Categorized | Românii

Populaţia româneascã din Peninsula Balcanicã

Posted on 30 August 2010

ROMÂNII DE LÂNGÃ NOI – UITAŢI DE ŢARA MAMÃ

Populaţia româneascã din Peninsula Balcanicã.

Studiu uman geographic ( XI I )

Dr. Dorin Lozovanu

dr-dorin-lozovanu

  1. Ungureni

Astfel sunt cunoscuţi cea mai mare parte a românilor din Serbia de est, ca regiuni geografico-istorice fiind încadraţi de la râul Morava la vest, Dunărea la nord, munţii Rtanj la sud, iar la est mărginindu-se cu celălalt grup românesc, de ţărani, existând de fapt o tranziţie treptată dialectală şi etnografică între cele două grupuri. Limita dintre satele de români ungureni şi ţărani este dată aproximativ de Munţii Deli Jovan, continuându-se apoi până la sud de Zajecar. Grupul de români ungureni este majoritar printre românii din Serbia, fiind răspândit în majoritatea opstinilor din Serbia de est.

Ca specific dialectal, românii ungureni prezintă o varietate de graiuri, de tip bănăţean în regiunea

dintre Morava şi Homolje şi de un tip bănăţeano-oltean, cu specific propriu pe care îl putem numi

timocean, în opstinile Majdanpek, Bor şi Boljevac. Pot fi identificate şi diferite subgraiuri, uneori cu specific de la sat la sat. Pentru ambele graiuri ale ungurenilor este specific utilizarea sunetelor „dz” şi „ñ”, ş, ci (c), gi moale, vocabularul fiind deasemenea relativ identic. Diferenţele sunt date de exemplu de formele „dă pră” pentru graiul de tip bănăţean din arealul Morava – Homolje şi „gi pi” pentru graiul timocean de la est de Homolje, pentru expresia „de pe”. Un studiu dialectal detaliat poate scoate în evidenţă şi numeroase alte deosebiri, caracteristici specifice fiecărui grai. De exemplu am putut constata utilizarea frecventă a expresiei „vilaitu” în graiul românesc doar în regiunea Moravei, cu sensul de popor, oameni, lume, acest cuvânt de origine turcească (de la vilaiet) nefiind utilizat cu acest sens nici de alte graiuri româneşti şi nici în limba sârbă. Influenţa limbii sârbe prin vocabular, iar uneori şi structură, există pretutindeni, însă surprinzător uneori poate fi întâlnită o limbă românească foarte bine păstrată în regiunea Moravei, departe de România, iar alteori regiuni din apropierea Dunării cu procese de asimilare lingvistică mai accentuate (cum ar fi în opstinile Veliko Gradište, Pozarevac, Golubac).

O serie de particularităţi etnografice deasemenea individualizează românii ungureni din Serbia, cum ar fi specificul portului tradiţional, bine păstrat, cu elemente arhaice româneşti, evidenţiate de căciula tipic timoceană, numită „clăbăţ”, care nu se mai întâlneşte nicăeri la alte grupuri etnografice româneşti sau din Balcani în general. Tradiţii şi obiceiuri, deseori precreştine, încă bine păstrate la românii timoceni, se adaugă la elementele specifice. Mai ales obiceiurile legate de cultul morţilor, de pomeni, inclusiv pâinea rituală, sunt de o varietate etnografică mare şi de o vechime din timpul populaţiei trace locale, păstrându-şi semnificaţia până în prezent. Folcolorul este un alt element ce completează specificul românilor timoceni, atât sub forma de folclor muzical tradiţional, folclor literar popular, cât şi prin vitalitatea sa contemporană, de cântece româneşti locale, în grai timocean, care exprimă realităţile actuale.

roman-in-port-popular-din-timoc

Originea etnonimului de ungureni este disputată, majoritatea cercetătorilor atât sârbi cât şi români, consideră că este un apelativ dat românilor veniţi din Ţara Ungurească, adică din Banat şi Ardeal, care sau stabilit ulterior, după secolul XVI la sud de Dunăre. Alte păreri pun în legătură diferenţierea ungurenilor prin faptul că regiunea locuită de ei coincide în general cu teritoriul regiunii Pozarevac, sub administraţie Austro-Ungară un timp. Fără a ignora existenţa unor migraţii româneşti în regiune dinspre teritoriile Banatului (mai ales regiunea Almajului) sau chiar din Ardeal, Ţara Românească şi Moldova, nu putem afirma faptul că în baza apelativului de ungureni să considerăm întreaga populaţiei românească timoceană venită din „Ţara Ungurească”, argumentele istorico-etnografice fiind destul de concludente asupra existenţei unei mase de populaţie românească autohtonă în regiune, care mereu a fost completată de migraţii de la nord de Dunăre.

