DIALOGURI FUNDAMENTALE
cu
Dr. Ing. CĂTĂLIN ŞTEFAN
Portret al spiritului tânăr românesc
„Educaţia primită acasă, în familie, este cea care te va defini ulterior”
Ion BĂDOI – Cum este să fii departe de Ţară, Cătălin Ştefan?
Cătălin ŞTEFAN – N-aş putea spune că sunt departe de ţară. Chiar dacă fizic sunt la mulţi kilometri distanţă, întotdeauna m-am simţit aproape de casă prin emoţiile şi trăirile de zi cu zi. Aş putea spune că mă simt chiar mai aproape de ţară, niciodată gândindu-mă la locurile natale aşa mult ca acum.
Ion BĂDOI – Un bun prieten – poet privea , la vârsta ta, în ochii Patriei cu nesaţ şi cu o teribilă cutezanţă. Acelaşi lucru l-am simţit şi la tine. Ce vezi tu în ochii Patriei, Cătălin Ştefan?
Cătălin ŞTEFAN – În primul rând acolo este „acasă” şi abia acum am înţeles am înţeles ce înseamnă acest lucru. Interesant este că, cu cât eşti mai departe de ţară, cu atât dorinţa de a face ceva pentru ea creşte.
Ion BĂDOI – Eşti tânăr doctorand la Dresda, al Universităţii Tehnice din dresda, graţie unui program finanţat de Guvernul german. A fost vorba de şansă sau de o împlinire normală, pur şi simplu?
Cătălin ŞTEFAN – Şansă a fost poate primul contact cu Universitatea Tehnică din Dresda. Lucram, imediat după absolvire, în cadrul unei catedre a Facultăţii de Hidrotehnică şi, printr-o bursă, am păşit pentru prima oară în Dresda. Aparent întâmpător, la scurtă vreme a venit şi propunerea unui profesor (decanul facultăţii unde eram şi eu înscris) de a-mi începe un doctorat în Germania. Credeam că a fost doar soarta de vină, dar mă înşelam; ulterior am aflat că profesorul respectiv ştia despre mine chiar mai multe decât ştiam eu!!! Aflase deja tot ce-am făcut la catedra din Bucureşti, ceruse referinţe unui fost profesor, precum şi institutului din Dresda unde efectuam pe atunci practică.
Ion BĂDOI – Cum se desfăşoară o zi obişnuită la Dresda? Cum se simte un tânăr român, este adevărat, genial tânăr român, în distanta, ordonata, dar civilizata Germanie?
Cătălin ŞTEFAN – La început a fost desigur mai greu, dar adaptarea s-a făcut rapid şi demult nu mai este o problemă. Răceala proverbială a Germaniei e însă mult mai mare decât mi-o imaginam eu, dar m-am obişnuit şi cu ea, şi chiar o prefer uneori. Se bazează mai mult pe corectitudine, încredere reciprocă şi respect, şi asta îmi place foarte mult. Iar ordonat cred că am fost puţin şi înainte – un prieten mai vechi chiar mă numea în glumă „Bora” ( de la numele celebrului autoturism Volkswagen) spunând că sunt foarte „silenţios” în tot ce fac. Am căutat astfel tot timpul să-mi însuşesc din lucrurile pozitive din jurul meu şi să mă port în consecinţă. Ziua obişnuită nu diferă prea mult de a altora, accentul fiind pus desigur pe muncă în institut
( unde rămân frecvent până seara târziu), dar fără a neglija micile plăceri personale: tenisul şi bicicleta. Aici, toată lumea foloseşte bicicleta, de la şeful institutului până la femeia de serviciu, şi este un lucru nemaipomenit! Ziua începe astfel la 7:30, cu cei 25 de km până la institut parcurşi pe bicicletă, apoi urmează duşul de rigoare, micul dejun şi cele 9-10 ore( sau chiar mai mult) de lucru în laborator, ca mai apoi drumul spre casă să fie făcut tot cu bicicleta. Traseul fiind însă foarte pitoresc, de-a lungul râului Elba, amenajat special pentru biciclişti, face ca ziua să înceapă şi să se încheie mereu plăcut, încărcând bateriile pentru a doua zi. Puţinul timp rămas liber îl dedic web designului, pasiune pe care vreau să o dezvolt şi mai mult în viitor.
