22.5 C
Roșiorii de Vede
vineri, martie 29, 2024

Profetul din Opaci

                Profetul din Opaci

 Ion Ungureanu

La 17 ianuarie 2017 mă aflam lângă spitalul Colţea din Bucureşti.

Formez un număr de telefon, la care urma să-l găsesc pe Ion Ungureanu.

Dar mi-a răspuns altcineva. Un bărbat care articula cu greu cuvintele – iar marele actor nu s-a gângăvit niciodată –, cu vocea lui.

– Vreau să vă văd.

– Vi-i-no! Mi-i-i do-or de voi.

Eu devenisem în acea zi, în accepţia lui generoasă, „voi”. Adică noi cu toţii, cei după care tânjea de mai multe luni de spital.

Când mă vede în pragul salonului, ridică braţul cu perfuzii, parcă m-ar binecuvânta.

Îl îmbrăţişez ca pe un soldat care păzeşte drapelul unităţii singur într-o tranşee.

Ţine pe pătură mâinile a rugăciune:

– Am ajuns la rugăciunea „Tatăl nostru”. De săptămâni de zile mă plimb printre cuvintele ei. Când am să ajung acolo, dincolo, am să-i propun Tatălui o redactare necesară. În loc de „…şi nu ne duce în ispită”, pentru că Tatăl, care ne iubeşte cel mai mult, nu poate nicidecum, nu admit să ne „ducă în ispită”, i-aş sugera să zicem: „…şi nu ne lăsa să fim duşi în ispită”, – căci asta a avut în vedere Mântuitorul…

Nu mă satur să-l ascult. Nu se satură să vorbească.

Intrasem doar pentru „trei minute”, cum i-am promis, dar am rămas la el două ore şi jumătate. Din acestea – două ore şi douăzeci şi cinci de minute a vorbit maestrul.

Articularea împiedicată pe care i-o bănuisem la telefon i-a trecut ca prin minune.

Abia acum, când între propoziţii parcă şi-ar face loc şi o pauză, îndrăznesc să-l salut:

– Cum vă simţiţi, Domnule Ministru?

La Ministerul Culturii, de când a plecat Ion Ungureanu, s-au perindat vreo zece miniştri, dar pentru mine, ca şi pentru întreaga republică, Ion Ungureanu a rămas „Domn’ Ministru” în continuare.

– Te-am aşteptat, îmi spune el. Nu mă bărbierisem câteva zile. Dar azi am simţit că vei veni şi mi-am dat jos barba…

Îmi spune ce mai e nou pe la Chişinău, de unde am sosit dimineaţă.

Îi dau câteva dintre ultimele numere ale săptămânalului „Literatura şi arta”.

Îmi spune că se abonase la el în perioada când locuise la Moscova, apoi şi când se aflase la Bucureşti.

– Îmi era dor de el. Nu atât să-l citesc, cât să-l ţin în mâini.

Îl ia, parcă s-ar sprijini – acesta e sentimentul pe care-l am – unul pe celălalt.

Îmi vorbeşte cu durere despre consângenii noştri pe care-i iubeşte mult:

– Săracii!

Apoi, după o pauză, adaugă:

– Ce vraişte poate fi în capul lor! Cum să nu-ţi fie milă de ei?!

Trădarea de frate revine, cu înscăunarea noului preşedinte, la ordinea zilei?

La această întrebare Ion Ungureanu răspunde cu o altă întrebare, care e de fapt o nedumerire:

– De ce celora care sunt de partea răului le este bine, iar celora care sunt de partea binelui le este rău?

Generaţiile de azi?

– Ele au o misiune – de a afla adevărul şi a-l transmite şi celora care nu-l cunosc.

Merită un popor care votează mereu contra lui să se salveze?

– Popoarele nu sunt de la oameni, ci de la Dumnezeu. Fiecare are o misiune a sa.

Timpul trece greu pe pat de spital?

– Nici aici n-am stat degeaba. Am pus la cale un Festival de film basarabean la Bucureşti.

Care sunt gândurile la care reveniţi acum cel mai des?

– La biblioteca de cărţi româneşti a tatălui meu.

În iunie 1940, tatăl său, Spiridon Ungureanu, de frica analfabeţilor care, dacă te vedeau cu o carte cu grafie latină în mână, trăgeau din pistol, atunci când a intrat Armata Roşie în Opaci, şi-a îngropat biblioteca cu cărţi româneşti într-o grădină largă pe care o avea dincolo de sat, ca s-o dezgroape la începutul războiului şi s-o îngroape din nou în 1944.

Tatăl a murit imediat după război, iar feciorul Ion nopţi la rând se strecura în grădina care devenise a colhozului ca să sape la lumina lunii în căutare de acea bibliotecă.

– Aţi găsit-o?

– Toată viaţa am căutat-o, şi am găsit-o mereu altundeva. Şi acum o mai caut, sperând c-am să dau de ea.

În toţi anii săi Ion Ungureanu a fost în căutare de acele cărţi, dar şi de altele, parcă în acea grădină confiscată – n-o fi fost oare chiar Basarabia?! – şi-ar fi căutat rădăcinile.