Utilizarea apelativului de ungureni este folosită în principal pentru a se diferenţia de celălalt grup

românesc, de ţărani, în rest fiind mai puţin folosit ca o identitate etnică sau lingvistică regională. Mai este cunoscut şi numele de munceni, munciani (munteni) prin care sunt numiţi românii timoceni din arealul de contact cu românii ţărani, numiţi şi văleni sau câmpeni, după formele de relief, care au impact şi asupra aspectelor etnografice şi etnopsihologice locale.

2. Ţărani

Grupul de români vorbitori ai graiului oltean din regiunea Dunării şi a Timocului sunt cunoscuţi cu denumirea de ţărani. Aceştea din punct de vedere etnografic şi dilalectal, formează o continuitate cu românii olteni din regiunile vecine ale României (judeţele Mehedinţi şi Dolj) şi Bulgariei (regiunea Vidin). Ca areal de răspândire în Serbia românii ţărani sunt concentraţi în opstinile Kladovo (toate satele româneşti), Negotin (majoritatea satelor româneşti, cu excepţia a 3 sate de ungureni) şi Zajecar (majoritatea satelor româneşti, cu excepţia a 4 sate cu ungureni). Graiul românilor ţărani este o variantă a graiului oltean, în unele regiuni cu interferenţe şi oarecare specific timocean. Ca aspecte etnografice şi folclorice aceştea combină elemente specifice olteneşti cu unele caracteristice românilor timoceni.

Conform istoriografiei sârbeşti, românii ţărani sunt consideraţi ca un element etnic venit mai târziu în regiune, faţă de românii ungureni. Numele de ţărani este considerat ca fiind legat de originea lor din Ţara Românească. De fapt, identificare ca ţărani este legată doar de diferenţierea lor faţă de românii ungureni, evidenţiindu-se aspectele lingvistice, etnografice, dar şi etnopsihologice specifice celor două grupuri. În cadrul ţăranilor se individualizează câmpenii şi vălenii, nume date după formele de relief caracteristice satelor din valea Dunării şi celor un pic îndepărtate de Dunăre. De menţionat este că românii ţărani spre deosebire de ungureni sunt agricultori, păstoritul fiindu-le mai puţin specific, iar toate localităţile lor sunt de tip adunat, datorită atât ocupaţiilor tradiţionale cât mai ales formelor de relief de câmpie joasă.

casa-romaneasca-din-timoc

Ca specific etnografic şi dialectal, românii ţărani se încadrează într-un areal geografic compact şi

continuu, divizat doar de actualele frontiere între România, Serbia şi Bulgaria. Ţinând cont că nu există atestări precum că înaitea românilor în aceste areale să fi fost o populaţie slavă, putem menţiona că migraţiile românilor care au avut loc pe parcursul ultimelor secole au fost de caracter local, Dunărea sau Timocul nereprezentând o graniţă etnică, contactele de populaţie în ambele direcţii fiind mereu o sursă de continuitate românească.

3. Bufani

Românii veniţi pe parcursul secolului XIX la Majdanpek ca mineri sunt cunoscuţi ca bufani. Cu

numele de bufani sunt cunoscuţi grupuri de români în Banat, aceştea fiind de origine din regiunile

Olteniei şi migraţi în teritoriile Banatului prin secolul XVI, păstrând o serie de particularităţi dialectale şi etnografice specifice faţă de populaţia românească locală. Una din cauzele migraţiei acestui grup de români a fost legată de minerit în teritoriile Austro-Ungariei, stabilindu-se într-o serie de localităţi urbane şi rurale din Banat. Odată cu reactivarea minei de la Majdanpek în 1847, primii care au populat Majdanpekul sunt românii din Banat, cel mai mare număr venind în 1851-1852 din regiunea Moldova Nouă. Aceştia la început nu au avut contacte cu populaţia de români ungureni din arealul înconjurător, care erau în cea mai mare parte păstori.

Ulterior, până în prezent, numeroase procese etnice de mixtare între etniile venite la Majdanpek au avut loc. Românii au reprezentat etnia cea mai numeroasă şi chiar s-au înregistrat procese de asimilare etnolingvistică din partea românilor a altor elemente etnice în Majdanpek, cum ar fi germani, cehi, slovaci, polonezi. Începând cu secolul XX a început procesul de sârbizare a bufanilor din Majdanpek, paralel cu aceasta bufanii au intrat în interferenţe cu românii ungureni care au venit din satele înconjurătoare. În prezent deşi se ştie bine originea românească, bufanii pierd din specificul etnografic şi dialectal, datorită asimilării.

4. Rudari

Cea mai controversată populaţie de limbă maternă românească în Balcani o reprezintă grupurile de rudari răspândite pe un teritoriu întins din Bosnia până la Marea Neagră. Cam aceleaşi trăsături etnice ca şi rudarii le au băieşii din teritoriile fostului Imperiu Austro-Ungar sau caravlahii din Bosnia şi Herţegovina. Etimologic etnonimul de rudari este legat de minerit, la fel ca şi cel de băieşi. Se presupune că la început preocupările acestei populaţii au fost mineritul, în sensul scoaterii aurului din gârle, existând numeroase râuri care ofereau această posibilitate în regiunea balcanică. Numele de rudar, cunoscut şi în limbile slave, este dat acestei populaţii românofone din regiunele de influenţă a Imperiului Otoman.