Ion BĂDOI – Cum se manifestă dorul de casă, Cătălin Ştefan?
Cătălin ŞTEFAN – Prin dorinţa de a fi la curent cu tot ce se întâmplă acasă. Citesc pe internet ziarele în fiecare seară, încerc să-mi sun părinţii cât de des pot şi desigur discutând cu ceilalţi studenţi români de aici noutăţile din România. Ascult zilnic posturile de radio româneşti şi, din când în când, mă uit şi la emisiunile de ştiri de la două posturi naţionale (tot pe internet). Astfel mă simt mai aproape de casă, spre amuzamentul unor prieteni din ţară, care află uneori de la mine ultimele noutăţi.
Ion BĂDOI – Dar dorul de prieteni? Ce reprezintă pentru tine prietenia?
Cătălin ŞTEFAN – Prietenilor de acasă le simt desigur foarte mult lipsa, dar, în acelaşi timp, am legat şi aici prietenii care cred că vor dura foarte mult şi după ce-mi voi termina studiile. Universul cunoştinţelor s-a extins foarte tare, dintre români având prieteni din toată ţara: Arad, Târgovişte, Bucureşti, Sibiu etc, micile diferenţe culturale făcând tot deliciul. O experienţă deosebită o constituie şi prieteniile legate cu colegi din toată lumea: Brazilia, Franţa, Ecuador, Japonia sau Camerun fiind doar câteva exemple. Un prieten adevărat rămâne însă acel prieten în care ştii că poţi avea încredere întotdeauna, orice s-ar întâmpla.
Ion BĂDOI – Vorbeşte-mi despre un prieten al tău, Cătălin..
Cătălin ŞTEFAN – Îmi amintesc cum am cunoscut un prieten din Congo şi care, fericit că poate vorbi cu cineva în franceză( pe vremea aceea niciunul din noi nu vorbea germana), mi se adresa mereu cu „Dvs”. „Dvs. Sunteţi doctorand, iar eu sunt doar student, mi se pare normal să vorbesc aşa”. N-am putut să-i schimb obiceiul şi m-am simţit tare jenat, mai ales când am aflat că la acea vreme el avea 40 de ani, iar eu abia 25…
Ion BĂDOI – C V-ul tău este de-a dreptul impresionant. Când ai avut timp să faci atâtea lucruri până la această vârstă?
Cătălin ŞTEFAN – Vă mulţumesc, însă părerea mea este oarecum diferită. Cred că sunt încă la începutul drumului şi mă aşteaptă multe greutăţi. Nu sunt mulţumit de anumite părţi ale C V-ului( lista de publicaţii, de exemplu), dar sper să pot face în continuare lucrurile pe care mi le-am propus.
Ion BĂDOI – Ai timp şi pentru dragoste? Ce reprezintă dragostea pentru tine, tinere Cătălin Ştefan?
Cătălin ŞTEFAN – Pentru dragoste există întotdeauna timp! Aşa cum spunea şi George Herbert, dragostea e ca tusea, nu poate fi ascunsă. Au fost multe momente deosebite în care n-am putut să-mi ascund sentimentele, de la dragostea rece germană şi până la incendiara Brazilie, momente pe care, cu îngăduinţa Dvs., aş vrea să le păstrez în continuare doar în lada cu amintiri…
Ion BĂDOI – Te voi întreba fără menajamente, direct: ai întâlnit pînă acum marea dragoste?
Cătălin ŞTEFAN – Se spune că există două mari iubiri în viaţă: prima, pe care nu o uiţi niciodată ( şi care e undeva la limita dintre copilărie şi adolescenţă), iar a doua, ceva mai târziu, pe care o păstrezi lângă tine până la sfârşit. Acum sunt între ele, mai aproape desigur de cea din urmă. Au existat însă şi multe bucurii, dar şi dezamăgiri, ba chiar şi un inel! N-a fost să fie, însă am învăţat câte ceva şi sunt puţine lucruri pe care acum le regret. Ca o glumă, şi în tenis e la fel, ţi se iartă prima greşeală, dar a doua o plăteşti scump! Voi fi, deci, mai atent…
Ion BĂDOI – Ştiu, am observat din prima, cum se zice, că îţi iubeşti cu nesaţ locurile natale. Vorbeşte-mi despre rădăcinile tale, Cătălin. Vorbeşte-mi despre părinţii tăi, despre bunicii tăi, despre satul tău. Eu te ascult…
Cătălin ŞTEFAN – Un subiect sensibil pentru mine…Ei bine, tot ce se întâmplă acum se bazează enorm pe sprijinul părinţilor, care mi-au oferit, în primul rând, o copilărie cum nu mulţi au avut şi cărora le datorez absolut totul. Ştiu că sună poate a stereotip, dar cred că educaţia primită acasă, în familie, este cea care te va defini ulterior şi sunt absolut convins, cu toată sinceritatea, că fără ajutorul Dumnealor multe nu s-ar fi întâmplat până acum. Dar, ca s-o iau cu începutul, aş putea spune că primii şi „ultimii” ani din viaţă i-am petrecut departe de casă. Pe primii patru ani i-am copilărit la bunici, în altă localitate, văzându-mă cu părinţii doar la sfârşit de săptămână. Pare că a trecut o veşnicie de atunci, însă nu voi uita niciodată mirosul fânului cosit din podul casei, pisica ce „torcea” veşnic în spatele sobei sau fructele reci ca gheaţa din cămara bunicii. Cât despre Măgureni, comuna natală, ce v-aş putea spune…? uneori, ca să vezi un lucru mai bine, trebuie să te dai câţiva paşi înapoi…iar dacă paşii însemează aproape 2000 de km, mă puteţi crede că imaginea locurilor natale e una deosebită. N-am cum să uit acele locuri, în primul rând n-am voie şi nu contează în ce ţară sau continent mă voi afla, acolo va fi întotdeauna „acasă”. O întâmplare la care ţin foarte mult s-a petrecut în copilărie când, pe dealurile din apropierea casei, am ascultat pentru prima oară…cum creşte iarba! Cu urechea lipită de coada toporului tatei, aveam impresia că descopăr toate tainele lumii la auzul acelui foşnet uşor ce-l credeam a fi zgomotul ierbii. Nu pot descrie în cuvinte sentimentul de atunci, însă m-a marcat atât de tare încât orice s-ar întâmpla, şi fiul meu va asculta acea iarbă care creşte acolo parcă special pentru a fi ascultată…
Ion BĂDOI – Eşti un tânăr cercetător român şi nu-ţi este indiferent acest statut. Chiar ţi-l asumi şi este de-a dreptul fenomenal. ..Care este visul tău, Cătălin Ştefan?
Cătălin ŞTEFAN – Sunt foarte multe, iar unele s-au şi îndeplinit deja. Aici, însă, nu sunt mulţi care visează. E suficient să-ţi propui ceva, apoi munceşti cu sârg şi obţii acel lucru. Mi-a luat mult timp să înţeleg asta, dar n-am renunţat niciodată la vise. Profesional, îmi doresc să pot studia şi munci în continuare aşa cum am făcut-o în ultimii trei ani, dar acasă, şi nu pentru alţii! Şi cred că se poate, chiar dacă va mai trece o vreme. Până atunci, aş vrea să mai lucrez şi în alte locuri, să cunosc oameni noi, să le învăţ limba şi să trăiesc asemenea lor. Sunt experienţe extraordinare , cu greu se pot descrie. De exemplu, la o vizită a unei delegaţii japoneze la înstitut, profesorul meu m-a prezntat spunând: „Avem şi un doctorand străin, Cătălin Ştefan, care este din România”, şi a spus-o cu mândrie. Aş vrea enorm de mult să putem spune şi noi asta, oriunde în lume, fără să plecăm privirea atunci când ne spunem numele ţării. În lumea ştiinţifică, ţara din care provii contează prea puţin, primul lucru de care eşti întrebat este lista de publicaţii, munca ta vorbeşte despre tine şi nu altceva.
Ion BĂDOI – Anul viitor vei pleca în Japonia. Vei sta, cum am putut scrie că vei sta?, vei studia, te vei speti muncind, doi ani. Cei vei face concret acolo?
Cătălin ŞTEFAN – Dacă voi pleca, voi lucra tot într-o universitate ( Okoyama University), în cadrul unui proiect finanţat de guvernul japonez, pe o perioadă de doi ani. Am spus „dacă” fiindcă între timp au apărut şi alte oportunităţi, existând posibilitatea de a continua încă o perioadă tot la Universitatea Tehnică din Dresda. Nu am luat încă o decizie definitivă, mă voi gândi însă cu toată seriozitatea.
Ion BĂDOI – Vorbeşte-mi despre nedreptate, Cătălin. Ai întâlnit nedreptatea până acum? Îţi pare rău că ai făcut sau că nu ai făcut un anumit lucru?
Cătălin ŞTEFAN – În general, nu pot spune că am fost nedreptăţit. Ba dimpotrivă, simt că o stea norocoasă a vegheat în ultima vreme asupra mea. Trăind însă printre nemţi, au fost şi momente ma9âi neplăcute, dar nu foarte importante. Marea nedreptate o simt însă atunci când, faţă în faţă cu un coleg, îmi dau seama câte avantaje are el doar pentru faptul că s-a născut aici, în timp ce eu trebuie să duc în spate şi imaginea proastă pe care România o are în afară, fără să fie exclusiv vina mea. Dacă îmi pare rău de ceva este că nu am învăţat încă o limbă străină în plus până acum, întotdeauna fiind un avantaj enorm şi o şansă mai mult.
Ion BĂDOI – Ce reprezintă pentru tine civilizaţia?
Cătălin ŞTEFAN – Bun simţ, onoare, respect, gust pentru frumos, curăţenie ( cum altfel?!), responsabilitate, toleranţă…şi lista ar putea continua.
Ion BĂDOI – Ce citeşte un tânăr român la Dresda? Ce scriitori te-au însoţit în Germania? Ce muzică asculţi?
Cătălin ŞTEFAN – În ultima vreme citesc, desigur, articolele tehnice cu referire la activitatea mea de aici. Biblioteca universităţii este extrem de „puternică”, cumpărând publicaţii ştiinţifice foarte scumpe ce nu sunt uşor accesibile ( ca exemplu, un articol de trei pagini poate costa şi 25-30 de euro, preţ suportat integral de bibliotecă). În rest, cred că Isaac Asimov rămâne scriitorul preferat. Contactul cu cărţi în limba română fiind însă destul de redus, mi-am cumpărat şi ceva cărţi în limba engleză şi le-am folosit pentru a-mi perfecţiona cunoştinţele ( la şcoală am studiat franceza şi rusa, engleza fiind nevoie s-o „prind din zbor”). Cât despre muzică, este destul de diversă, dar aş putea spune că Leonard Cohen sau Chris Rea ating acele corzi pe care nici eu nu mi le pot mereu explica. Destul de des însă, doar Nicu Alifantis sau Pasărea Colibri îmi aduc dispoziţia de care am nevoie…
Ion BĂDOI – Aş vrea să-mi relatezi în 30 de rânduri povestea ta. Povestea ta pe care a-i spune-o uni tinere şi frumoase necunoscute, pe care a-i întâlni-o într-un tren, într-o noapte, şi pe care, cu certitudine, n-o vei mai întâlni-o niciodată…
Cătălin ŞTEFAN – O provocare serioasă…dar fiindcă lucrurile serioase se spun mai mult în glumă, aş începe pe un ton mai destins cu „km 0″ al poveştii mele, la o maternitate din Ploieşti, undeva cu circa 28 de ani în urmă. Fiind exagerat de alb, atunci am primit şi prima poreclă: toate asistentele mă cunoşteau drept „Albul 207″, asemenea unui spion periculos infiltrat dintr-o perioadă mai târzie printre ceilalţi bebeluşi. Primele amintiri le am însă dintr-o perioadă mai târzie, odată cu prima mea pasiune…colecţionam dopuri. Şi tot cam atuncişi prima iubire – o chema Iulia şi eram amândoi în grupa mijlocie la grădiniţă. Un an mai târziu aveam să fac şi primul pas în politică, câştigând locul întâi la un concurs despre viaţa lui Nicolae Ceauşescu. Am fost, pe rând, şoim al patriei, pionier şi purtam chiar şi acea titulatură ciudată de „comandant de detaşament”, expresie ce mă făcea mereu să mă imaginez un amiral celebru pe o navă militară de război. Din fericire, liceul l-am făcut în „perioada de tranziţie”, într-o clasă plină de colegi ambiţioşi, fiind mereu confundat cu colegul de bancă pe care-l chema tot Cătălin şi cu care semănam izbitor. Am cochetat o vreme cu limba română, graţie „domnului Trandafir”, profesorului de limba română, însă profilul real şi ştiinţele exacte m-au atras cel mai mult. Intram astefel cu bursă la Facultatea de Hidrotehnică din Bucureşti, zonă ce dăduse deja ţării un preşedinte! Examene, emoţii, Teatrul de Comedie şi tramvaiul 17 sunt cuvintele care ar descrie poate cel mai bine anii de studenţie. A urmat apoi proiectul de diplomă şi prima propunere de angajare: urma să lucrez în continuare în cadrul catedrei de Inginerie Sanitară şi Protecţia Apelor din aceeaşi facultate. Aparent, lucrurile intrau într-o linie mai dreaptă, dar ceva încă nu se împlinise: îmi doream să văd lumea, să studiez înt-o ţară străină. Şansa mi-a surâs, poate, şi în aprilie 2001 păşeam pentru prima dată în Dresda, oraş supranumit şi Florenţa de pe Elba. Maşini de vis, curăţenie perfectă şi o limbă îngrozitoare, cu alte cuvinte, Willkommen în Deutschland! Totul devenea straniu şi la orice pas ciudăţenii: uşile n-aveau clanţă decât pe dinăuntru, copacii de pe stradă sunt numerotaţi, iar pentru bicicletă primeşti un certificat de înmatriculare de la Poliţie, ca să nu mai spun de autobuzele cu monitoare înăuntru, cantină cu meniul online sau medicul stomatolog ce vorbeşte perfect limba română ( a absolvit acum 20 de ani Facultatea de Stomatologie de la …Cluj!). La scurt timp am primit poate cea mai importantă propunere din viaţa mea, ce a făcut să-mi temure puţin genunchii: urma să reprezint Germania într-un proiect internaţional gigant, dar birocraţia ambasadei germane la Bucureşti a destrămat şi acest vis…
M-am întors totuşi mai târziu la Dresda şi mi-am început doctoratul cu o finanţare asigurată de guvernul german. A fost, poate, trenul vieţii mele, un tren în care am apucat să urc şi de la fereastra căruia lumea a început să arate altfel. Visez în continuare la noaptea în care în trenul meu se va urca şi acea tânără şi frumoasă necunoscută şi, după ce vom înconjura mai întâi lumea întreagă, să coborâm împreună într-o gară mică, acolo…la noi acasă!
A consemnat
Ion BĂDOI