Ion Ungureanu a dovedit, în perioada cât a fost ministru, că Ministerul Culturii poate fi cel mai important într-un Guvern. Nu ştiut de ce cred că dacă am fi avut la Ministerul Economiei un Ion Ungureanu, specializat în probleme economice, am fi fost azi una din ţările cele mai prospere din Europa.

Ministerul condus de Ungureanu în 1990–1994 s-a numit şi al Cultelor.

– Ce experienţă au adăugat cultele biografiei Dumneavoastră?

– În 1991 în primăvară am avut o invitaţie în SUA. Şi şeful Departamentului de Stat al SUA mi-a propus să am o întâlnire cu studenţii de la Facultatea de Teologie din statul Virginia. Tot el m-a preîntâmpinat: „Vedeţi cum vorbiţi. Ei toţi pledează pentru lichidarea Ministerului Cultelor…”.

Probabil, ca să fie evitate imixtiunile statului în viaţa bisericii.

Le-am vorbit despre Mircea Eliade, cel mai mare istoric al religiilor lumii, despre noi, despre proeminentul lor scriitor american Mark Twain. Acesta din urmă era ateu şi şi-a pus în gând să scrie un pamflet despre „sfânta” (ghilimelele îi aparţin) Ioana D’Arc. Înainte de asta a decis să studieze nişte izvoare cu mărturiile contemporanilor despre Ioana, dar după ce le-a studiat, ele l-au transformat dintr-un ateu convins – într-un creştin convins, iar în loc de pamflet a scris un studiu teologic de o mare profunzime.

La proces acuzatorii au întrebat-o pe Ioana, care era o copilă: „Cele pe care le faci spui că le faci în numele Domnului, dar spune-ne: eşti tu înzestrată cu har divin sau nu eşti?”.

Dacă afirma că nu are har divin, ar fi fost un argument ca să fie arsă pe rug, pentru că, neavând har dumnezeiesc, ce drept ai fi avut să vorbeşti în numele Domnului? Iar dacă afirma că-l are, cădea în celălalt păcat, păcatul trufiei, argument şi el suficient pentru a fi urcată pe rug.

Şi atunci Fecioara din Orléans a răspuns în felul următor: „Eu nu ştiu dacă am sau nu am harul lui Dumnezeu. Dar dacă îl am – îl voi ruga pe Cel de Sus să mi-l lase, iar dacă nu-l am, am să rog ca El, în nesfârşita lui milă de oameni, să mi-l dea…”.

La sfârşit, studenţii au rămas pe poziţiile lor:

– Nu avem nevoie de un Minister al Cultelor, dar de un asemenea ministru ca Dumneavoastră – avem nevoie!

Iar şeful Departamentului de Stat al SUA, un profesor din statul Virginia, i-a spus:

– De dragul unei alte întâlniri cu Dumneavoastră aş fi gata să merg pe jos până la Chişinău.

Toate discursurile sale – iar el a fost cel mai ilustru orator al Basarabiei – au însemnat lecţii de Dragoste de Neam, de Credinţă, de Omenie.

Ion Ungureanu, preşedintele Sfatului Înţelepţilor de la Forul Democrat al Românilor din Moldova, membru activ în „Sfatul Ţării–2”, mi-a fost mai mult decât un tată, mai mult decât un frate: mi-a fost un prieten.

Iar întreaga noastră republică a fost un reper, un model, o instituţie morală.

Mi-a mai mărturisit la Colţea:

– Eu am acum un secret al meu: dimineaţa mă trezesc cu un somn fericit…

Era visul lui de însănătoşire.

De dor de viaţă.

Aşa îl voi şti. Aşa mi-a rămas în memorie.

În aceste clipe, ar trebui să ne cerem iertare de la Ion Ungureanu pentru faptul că ne-a iubit mai mult decât am fi meritat.

Să ne mai cerem iertare şi în numele celora care l-au lovit fără să-l cruţe, care l-au alungat de Acasă în lumea largă, crezând că nu va mai găsi drumul înapoi niciodată.

Dar iată că el l-a găsit. Şi s-a întors să-şi doarmă somnul de veci între rude de suflet şi prieteni.

Ion Ungureanu, Omul care făcea cuvintele să lumineze, una dintre cele mai proeminente personalităţi pe care le-a dat vreodată Basarabia, cel care de pe pat de spital a ţinut, ca un profet basarabean, să ne preîntâmpine, transmiţându-ne, transmiţându-vă acest mesaj:

– Fiţi atenţi! Duşmanul e la porţi! Luptele de stradă dintre noi şi noi într-o cetate asediată de vrăjmaşi sunt cele mai periculoase.

Testamentul lui rostit înainte de a pleca la Domnul a fost:

– Să vă uniţi cu Ţara, iar pentru ca să vă reuşească acest lucru – uniţi-vă între voi!

Să-i urăm un somn liniştit, adică fericit, acolo unde se află.

Iar noi să-i urmăm îndemnul.

Ca să-i arătăm că am meritat dragostea lui cea fără de capăt.

          Nicolae DABIJA

 Nicolae Dabija

Articole Conexe

Ultimele Articole