se simplismul incipienţei vorbirii, după cum vom vedea în următoarele exemple: „a mâna”, „a ochi”, „a genunchi”, „a urechi”, „a obrăza”, „a gura”, (transformat ulterior în „a ura”) etc. Iată cum, neputându-se păstra în forma originala, Alecu Russo culege la mănăstirea Soveja, (1850) o Mioriţa ce traversase de cel puţin două milenii, generaţiile care au cântat-o. Totuşi, sub „decorul” transhumant, o ecuaţie cu mai multe necunoscute aştepta să fie rezolvată.

          În mod special, atenţia mi-a fost atrasă de „rugăminţile” ciobanului, având inspiraţia de a le aşeza paralel, aplicând după aceea, procedeul dislocării negaţiei în urma căruia am rămas surprins de turnura pe care a luat-o „mesajul”. Cititorul s-ar întreba pe bună dreptate, „de ce dislocarea negaţiei?” iar eu îi amintesc, că întotdeauna, „să nu spui”, (atunci când este totuşi spus), exprimă un adevăr scos la lumină din umbrele acestei negaţii. Aşadar:

1)                                             2)

„Iar tu de omor „            Tu mioara mea

Să nu le spui lor            Să te-nduri de ea

Să le spui curat             Şi-i spune curat

Că m-am însurat           Că m-am însurat

Cu o mândra crăiasa    Cu o fată de crai

A lumei mireasă”           Pe o gură de rai”

          Să ne concentrăm atenţia asupra primei rugăminţi, unde va trebui stabilit mai întâi, ce înseamnă „a spune curat”. Orice sens am căuta să dăm interpretării, nu rezultă decât îndemnul de a spune ADEVĂRUL. De ce ar fi fost necesar acest îndemn? Ce disciplină impusă nu acceptă a i se spune curat, determinând totodată comportamentul ciobanului la resemnare necondiţionată? Cumva sentinţa unei instanţe religioase? Acum cititorule, binevoieşte a disloca negaţia indicată; putem sesiza uşor recomandarea: /Iar tu de omor/ lor /Să le spui curat/ Afirmăm aşadar, că rugămintea numărul unu este predominată de îndemnul mărturisirii adevărului, dar cui? Lor. Care lor? Şi de aici încolo, răspunsul aşează Mioriţa în grupa celor mai străvechi mărturii ale primitivismului religios. Pare că evenimentul se petrece în perioada deconspirării mitului. Nu se ştie cât timp zeiţa pământului a fost “peţită” prin jertfe umane, dar în Mioriţa îl avem pe unul din acei anonimi substituit numelui, unui zeu al pământului, pentru care „tabu-ul” nu mai reprezintă convingerea de sacru; mai mult ca sigur aflând ce s-a întâmplat în realitate cu „mesagerul” de dinaintea sa, urmând chiar el să fie protagonistul aceleiaşi situaţii, a înţeles brusc mecanismul substituirii în baza căruia funcţiona “nemurirea” zeului. Presupunând că după el, vor mai fi aleşi destui care să susţină un nonsens prin sacrificiul suprem, îndemnul mărturisirii adevărului, prin intermediul mioarei, LOR trebuia spus.

          Privind dintr-un alt unghi al interpretării, ultimele trei versuri din rugămintea a doua, îşi modifica substanţial referinţa datorita prepoziţiei „pe” care capătă sensul de „preţ“. Să ne amintim forma uzanţelor: „am dat-o pe nimic”, „am muncit pe degeaba” sau, (cazul de faţă) „m-am însurat… ..pe o gura de rai”. A gura de rai, în contextul mioritic, este echivalent cu, „a ura”, „a comunica” ceva cu totul special. Raiul, nu era la vremea aceea nici pe departe, imaginat ca o pajişte a veşniciei, unde nu-i suspin nici întristare; referirea se face la abisul ceresc, (spaţiul în care locuiau zeii) stăpânit de zeiţa Rajas, nimeni alta decât „Rujalina” folclorului strămoşilor noştri.

          Pe finalul celor două rugăminţi, este remarcata dualitatea feminină, la actul căsătoriei. Ne amintim de un conţinut asemănător al etapelor ritualului, unde zeul pământean se împreuna mai întâi cu virgina, pentru ca sămânţa să fie lăsată pământului, iar după jertfirea acestuia, -în plan spiritual- să fie lăsată trupului “Mumei divine”. Aceiaşi dualitate. Dacă prin fata de crai am putea înţelege juna, virgină, prin mândra crăiasă, având în plus şi calitatea de mireasa a lumii, nu ne putem gândi decât la o reprezentare a hierogamei. Surprinzător este faptul că acest geniu popular anonim, care ne-a lăsat Mioriţa, prea cunoaşte îndeaproape practicile rituale aparţinând unui cult religios menţionat în scrierile lexicotecii antice (după cum, şi vestigiile arheologice îl confirmă) ca să mai putem crede că tema poemului, este un conflict între ciobani.

          Tragedia antică s-a dezvoltat din reprezentările misterelor dionisiace, (însoţitorii lui Dionisos se numeau tragoi) urmând ca în misterele medievale creştine, patimile lui Dionisos, (jertfa umana periodică) să fie înlocuite cu PATIMILE LUI IISUS, (jertfa unică, transmisă spiritual) învierea devenind un reper superlativ moral, iar însoţitorii, numiţi discipoli, prin propovăduirea învăţăturii pildelor, devin primii educatori (după singularul IISUS) ce răspândesc cultul purificării prin credinţă, iubirea aproapelui, etc. Se ştie că în regiunile dunărene, cultul lui Sabazios şi al Cibelei, au opus rezistenţă creştinismului până la finele secolului al patrulea d. Ch. Trecerea acestui prag, este de fapt momentul acţiunii din Mioriţa.