Referitor la originea rudarilor există foarte puţine cercetări, care prezintă câteva opinii. Originea

românească a acestora a fost exprimată de unii cercetători maghiari (V. Kovach Aladar, 1922) sau români (V. Nicolaescu Plopşor), bazânduse pe argumentele lingvistic şi etnofolcloric, în totalitate româneşti. Alte opinii insistă la caracterul lor ţigănesc, ca o ramură a ţiganilor răspândiţi pe un areal larg, pe baza trăsăturilor antropologice şi structurii socio-economice. De notat este că însăşi rudarii se distanţează de originea şi identitatea etnică ţigănească, în cea mai mare parte considerânduse etnici români. Afirmaţiile precum că rudarii şi băieşii sunt un trib româno-ţigănesc, care au ca limbă maternă româna, completează teoriile referitor la caracterul etnic al acestora (R. Uhlik, cercetător din Bosnia, 1955). Dacă înşişi rudarii se identifică în cea mai mare parte ca români, uneori ca vlahi sau alteori ca rudari în sensul de specific etnic, populaţia înconjurătoare, inclusiv românii, cel mai frecvent îi consideră ca ţigani. Deşi deseori se face o specificare cum ar fi ţigani români (cigani rumuni, vlaski sau rumunski cigani sau mai nou romi),

la fel numele de karavlasi cunscut în Bosnia şi Serbia de sud arată aceiaşi asociere cu populaţia

românească.

Ţinând cont de identitatea etnică exprimată, precum şi de specificul lingvistic şi etnofolcloric

românesc, fără reminescenţe ţigăneşti, putem considera această populaţie ca aparţinând etniei române.

organizarea-bor-actuala

Sigur la originea lor componenta etnogenetică ţigănească este evidentă, mai ales prin antropologie, dar şi structură socio-economică, însă dacă acceptăm că orice alte elemente etnice au putut fi contopite prin asimilare în cadrul etniei româneşti, nu putem face o excepţie doar pentru romii care au fost asimilaţi în cadrul românilor. Ca vechime, unele cercetări ajung să arate originea lor în teritoriile româneşti încă din secolul XIII, iar de prin secolul XV se cunoaşte existenţa rudarilor, ca o populaţie de limbă română. În ce împrejurări s-a petrecut procesul de mixtare şi asimilare românească a acestei populaţii este greu de stabilit, tradiţia populară a acestora este legată mai mult de justificarea unei origini româneşti, deşi se pot consemna şi elemente mitologice ţigăneşti. Puţinii cercetători care au realizat studii etnografice sau lingvistice asupra rudarilor înclină spre opinia unei origini mixte româno-rome a acestei populaţii,

individualizată prin caracterul etnolingvistic românesc deja de mai multe secole (I. Chelcea 1940, B. Sikimic 2005).

Pentru a se detaşa de etniile înconjurătoare, cel mai frecvent rudarii se identifică ca români, mai rar ca rudari, iar identitatea comună cu ţiganii este în cea mai mare parte negată de aceştea. De menţionat este că nici alte grupuri de ţigani nu-i consideră pe rudari ca fiind aceiaşi etnie cu ei, de romi, căsătoriile mixte sau legaturile interculturale între rudari şi alte grupuri de ţigani fiind rare.

Ultimele trei secole rudarii sunt cunoscuţi ca o populaţie care are ca ocupaţie de bază lemnăritul,

aceştea fiind în mare parte sedentari, deşi destul de mobili în procesele migraţionale care au dus la formarea unor comunităţi pe un areal foarte larg în Balcani. Localităţile cu rudari, dar cel mai adesea mahalalele situate la periferia unor localităţi deja existente la venirea lor, sunt amplasate în apropierea resurselor de lemn, a pădurilor, care reprezentau materia primă pentru îndeletnicirile de meşteşugărit în lemn. Prin prisma ocupaţiilor, rudarii mai sunt cunoscuţi şi cu numele de lingurari, covătari, iar în sârbeşte koritari.

Identitatea lingvistică şi etnografică românească este păstrată în multe cazuri până în prezent,

deseori cu un specific local etnolingvistic, legată de un amalgam de elemente dialectale olteneşti,

munteneşti şi bănăţene, precum şi datorită lipsei de contact cu arealul etnolingvistic compact românesc.

Influenţele sârbeşti se resimt mai ales în ultimele decenii, când s-a redus din izolarea acestora în raport cu populaţia înconjurătoare şi ocupaţiile tradiţionale au devenit secundare faţă de migraţia pentru lucru în străinătate şi alte îndeletniciri comune.

( Va urma )

Arhiva

Activitate

Vizite: